Despre purpură - altfel

 ALEKSANDR GRIN ÎN CRIMEEA

               Pe când completam/revedeam materialele pentru un fişier biobibliografic, mi-am zis că, poate, ar fi cu cale să rescriu notele mele de călătorie în Crimeea, pe cele din Tadjikistan (munţi şi câmpuri de bumbac, mătăsuri şi domnişoare de o acaparantă frumuseţe orientală!) sau Donbas (aici, am colindat 5 kilometri într-o mină de cărbuni, aflată la pese 900 de metri adâncime şi am văzut cum se dă de duşcă un pahar de vodcă de 250 de grame!; în ruseşte, duşka înseamnă... sufleţel!), publicate în ziarul „Tinerimea Moldovei” de acum circa treizeci şi cinci de ani. În special, pe cele din Crimeea, în intenţia de a dezvălui, în lumina adevărului, chipul ultimului mare scriitor romantic din sec. XX, Aleksandr Grin, căruia autorităţile vremii îi imputau – aveam să aflu mai târziu – că nu se dă şi el la brazdă, nescriind despre timpurile noi, cincinale, campanii bolşevice propagandistice etc. Însă, escamotând disensiunile scriitor-putere de odinioară, oficioşii sovietici acceptaseră un racursiu mai special al creaţiei (aproape fără... biografie, aceasta fiind sau deformată „spre pozitiv”, sau trunchiată, cu destule momente trecute sub tăcere) importantului autor, în special din motivul că nuvela sa fantastică Pânzele purpurii devenise excepţional de populară printre tinerii acelor vremi. Tendenţios şi neonest, „exegeţii” obedienţi puterii lăsau a se înţelege că purpuriul lui Grin ar avea, totuşi, ceva comun cu simbolul însângerat al revoluţiei socialiste, cu drapelul bolşevicilor, cu cravata pionerească etc., ceea ce, de fapt, era completamente fals. Purpuriul pânzelor din celebra proză griniană simboliza aspiraţiile romantice, specifice în special junilor care ar fi putut nici să nu ştie că în antichitate, să zicem, existase şi aşa-numita purpură regală. De aceea şi vedeai, de cum te apropiai de cimitirul din orăşelul Crimeea Veche (Starâi Krâm), un arbore purpuriu, ştiind că anume acolo se află mormântul lui Aleksandr Grin. Şi aici transcriu un pasaj „lămuritor” din acele note de călătorie, publicate pe 1 octombrie 1976: „Năframe roşii, cravate, panglici de culoarea zorilor – prinse de ramuri. Copacul nu poate fi crezut altceva decât un catarg pe care sunt întinse Pânzele purpurii. Alături, modest, dar impresionant, conturul de piatră al mormântului lui Aleksandr Grin. Flori, multe dumitriţe. Pietricele, scoici de mare presărate în preajmă. Aici e locul cel mai scump din Ţara Grinlandia. În orăşelul Crimeea Veche s-a păstrat casa în care şi-a petrecut ultimele luni din viaţă marele romantic. Iar în oraşul Theodosia se află muzeul – unicat, după modul în care a fost conceput şi amenajat – în formă de corabie, cu catarge, parâme, pânze etc. Goethe spunea: „Cel ce doreşte să înţeleagă poetul, trebuie să plece în ţara poetului”. Trecând pragul casei-muzeu din Theodosia, ajungi în ţara lui Grin. Pereţii şi tavanul sunt în relief, conturând „realist-topografic”, panouri-hărţi, pe care sunt scrise nume de insule, oraşe ce nu se întâlnesc în alte documente geografice, însă cunoscute multora: Poket, Ghel-ghiu, Reno, Liss, Kaperna... Aceasta e Grinlandia, ţara celebrului romantic Grin, ţara atâtor minţi şi inimi adolescentine, atâtor vise... Scriitorul îşi cunoştea ţara sa de basm pe de rost. „Dacă doreşti, îţi pot spune chiar acum cum să ajungi din Zurbang în.... – îşi aminteşte B. Arnoldi despre una din convorbirile sale cu scriitorul. – Şi Grin începu calm, fără grabă să-mi explice... Se referea la intersecţii, cotituri, pante...” Spre sfârşitul vieţii, însuşi Grin mărturisea: „Aş vrea să tot colind prin luminoasele ţări ale imaginaţiei mele”... La cimitirul din Crimeea Veche există un arbore care în toate anotimpurile are una şi aceeaşi culoare. E purpuriu şi seamănă cu un catarg cuprins de eternele flăcări ale inspiraţiei”. – Atât cunoşteam, atât şi astfel înţelegeam acum circa trei decenii. Ceva mai târziu, aveam să aflu, însă, adevărul despre drama existenţială prin care trecuse autorul Pânzelor purpurii. (Acele note le luasem în călătoria noastră de nuntă cu soţia Zinovia, căreia îi şi dedicasem respectivul text, fapt ce a trezit furia celor de la comsomol care patronau „Tinerimea Moldovei”. Cum să-i dedici tu, tinere jurnalist, munca şi simpatia ta tinerei soţii şi nu… bătrânciosului partid?! Redactorul şef, prietenul Pavel Cristea, s-a ales cu o mustrare „de sus”, eu – cu una de la el, aşa, mai mult formală, pentru că trebuia să se ştie că delictul „ideologic” nu a trecut fără a fi sancţionat.)

