O aniversare cu caziere GULAG: Mandelştam, Gumiliov, Vvedenski, Harms

             Se împlinesc 120 de ani de la naşterea, în libertate (3/15 ianuarie 1891), a lui Osip Mandelştam, mort tragic în ne-libertatea GULAG-ului (decembrie 1938). Am mai scris despre acest Mare Poet aici, am publicat mult din creaţia lui în presa culturală românească. Anul trecut, i-am citit din versurile românizate la bustul său instalat într-o obişnuită curte din Moscova. La venirea noastră, a unui grup de poeţi din vreo 8 ţări, acolo, pe banca de lângă monument, am găsit, chefuind, două doamne şi un domn. S-au uitat curioşi la noi, oarecum imacientaţi, la început, apoi atenţi la ceea ce se petrece: auzeau, în derulare, discursuri în mai multe limbi, din care puteau înţelege doar cuvintele: „Leningrad... Petersburg...” Fără să ne fi pus la cale din timp, mai toţi cei dintre noi – gruzin, estonian, leton, belorus, român,  ucrainean, lituanian... – citeam, fiecare în limba neamului său, acest tragic poem al osânditului mort ca şi anonim într-un lagăr de deţinuţi, în Extremul Orient; lagăr cu un nume… poetic: „Al doilea râuleţ”. Primul râuleţ – al vieţii, al doilea – Lethe, râul uitării… Poem în care scriitorul îşi presimţea nemila destinului:

Petersburg! Eu încă nu vreau, nu vreau să mor,

Tu ai toate numerele mele de telefon neliniştitor.

Petersburg! Eu mai am încă multe, multe adrese

La care voi găsi ale morţilor glasuri stinse, funeste.

Eu trăiesc pe o scară neagră, şi în tâmplă, de ori o mie,

Mă loveşte, rupt cu tot cu carne, zbârnâitul de sonerie,

Şi noaptea toată aştept oaspeţi scumpi să vină pe cărăruşă,

Noaptea-ntreagă mişcând din cătuşele lănţişorului de la uşă.

        Dar nu, Lethe nu a reuşit să absoarbă în apele uitării umbra Poetului Mandelştam...

        Şi iată, gândindu-mă la cei 120 de ani din ziua naşterii lui Osip Emilievici, cercetând documentele vieţii, poeziei şi supliciilor barbare la care a fost supus de regimul bolşevic, am regăsit şi imaginea sa din cazierul Gulag-ului. Şi m-am cutremurat, amintindu-mi, împotriva Lethei, că în fişierele poeziei ruse din care traduc mai am şi alte imagini cutremurătoare, de închisoare, ale marilor scriitori care au căzut jertfă ciumei roşii, bolşevismului. Întru cinstirea creatorilor şi întru condamnare distrugătorilor de vieţi omeneşti, comuniştii, le reproduc aici (prima e a lui Osip Mandelştam). În acest cimitir al eternităţii ce rezistă agresivităţii neantului care ţine să-l absoarbă, să-l şteargă de pe faţa pământului şi a cerului.

      Nikolai Gumiliov. A fost una dintre primele jertfe scriitoriceşti înghiţită de Leviatanul bolşevic. S-a născut în Krondştad, lângă Petersburg, în familia unui medic de navă maritimă. În copilărie locuieşte la Ţarskoe Selo, din 1895 – la Petersburg, între 1900-1903 – la Tbilisi, unde publică primele versuri (1902). În 1903 o cunoaşte pe viitoarea soţie, Anna Ahmatova (căsătoria lor va fi legalizată în 1910, pentru a se destrăma peste trei ani). În 1906 pleacă la Paris, frecventează cursuri la Sorbona, studiind literatura franceză, pictura, teatrul. Călătoreşte în Egipt şi Grecia. Debutează editorial cu „Calea conchistadorului” (1910). Peste un an, fondează „Atelierul poeţilor”, în dorinţa de a se distanţa de simbolismul „teurgic”, colegi de „sindicat” fiindu-i A. Ahmatova, S. Gorodeţki, O. Mandelştam, M. Zenkevici ş. a., adepţi ai akmeismului. Gumiliov pledează pentru reîntoarcerea la „materialitatea lumii”, claritatea expresiei poetice. Publică volumele „Cerul străinătăţilor” (1912), „Tolba cu săgeţi” (1916), poemul dramatic „Gondola” (1917), ce atestă consolidarea stilisticii narative în creaţia sa, pentru care e caracteristică apologia omului puternic (influenţă Nietzsche) – ostaşul şi poetul, exotismul, rafinamentul limbajului („Focul”, 1918; „Stâlpul de foc”, 1921).

