DIN POEZIA VECINILOR

APRILIE TROPICAL

Pe ramuri pietricele albe şi negre.

Sudul e ars-cenuşă, negru mangal.

Cerul revarsă lumini răsfirate jerbe

peste adevăratul aprilie tropical.

Ultramarin bătând spre violet

încearcă supliciu, mare sete nefirească

iar copaci obosiţi, toxici, cresc prea încet

de parcă nu ar mai vrea să crească.

*       *      *

Când e noapte

şi scrâşnesc palizii obraji metalici

şi nu răpăie tamburina de tablă,

nu trosnesc încheieturile sub piele,

nu se aude zdrăngănitul,

nici şuieratul ce constrâng sângele

din venele oamenilor,

– Spune-mi,

atunci nu i se face dor de mine

strălucitoarei tale inimi mecanice,

metalică madonă?

*      *      *

Vreau să fiu singur,

în mijlocul tuturor singur,

să nu mă vadă

nici ochii femeilor virtuoase,

nici ochii femeilor păcătoase,

nici „oamenii mari”,

nici oamenii mici,

nimeni.

Vreau să fiu singur,

ca luna în cerul pustiu

             în serile de vară,

ca felinarul stins

             pe uliţa întunecată,

ca scena în noapte

            dincolo de cortină.

Vreau să fiu singur –

să rătăcesc pe străzile oraşului pustiu,

pe trotuarele lui

             să calc în picioare toamna…

Vreau să fiu singur.

IELELE NOPŢII

Fum, foşnind în mâna hârtiei mele,

la geamul gurii deschise, rotocol, inelat.

Doar jet de pleonasme-n strănutări-bezele,

sufletul de propriul freamăt e acaparat.

Foşnete atingând abia-abia fereastra: negrii fluturi

ai înstelatei nopţi de vară. Pauze, printre ele.

În sânge – smoala setei, de poţi s-o înduri.

În noaptea tandră trec paşnice, sumbre iele.

PEISAJ

Aceste case, asemeni unor garafe destupate

cu bere somnolentă.

Ea e pretutindeni prin nemărginitele câmpuri

în revărsări de freamăte

smaraldii.

Ea umple-ochi ale inimii

pahare de cristal,

ameţeşte,

şi trezeşte în ochi

sclipirea stropilor îmbătători

ca un freamăt sonor.

Zi împovărată de soare abundent

de parcă un tren de aramă

pe o cale ferată înclinată

ar fluiera departe.

Prin împărăţia pâinii,

pe căi trasate peste ogoare,

rotocol de elice rotitoare

în zborul anului.

CÂNTEC SOLAR DESPRE TINĂ

Sălciile lucios-argintii cu limbile frunzelor zgârie cerul.

Toamnă. Din adâncul beznei, răzbat calme foşnete.

Maiestoasa lebădă a norului alb îşi oglindeşte misterul,

plutind printre prelungile stufărişului baghete.

Ca fructul mestecat în gură, saltă, urcă, coboară, 

cuvântul ce jinduieşte negrul adânc, unde tina

n-o învolbură rusalcă, sau duh de baltă, ci doară

solarul cânt ce-şi coboară, abundentă, lumina.

 *      *      *

I

Noaptea vuiesc sirenele.

Dimineaţa vuiesc sirenele.

Toamnă.

Mă vizitează amintirile,

ca nişte oaspeţi cunoscuţi.

Eu nu servesc cu ţigări

pe niciuna din ele, deoarece

nu am tutun.

Toamnă.

II

Pe strada Nabeleaka

treizeci şi nouă:

eu,

Prichindel,

Pavlius,

Gavrileak.

III

Încolo câmpii, oriunde câmpii

şi trebuie să merg să aduc lapte.

Mă dor gândurile

ca în subteran,

visând la orizonturi larg deschise.

Şi noaptea se plimbă prin inima mea,

îmi suge sângele,

numai că bezna nu va putea sfâşia

senina mea dragoste.

*      *      *

Roţile vântului au lovit

în moara dimineţii sinilii.

Dincolo de barajele ploilor

soarele cu aripi de aur

străbate văzduhul.

Ceţuri plutesc peste pământ,

irizând fantasmagoric.

Bravul morar scuipă în palme.

Aripile fumului clatină

leagănul îndepărtatului vis…

Ziua împovărează orizontul

cu flocoasele foale de nori …

Şi pojarul prinde să fumege

cu pulbere ca de chinovar.

ELEGIA INTELECTULUI

Vergele călite lovesc creierul

Ce e-n răscoală, tăcând încrâncenat.

Sumbră-i chilia prozei cotidiene,

În tihnă dorm corpuri şi vis amânat.

Cum ar aduna fochiştii jăraticul

În ceas obosit şi-n cursul vorbirii?

Cu formula calamburului de foc

Să clarifici sens în tainele firii.

Sună scurt. Da, florile de pe buze

Le-a incinerat suflul pustiului!

Tavanul, curbă metaforică, grea

Pe vertebrele acoperişului.

Însă scorojitele braţe, capul

Genunchii duşi la gură, în ispite

De-mpotrivire, toate încordate,

Împroşcând proteste neauzite

Despre ce şi cum – noime-ntunecate!

Imperativul naşterii de versuri,

Ce-l alăptară, mângâiară muze,

Luminează doar ca licurici obscuri.

Istoria încearcă să-şi priceapă

Sensul în furtuni de har, aşa ceva,

În trucul eretic al vreunuia,

Neexcluzând sarcasm ce-ar stimula.

Ora florilor trece-n durere,

Rămânându-i inimii ne-nţeleasă;

La geam demenţa parcă se arată –

Clipă unică, clipă dubioasă.

Natura se comprimă, se încheagă

Într-un aprig dres ca după beţie.

Freamăt de vânt alunecă pe harpă

Strigăt ce calmează trup, fantezie.

Tu ai reuşi sau nu să te salvezi,

Lasă-te puterii autoritare,

Cu suflet uzat, ai zice năpârlit,

Strivit pe locul ăsta de-ncercare.

Variante pitoreşti, dar fără şic,

Grupaj după grupaj – nişte fantome.

Explozia memoriei cu chipul

Celor ce au vedenii drept simptome.

Dezordinea-i amestecul a toate

Ce aţâţă nervii şi îi veghează,

În interminabil, aprig joc de şah,

Şansă pentru-n pion ce-naintează.

Pe pereţi, pe geamuri şi pe coperte

Îţi observi amprentele digitale

În variantele de ornamente,

Tinzând cu gându-n taine abisale,

Psihologie, înfruntând bulboane.

E revenirea ce iarăşi te-a admis

În lirică, în aspra ei factură

Cu amplitudinea-i până-n miez de vis.

Faguri de răni ai timpului să-i pierzi,

Să ascunzi în humă mierea cea de leac?

Ca-ntr-un ciorchine greu de epigrame

Epitetele iar temele îşi fac. 

Geniul ar fi oriunde de găsit,

În mitul vremii – marea măiestrie.

Scena soarelui, balerine-n eros,

Spectacol cu samsari, gangsteri, beţie.

Teorii, strune, nobleţe şi gesturi

Metopele ideilor din piatră.

Subiecte-n complicată-alcătuire

În grafica de cărţi, aleasă artă.

Matematica, tăcerea, muzica.

Sonată-n axiome, înaltul ton

De artă în deducţii cumpătate,

Ca mitul despre-un mecanic Ixion.

              IXIPSILON.