             Peste ani, citii următorul poem al lui Ian Satunovski: „În „Casa lui Grin”?/ – de unde l-ai mai luat/ şi pe Grin? – trebuie tăiat din memorie, eliminat!// Îngăduie puţin.../ păi noi am trăit cam vreun an/ în odaia galbenă a lui Gogh (Van)...”, poem scris în 1976, însă care nu putea fi făcut public la acea vreme, rămânând şi el în mereu amânatul noian de texte nonconformiste al(e) undergroudului sovietic. La un moment dat, aceste rânduri mi se păreau „a propune” un motto sugestiv pentru adevărata biografie a lui Aleksandr Grin şi adevărul despre creaţia sa.

             Născut în 1880, pre numele-i autentic Aleksandr Stepanovici Grinevski, viitorul scriitor era cam predispus la aventuri, una dintre care fusese cea a soldatului-deziertor din armata ţaristă. A început să scrie poezii prin 1910, însă în timpul vieţii nu le-a publicat. În 1923, editează Pânzele purpurii, peste un an – Lumea strălucitoare, nuvele romantico-fantastice care îi aduc o stare materială de invidiat. De o arhitectonică rafinată, ingenioasă, delicat-somptuoasă, ca într-un basm modern (precum era înţeleasă modernitate prin sec. XIX...), proza sa respiră un aer al poeziei omniprezente, fascinantă şi abisal-atrăgătoare pentru juvenilele fiinţe visătoare, fremătătoare în undele intime ale unui romantism ca şi cum ontologic, irezistibil. Cărţile sale sunt, otova, cele ale unei metafore a iluziei norocitoare, a – până la urmă – fericirii care nu te va putea ocoli nici pe tine. Acest deziderat, această extrem de generoasă promisiune acaparează în special sensibilităţile genuine, cărora proza lui Grin parcă le-ar înlesni existenţa preadolescentină sau adolescentină care – se ştie – se simte mereu copleşită de prea multe necazuri şi de neînţelegeri ce vin din partea vârstnicilor. Pentru aceste firi delicate, imens şi, de cele mai multe ori, inexplicabil vulnerabile, geniul prozatorului construieşte cu măiestrie natura paradisiacă, evanescentă a imaginarului unor tărâmuri feerice, generoase cu hipersensibila fire a junilor romanticovisători. V-o mărturiseşte chiar unul care a încercat pe propria-i tinereţe de cititor căruia, prin anii ’60 ai secolului trecut, începuseră să i se deschidă orizonturile literaturii ruse. Şi, în cazul mai multora, acea stare psihică, pe care Gilbert Durant o caracteriza ca „sindrom paradisiac al Vârstei de Aur”, nu trece odată cu juneţea, ci se întâmplă a te urmări, cu o reverie mai mult sau mai puţin intensă, şi în alte etape ale vârstelor, ca – menţiona Petru Poantă – un dezacord cu realitatea imediată, „exprimat prin evadarea în spaţii securizante, în locuri ale fericirii; în genere, într-un imaginar fictiv, idealizat şi anti-idealist”. Asta, în ce priveşte opera lui Grin, pe când „realitatea” sa de om şi creator e una cu adevărat dramatică: de la un moment încolo, prozatorul este prins în mrejele patimii alcoolismului. Face urât de tot, nu se poate controla. La o petrecere în casa unui amic, se dezlănţuie în