           În primul război mondial se înrolează voluntar într-o unitate de ulani, dând dovadă de un „curaj nebun”, fiind distins cu două cruci „Sf. Gheorghe”. În periplul campaniilor militare ajunge până la Paris, unde se întâlneşte cu pictorii novatori-avangardişti M. Larionov şi N. Gonciarova, precum şi cu celebrul poet G. Apollinaire.

             În anii 1919-1921, N. Gumiliov e unul din protagoniştii vieţii literare din Petrograd, publică intens, lucrează la editura „Literatura universală”, ţine lecţii publice. În 1921 devine preşedintele filialei din Petrograd a Uniunii poeţilor. Apreciat şi ca un virtuos traducător (inclusiv, al epopeii mesopotamiene „Ghilgameş”). Însă în august 1921 este arestat şi executat pentru activitate contrarevoluţionară. Mai târziu, în anii 50, din materialele anchetei s-a aflat capul de acuzare: „nu a informat organele puterii sovietice că i se propusese să facă parte dintr-o organizaţie de ofiţeri complotişti, propunere pe care a respins-o categoric”. Reabilitat post-mortem în 1991.

       Aleksandr Vvedenski s-a născut născut la Petersburg în familia unui economist. Scrie versuri încă din şcoală (pe care, de altfel, o termină fără a susţine examenul la literatura rusă). În anii 20, resimte o puternică influenţă a futurismului. Un timp, studiază dreptul la Universitatea din Petrograd, apoi se transferă la Facultatea de Orientalistică, Secţia Sinologică. În 1925 editează volumul „Întâlniri neobişnuite cu prietenii”, face parte din grupul transraţionaliştilor. După brutala desfiinţare de către bolşevici a Asociaţiei Artei Reale (OBERIUT), din 1928 Vvedenski scrie în special pentru copii. În 1931 mai toţi foştii membri ai sus-amintitei asociaţii sunt arestaţi, incriminându-li-se că prin zaum’ (limbajul transmental) sustrag lumea de la construcţia socialismului. Vvedenski este declarat răufăcător în domeniul literaturii pentru copii. În martie 1932 este eliberat, însă doar cu dreptul de a locui numai în 16 localităţi din URSS. După exil, revine la Leningrad, între 1933–1934 scriind cele mai bune versuri ale sale. Îşi câştigă existenţa din texte şi reprize pentru clovnii de circ, din miniaturi şi literatură pentru copii.

          Destin de mare artist, însă tragic: pe când trupele sovietice se retrăgeau din oraşul Harykov, A. Vvedenski este arestat, învinuit de „activitate contrarevoluţionară”. Data morţii sale nu este cunoscută cu certitudine. Mai târziu, în actele de reabilitare, a fost indicată ziua de 21 decembrie 1941.

          Daniil Harms (1905-1942). …Începând cu anul 1928, scriitorul deja nu-şi mai dactilografia textele. La ce bun, dacă era inutil să le prezinte vreunei redacţii? Nu i le-ar fi publicat nimeni. Însă, din fericire, a dactilografia nu e sinonim deplin (nici pe departe!) cu a scrie. În jurnalul său intim Harms se autoîmbărbătează, îşi dă din abundenţă sfaturi sieşi de a nu abandona, de a nu renunţa! Apoi, îi plăcea mult să viseze. În somn şi aievea. Şi, numaidecât, în scris. Visul era nu doar cea mai benefică formă în care personajele lui Harms îşi (în)tezaurizau dorinţele, aspiraţiile, iluziile, ci şi fericita posibilitate de a suda acea tragică ruptură din interiorul existenţei, din realitate. Încât vreun subtil exeget are motive să constate cu deplin adevăr: absurditatea subiectelor nu poate fi pusă la îndoială, însă la fel de neîndoielnic e că ele au ieşit de sub pana lui Harms în timpurile în care ceea ce părea absurd devenise realitate (sadea şi... sadică!). Dar nu numai atunci, cândva, în epoca etc... Deoarece textele avangardei trebuie înţelese (şi traduse...–„supuse”) printr-o reinterpretare – uneori – esenţial-contemporaneizatoare, să zicem astfel. Nu, nu ar fi exclusă şi atare metodă-montare-joc-percepţie... Ne-decepţie!