draci, dărâmă mobila, sparge tacâmuri, sfâşie rochia unei tinere cu care dansa. Soţia sa se gândeşte să-l salveze cumva. Intră la un medic şi, fără a-i spune că e consoarta scriitorului Grin, se interesează cum ar putea să-şi izbăvească soţul. Soluţia – plecarea din Sankt-Petersburg. Pune la cale un plan – că i se face, chipurile, extrem de rău şi cere să fie dusă anume la medicul respectiv. Acesta îi spune lui Grin că, dacă mai locuieşte în ceţurile şi răcorile urbei nordice, soţia nu va mai putea fi salvată: are nevoie de o climă meridională. În 1928, vând ce au în capitala de nord (în opoziţie cu cea „sudică”, Moscova) a Rusiei, pornind spre Crimeea. Ajung la Theodosia, locuiesc în hotelul „Astoria”, apoi trec în casa unde, actualmente, se află Muzeul Grin. Soacra e mai înţelegătoare, ştie că, din vreme în vreme, scriitorul-ginere ar mai vrea să şi bea puţin. În tacită complicitate cu fiica sa, ea îi oferă lui Grin câte o sticlă de vodcă, punându-i însă condiţia să nu bea în timpul zilei. Grin niciodată nu a lucrat în stare de euforie alcoolică. Seara târziu, după ce soţia adormea, lua din locul tăinuit sticla cu vodcă şi, până spre miezul nopţii, o bea, gustând te miri ce, pentru că, asemeni majorităţii pătimaşilor întru băutură, nu prea mânca. Dimineaţa se scula înaintea soţiei, soacra îi oferea un păhăruţ ca să se dreagă, îşi bea ceaiul şi purcedea la scris. În genere, pentru soţii Grin cei patru ani petrecuţi la Theodosia au fost relativ fericiţi. La Sankt Petersburg, afacerile legate de opera sa, de onorarii i le încredinţase fostei consoarte. Uimitor şi deloc obişnuit, cele două femei – precedenta şi prezenta soţie – întreţineau relaţii civilizate, cordiale chiar. Îşi scriau, se sfătuiau, gândindu-se cum ar putea să-i înlesnească lui Grin situaţia.

              Aleksandr Grin cu soţia.

            În orăşelul Crimeea Veche (fostă capitală a hoardei tătarilor de pe peninsulă), ca şi în Theodosia – oraş sadea, balnear, – soţii Grin nu comunicau mai cu nimeni, fiindu-şi suficienţi loruşi. Însă, curând, trece perioada NEP-ului (noua politică economică), în care scriitorul era şi publicat şi remunerat onorabil. Rezervele financiare se tot subţie, iar editurile centrale nu mai sunt disponibile să publice lucrările „inactuale” ale romanticului Aleksandr Grin. Din vreme în vreme, pleacă la Sankt-Petersburg, încercând să-şi promoveze prozele, să mai agonisească ceva bani de pe la contabilităţile editurilor. Cam fără izbândă. Nu era considerat „actual”. De fapt, nu era colaboraţionistul noii ideologii, nu agrea dictatura bolşevicilor. Cu toate că, peste ani, aceştia aveau să scrie prin enciclopedii că opera lui Grin „exprimă crezul umanist în înaltele calităţi morale ale omului”. Cam ceea ce se spunea şi despre Aşa s-a călit oţelul al lui Nikolai Ostrovski cu care, de fapt, Pânzele purpurii ale lui Grin nu aveau nimic în comun. Mă rog, bolşevismul a vehiculat formule deformante, etichetări bizare şi nicidecum adevăruri...

             Uneori, în escapadele sale în capitala Rusiei, prozatorul o făcea lată de tot, dormind, beat, pe unde apuca. La un moment dat, una din cunoştinţele de pe Neva îl ameninţă că îi va scrie soţiei în ce hal se află el. Grin căzu în genunchi, rugând-o să nu se încumete la aşa ceva.

            Se întoarce în Crimeea abătut, dezolat, fără bani. În 1931, se apropie foametea din Ucraina şi viaţa în oraşul Theodosia devine din ce în ce mai scumpă. Soţii Grin se retrag la 20 de km. de mare, în orăşelul Starâi Krâm, unde închiriază o locuinţă. Scriitorul pleacă din nou la Sankt-Petersburg, să întreprindă, ca de obicei, ceva pentru a publica, pentru a câştiga oarecare onorarii. Soţia nu primeşte scrisori pe durata a două săptămâni, ceea ce nu i se mai întâmplase altădată. Presimte că soţul e într-o situaţie dificilă. După două zile, o trăsură lasă scriitorul la portiţa căsuţei din fosta capitală a tătarilor din Crimeea. Lui Grin i se depistase un cancer avansat. Era osândit. Soţia se gândeşte că ar face bine ca, în schimbul ceasului de aur pe care i-l dăruise soţul în timpuri succeselor sale literare, să cumpere o casă nu prea mare ce era proprietatea a două călugăriţe. Ar fi vrut să facă acest lucru şi mai înainte, însă Grin nu-i permitea să-şi înstrăineze ceasul. În fine, fără să ştie soţul, oferă ceasul, primind actele de vânzare de la călugăriţe. Numai că în casa respectivă mai locuia şi un director de oarece întreprindere, care se arătă obraznic, încăpăţânat, nesimţit, refuzând să treacă în locul familiei Grin. În urma plângerii „tovarăşei” Grin, instanţele raionale nu întreprind nimic, pentru că, de regulă, şi caracuda a fel de fel de directori intra în nomenklatura locală privilegiată.

            Dar, în una din zile, directorul se înfăţişează cu zor mare, spunând că, gata, s-a decis, hai să schimbe, chiar azi, mâine, fără să amâne. Motivul? Una din călugăriţe se îmbolnăvise de tifos şi mahărul se speriase să nu se molipsească. Meşterii au văruit, Grinii au trecut în casa care îi plăcea şi scriitorului, astfel că el nu mai cuteza să-şi certe soţia pentru înstrăinarea ceasului de aur. Ba se părea că se simte mai bine. Cu vecinii nu comunicau. Fie şi din motivul că, se spunea, aceştia ar fi fost nişte hoţi. Bani nu aveau. O duceau foarte greu. Lui Grin îi plăcea ceaiul, numai că atare iarbă exotică nu le era accesibilă. Însă în orăşel s-au găsit oameni buni, înţelegători, care îşi trimiteau un copil sau altul cu câte puţin ceai pentru scriitor. Într-o zi, îi vizită şi vecinul, spunându-i soţiei lui Grin să nu se impacienteze că ar avea de-a face cu nişte hoţi, pentru că în atare cazuri funcţionează o lege sigură: vecinii hoţilor nu trebuie să se teamă de furt! Şi o rugă să nu refuze anumite ajutoare din partea lui. A doua zi, cineva aduse o căruţă cu lemne, fără a lua plată. Binefacerea se repetă de mai multe ori. Grin scria la Uniunea Scriitorilor, rugând să fie ajutat. Nu primi niciun răspuns. Apoi se gândi că, la Vila din Koktebel a poetului Max Voloşin, vin mai mulţi literaţi. Scrise şi într-acolo. Din nou nici un răspuns. Grin însă se topea. În una din zile, abia de şopti: „De fumat... fumat...” Soţia îi aprinse o ţigară. Tuşi devastator, mai spunând: „Mor...” Se stinse. Şi ca implacabilă consecinţă a prea solicitantei amiciţii cu un Bahus în pâslari, cu necruţătorul turnător în stacane. Era în 8 iulie 1932. Avea 52 de ani. Din 1941, când armatele germane cuceresc Crimeea, soţia sa redactează şi editează o foaie informativă a noilor autorităţi, adresată populaţiei locale. În 1944, pleacă şi ea în Germania, de unde însă este repatriată cu forţa. Proces public. Condamnată la 10 ani de închisoare şi exil. Este susţinută de fosta primă soţie a lui Grin, care îi scrie, îi trimite pachete, o îmbărbătează... După 1955, face mai multe demersuri pentru a fi reabilitată. Zadarnic. Moare în 1970. Abia în 1990 se află că executorii ei testamentari îi adusese în taină corpul în Crimeea Veche, înmormântându-l alături de cel al soţului. Astfel Grin confirmă implacabila regulă că marii scriitori romantici, în majoritatea lor, nu au fost nici pe departe alintaţi de providenţă. Şi de asemenea ca mai toţi cei „cu capul în nori” a fost un tenace muncitor pământean, scriind deloc puţine cărţi: Gluga-invizibila (1908), Povestiri (1910), Cartea celebră (1915), Istorii enigmatice (1915), Căutătorii de aventuri (1916), Focul alb (1922), Inima pustiului ( 1924), Gladiatorii (1925), Eleşteul de aur (1926), Focul şi apa (1930); romanele Lumea strălucitoare (1923), Comoara munţilor africani (1925), Lanţul de aur (în acelaşi an), Alergătoarea pe valuri (1928), Gerssi şi Morghiana (1929), Drumul spre nicăieri (1930); nuvele de proporţii Pânzele purpurii (1923) şi Povestire autobiografică (1931). (Nu e greu de dedus spiritu-i visător-aventuros fie doar şi din titlurile prozelor sale...)