           În ziua de 23 august 1941 este arestat în urma unui denunţ (delatoarea era o cunoştinţă apropiată a Annei Ahmatova care, sigur, o turna la NKVD şi pe marea poetesă), incriminându-i-se atitudine capitulardă faţă de războiul în care se afla URSS. În cazier, sunt reproduse şi următoarele cuvinte ale Lui Harms: „Uniunea Sovietică a pierdut războiul chiar din prima zi a acestuia. Acum Leningradul sau va fi blocat şi noi vom muri de foame, sau va fi bombardat fără să rămână piatră pe piatră… Întregul proletariat trebuie nimicit, iar dacă mie îmi vor înmâna ordinul de mobilizare, eu îi voi da cu el în bot comandantului, chiar dacă va fi să mă împuşte. Însă nu voi îmbrăca uniforma militară şi nu voi intra în rândurile armatei sovietice, nu doresc să fiu un astfel de rahat”. Harms mai afirma că oraşul este minat (de sovietici), iar pe front sunt expediaţi ostaşi neînarmaţi. Pentru a evita execuţia capitală, simulează demenţa; tribunalul militar decide ca Harms să fie izolat, ca deţinut, în spitalul de psihiatrie, unde a şi murit.

                               CULTURA SUB TEROARE
       (extrase din eseurile despre avangarda rusă şi cea ucraineană)


         …Odată cu generalizarea pandemiei represive (dacă, astăzi, tot vorbim, de diverse pandemii...), spre mijlocul-sfârşitul deceniului trei al secolului trecut scriitorii modernismului rus, şi nu numai, chiar unii din cei care înclinaseră spre stânga, începuseră a se împuţina, unii sinucigându-se (ori fiind... sinucişi; oricum, atare supoziţii persistă în ce priveşte tragicul sfârşit al lui Esenin sau Maiakovski). Unii emigrează – D. Burliuk, R. Jakobson. Alţii au fost lichidaţi de NKVD sau au murit în GULAG – iată martirologiul nici pe departe complet al scriitorilor avangardismului rus, căzuţi jertfă regimului de stânga, bolşevic – asasinaţi, morţi în Gulag etc: N. Gumiliov (1921), N. Burliuk (1921), I. Deghen (1923), V. Şileiko (1930), L. Cernov (1933), K. Vaghinov (1934), M. Kuzmin (1936), V. Kneazev (1937), K. Bolşakov (1938), N. Oleinikov (1937), Volf Erlih (1937), I. Terentev (1937), I. Afanasy ev-Soloviov (1938?), O. Mandelştam (1938), A. Arhanghelski (1938), Adrian Piotrovski (1938), S. Tretiakov (1939), B. Livşiţ (1939), V. Riciotti-Turutovici (1939), Gh. Ciulkov (1939), Artiom Vesiolâi (N. Kocikurov, 1939), K. Olimpov (1940), A. Vvedenski (1941), D. Harms (1942), S. Nelhiden (1942), N. Habias-Komarova (1943?), V. Şerşenevici (1942), I. Gruzinov (1942), A. Tufanov (1942, lăsat să moartă de inaniţie pe pragul unei cantine raionale), G. Şmerelson (1943?)... Dar suferinţele lui Pasternak, Ahmatova, umilinţele la care au fost ei supuşi?... Dar sinuciderea Marinei Ţvetaeva, căreia i se refuzase până şi un post de... dereticătoare, ce i-ar fi permis să-şi câştige pâinea cea de toate zilele?... (Nu ocazional-sentimentală, ci dramatic-semnificantă găsesc posibilitatea de a invoca, în româneşte, numele acestor poeţi ruşi, pentru că scriitorii au nevoie de solidaritate chiar şi atunci când, fiziceşte, nu mai sunt în viaţă; au nevoie de perpetua solidaritate întru spirit, în lupta cu răul, o monstruoasă faţetă a căruia a învederat-o bolşevismul, „stânga” comunistă.) Apoi, în tragicul context al acelei epoci feroce se întâmplă şi o „atingerea” românească, pe viu, cu avangarda rusă, care se manifestă, însă, nu în... manifeste, ci în destinul unuia dintre poeţii ce aveau să fie exterminaţi – Nikolai D. Burliuk, cel trimis la 15 iulie 1917 pe frontul român. În noiembrie îşi aduce din Rusia mama, stabilind-o la Botoşani. În ianuarie 1918, după ce la staţia Socola este dezarmată unitatea militară din care făcea parte, Burliuk se angajează funcţionar la Direcţia agricolă din Chişinău, plecând la Ismail ca reprezentant al Ministerului Agriculturii al Republicii Democrate Moldoveneşti. După ce trece printr-un confuz labirint de peripeţii din acele timpuri de „rupere de lumi”, este arestat undeva lângă Herson, judecat de bolşevici şi executat la 27 decembrie 1920… (Încă în 1917, în „Proclamaţia preşedinţilor globului pământesc”, Hlebnikov se întreba: „Dar de ce dânsul se hrăneşte cu oameni?/ De ce statul a devenit canibal,/ Iar patria – soaţa lui?”... Statul sovietic...)
             Astfel că în modernitatea literară rusă se înstăpânea „golul istoric” de care spune un vers bacovian…