Leo BUTNARU

Theodosia (Crimeea): Casa Muzeu Aleksandr Grin.

Aleksandr GRIN
                   
                           Două poeme

CRISPARE


Se clătinase, căzuse înalta stea...
Chiar noi reuşisem a o face să râdă.
Noaptea se gârbovise, aiuréa,
Viaţa devenise veselă, nu şi blândă!

Se aşternuse adânca tăcere:
Un înger zbura peste casă,
Dar o anume precizare se cere:
Casa – era morga, iar de cei din ea – cui îi pasă?

Şi dăduse spaima-n stăpân –
Semn că oaspeţii vor cădea bob sositor;
Înseamnă că Abel va veni la Cain
Ridicând scânteiosul topor.

                RECVIEM

Fierbinte-nvolburare-a furtunilor de granit,
Şi prag zgâlţâit de spaimă,
Şi cântul rectiliniu al gloanţelor –
Toate le-am suportat noi – fiecare cum a putut.
În găurile din pereţi ne-a mai sporit cerul
Unei zile prevăzute în teze;
Suntem mulţumiţi; dinţii nu mai au nevoie de pâine,
Inimilor nu le mai cerem înflăcărări.
Istovirea prin gândire este excepţională,
Înfăşuraţi în mreje de programe,
Noi – propăvăduind în cea mai apropiată ospătărie,
Consolatori ai doamnelor nevrotice.
Până la prostie, până la deplină istovire,
Până la sfinţenie – supuşi mahărului,
De umeri prinzându-ne aripi de hârtie,
Mintea anatemizând-o prin cântec.
Confuzia şi laşitatea au devenit etalon,
Ne sprijinim în a ipocriziei ruşinoasă proptea,
Şi cu aceeaşi credinţă în suflet
Pe alţii spre noi îi ademenim.
Martori ai tentativelor disperate
De-a încropi o supă din crupe şi topor –
Linguşitor ne tot foim pe loc,
Deşi venit-a timpul cnutului şi supliciului.
Şi de aceea de mirozna tare a cuhniei din Smolnâi*
Încă nu ne-am săturat,
Deoarece care alt curios ar fi încercat
Nişte bucate atât de fade?
O, timp sălbatic, nemilos!
Lacrimile captivilor nu mai au albie,
De cum priveşti – pe creştetul tâmp al cuiva
S-a şi revărsat salvator apa rece!
Cam peste vreo trei sute de ani
Viaţa va fi minunată,
Bolta cerească îşi va scânteia diamantele
Şi intrarea în parlament va fi
Ca şi asigurată.
__________
*Smolnâi - Statul major al revoluţiei bolşevice.

             Traducere de Leo Butnaru