                    Epoca represans în Ucraina

               În primăvara anului 1925, Mikola Hviliovi publică în suplimentul oficiosului ziar „Izvestia” un amplu articol intitulat Despre „satana din butoi”, punând accentul pe teza că literatura nu trebuie să fie una primitivă, de masă şi foarte politizată. El se întreba (chiar dacă deja avea răspunsul) şi îşi întreba confraţii de condei: „Europa sau Luminarea?” (Luminarea fiind o veche, tradiţională societate culturală ucraineană), în care pleda pentru debarasarea de primitivismul etno-local sau socio-cultural al respectivei epoci, pentru a însuşi activ şi creator cultura europeană, concomitent tinzând spre profesionalism în sfera scrisului.
            Articolul a provocat discuţii aprinse, contradictorii referitor la căile de perspectivă ale literaturii în general, dar mai ales ale celei sovietice. (Până va fi declarată oficial platforma realismului socialist mai erau, totuşi, 9 ani...). Iar în baza acutei teze a lui Hviliovi conform căreia literatura ucraineană, pentru a-şi trasa propriul făgaş, nu trebuie să se orienteze spre Moscova, spre „centrul filistinismului unional”, precum o numea autorul, ci este necesar să înveţe din performanţele psiho-creatoare europene, discuţia a trecut brusc din plan literar în plan politic, în ea intervenind, autoritar, tezist (subînţeles: ameninţător) Biroul Politic al partidului bolşevic ucrainean. De aici încolo, dar în special de la începutul anilor 30 (când, deja, mai rămânea puţin timp până la tezele realismului socialist, enunţate oficial-programatic în 1934, la primul congres al scriitorilor sovietici) avea să se înstăpânească tot mai nefast şi impertinent situaţia în care opera scriitorului era evaluată, dar mai ales drămuită nu sub aspectul vigorii şi originalităţii talentului acestuia, ci de pe poziţie socio-politică, zisă şi a luptei de clasă cu duşmanii revoluţiei şi dictaturii proletare.
             De unde şi necesitatea... impusă, dictată de a elogia necondiţionat acţiunile partidului unic şi buldog, cele ale îndoielnicilor activişti de partid, omniprezenţa în scrieri a eroului-proletar numai şi numai pozitiv. Cei care deviau de la atare principii erau declaraţi duşmani ai poporului, iar curând trecuţi prin tribunale ideologice acerbe, subiective sută la sută, ca să ajungă în ştreang sau în faţa plutonului de execuţie.
           Printre primele jertfe ale terorii staliniste a fost şi Gheo Şkurupi care, dezamăgit, deznădăjduit, se împuşcă chiar în ziua sa de naştere, la care îşi invitase prietenii, colegii; B. Tenta se spânzură (în situaţie ucraineană, cazurile amintesc de V. Maiakovski, S. Esenin, Marina Ţvetaeva...); sunt executaţi Gr. Ciuprinka, D. Falikivski şi G. Kosinka; este ars de viu poetul V. Sidzinski... De unde şi dramaticele, cutremurătoarele compartimentări ca „generaţia împuşcată”, „Golgota literaturii ucrainene” care, prin metaforismul lor, dezvăluie nemaiîntâlnita cândva, altundeva în lume, cruzime a regimului bolşevic autoritar.
            La începutul deceniului trei al secolului trecut în Ucraina îşi sistează activitatea toate organizaţiile literare, dar – iarăşi unul dintre paradoxurile bestialităţii implicite – fără să fi fost interzisă vreuna în mod oficial. Pentru că, de ochii lumii, la început nici chiar puterea sovietică nu se decidea să recurgă la acţiuni făţişe, care ar fi putut părea... nedemocratice: organizaţiile literare şi artistice au încetat să mai fiinţeze, deoarece fusese curmată fiinţarea celor mai activi membri ai lor care, peste noapte (şi peste... rapoarte), s-au dovedit a fi, nici mai mult, nici mai puţin, decât „contrarevoluţionari, duşmani de clasă ai proletariatului, care trebuie exterminaţi în numele viitorului luminos...” – deja limbajul de lemn trăncănea peste lemnul patului de închisoare, sub lemnul spânzurătorilor, peste lemnul patului de armă...
        În aplicarea măsurilor represive inumane fără precedent, în cultura ucraineană anul 1934 este cel de răscruce potopit(ă) în sânge. Ceea ce se întâmplase până la el sub aspect punitiv putea fi calificat ca momente episodice sau deja ca prolog la marea orgie a cruzimii stalinist-comuniste. Lovitura principală, distrugătoare i se dă culturii, spiritualităţii, naţiunii ucrainene anume în 1934. O lovitură masivă şi de masă. Literatura este privată de dreptul de a se manifesta atât sub aspect particular-auctorial, cât şi ca entitate, colectiv de autori, fiind sugrumată activitatea tuturor organizaţiilor scriitoriceşti pe care le avea Ucraina la acea vreme: „Aspanfut” (panfuturismul), „Neoclasicii”, „Plugul” (scriitorii rurali), „Gart” (Călirea), „Lanka”, „MARS”, „VAPLITE”, „Molodneak” (Tineretul), „VUSPP”, SPU (Uniunea Scriitorilor din Ucraina), „Şcoala din Praga”, „MUR”...
            Unii dintre cei care aveau să cadă jertfă teroarei bolşevice îşi presimţeau sfârşitul. În 1920, cu 17 ani până a fi executat, Maik (Mihailo) Iogansen scria poemul „Eu ştiu peirea...”: „Peste acoperişuri de paie ruginite / Se apleacă semiluna sângerie / Spre zori secera ei va cosi / Tânăra otavă veştezită. // Cât mai e soarele-n adâncuri / Ce mai urlă câinii în urbe / Hei larmă a miilor şi miilor! / Îmi spun: voi pieri înalt // În văzduhul curat şi albastru. / M-or spânzura peste oraş: / Stelele înzoririi mi-or privi în ochii / Cu recile pupile ale morţii”.
             Peste ani, exegetul din diaspora ucraineană foloseşte sintagma, dramatic-sintetizatoare, generalizantă – „Generaţia asasinată”. Din analele cutremurătoare ale crimelor călăilor bolşevici să rememorăm fie şi o singură zi, cea de 3 noiembrie 1937, când, în lagărul de la Solovki, printre cei 100 de reprezentanţi de vază ai intelectualităţii ucrainene, au fost executaţi şi scriitorii Valerian Polişciuk, Oleksandr Slisarenko, Mihailo Ialovi, Valerian Pidmoghilni, Pavlo Filipovici, Miroslav Ircian, Marko Voronoi, Mihail Kozoris, Grigori Epik... Într-o singură zi, literatura ucraineană a fost decimată! Şi tot în negrul 3 noiembrie 1937 – peste 4 zile bolşevicii aveau să marcheze două decenii de la lovitura lor de stat! – au fost împuşcaţi, tot la Solovki, şi celebrul regizor Les Kubas, dramaturgul şi pedagogul Nikolai Kuliş. Iar în notele bio-bibliografice ale autorilor incluşi în prezenta antologie cititorul va găsi alte şi alte nume de creatori autentici, tineri, energici, care au fost asasinaţi de marxism-leninism, de dictatura proletariatului...
            Astăzi, sunt tot mai numeroşi cei care spun sau scriu răspicat că de tragedia intelectualităţii, culturii moderne ucrainene este vinovat fostul „frate mai mare”, muscalul, ţarul, toţi cei care au mai pus la cale şi genocidul prin înfometare (golodomor-ul). În anumite părţi ale problemei adevărul ar fi anume acesta, dar nu ştiu dacă el trebuie extins şi generalizat în ce priveşte necruţătoarele decimări staliniste din a doua parte a anilor 30, când sute de intelectuali, scriitori, cineaşti, pictori, regizori, muzicieni ucraineni au fost ucişi în închisori, în Gulag. Pentru că teroarea stalinistă nu a fost una selectivă, ci de-a dreptul generală,. Necruţând pe nimeni oriunde s-ar fi aflat în imperiul roşu. Să ne amintim: în aceeaşi perioadă, când era lichidată intelectualitatea ucraineană, inclusiv scriitorii, printre care, în primul rând, avangardiştii, acelaşi blestem nimicea creatorii artei, slujitorii spiritualităţii Rusiei. Iată martirologiul nici pe departe complet doar al scriitorilor avangardismului rus, căzuţi jertfă regimului bolşevic – asasinaţi, morţi în Gulag…

                                              Leo Butnaru

              -----------------::::::::::::::::::::::::::::------------------