DIN POEZIA CONTEMPORANĂ A NORVEGIEI

Din poezia lumii

POEȚI DIN NORVEGIA

În traducerea lui Leo BUTNARU

Olav H. HAUGE (1908 – 1994)

Bătrânul poet încearcă să devină și el modernist

Se hotărî și el să încerce

aceste noi picioroange.

Urcă pe ele,

pășind precaut, precum cocostârcul.

Și dintr-o dată – minune! –

spor de clarviziune, perspectivă!

Reuși să numere oile din țarcul vecinului.

Oglinda

Când eram tânăr,

mă admiram pe mine însumi,

privindu-mă în gemulețul fierăriei.

Inima se privea

în oglinda Lui Dumnezeu.

Și ea acoperită de funingine.

În momentul hotărâtor

În șir de ani tu ai tot stat gârbovit peste cărți,

adunând cu mult mai multe cunoștințe,

decât ți-ar fi trebuit chiar în câteva vieți.

Însă în momentul hotărâtor îți vor fi necesare

foarte puține din ele, acest puțin

inima cunoscându-l dintotdeauna.

În Egipt zeul înțelepciunii 

are cap de pasăre.

A venit timpul

Rachetele urcă brusc

cu botul spre cer

coborând pe lună sau pe Marte.

A venit timpul,

a venit timpul

să ducem otrava noastră și în stele.

Traversez Cercul Polar

Cineva din tren arată spre un turn din munți, spunând:

Noi traversăm Cercul Polar!

La început nu se simte nicio diferență,

priveliștile par a fi aceleași.

Eu unul nu i-aș acorda pic de importanță acestui eveniment minor,

dacă eu însumi n-aș di traversat deja a șaptezecea frontieră.

Hans BØRLI  (1918 – 1989)

Rugă

Izbăvește-mă, Doamne, de bătrânețe.

Nu vreau ca în fața oglinzii

prin ruinele chipului meu

să caut visul tinereții.

Vreau ca visul

să moară în zbor,

ca o pasăre sălbatică în ghearele vulturului

în aerul geros al înălțimii.

 

Sub cer

Să nu credeți cumva

că eu aș fi crescut în sărăcie!

Peste creștetul meu

totdeauna a fost cerul deschis,

mi-am trăit veacul

în vecinătatea Pleiadelor

în prietenie strânsă cu vântul. Îmi sunt cunoscute

și tăinuitele poteci ale furnicilor

de printre frântele fire de iarbă

și luminiscentele căi ale dorului,

unde prin colbul stelar

s-a imprimat talpa lui Dumnezeu.

Eu sunt om.

Am pătruns măreția a ceea ce înseamnă

să fii infinit de mic.

Cioara

Pe leasă, o cioară udă în ploaie

e mai bună decât zece îngeri din împărăția cerului.

Jelanie

În umbra verde

de cealaltă parte a cuvintelor surii ca piatra

stă îngenuncheat un tigru mut

cu funingine pe pleoape

și privește la Soare.

*      *     *

A fi om e o boală.

Vindecarea este imposibilă

și toate eforturile noastră se rezumă la

a căuta substanțe potolitoare de dureri.

Vântul

În lume mai există încă păduri, deocamdată mai există.

Și iarbă mătăsoasă.

Și vântul zărilor.

Nu încerca să înțelegi

limba vântului,

în caz contrar îl vei molipsi de tine.

Adevărurile omenești sunt țesute din minciuni,

nu le pune în gura vântului.

Eu nu cred

Eu nu cred că în prima dimineață

Dumnezeu să fi spus: Să se facă lumină.

Puterea care stăpânește universuri

nu folosește cuvinte omenești.

Când bezna îți va încleșta gâtlejul

și Jupiter va transforma în pustiu

eternii lui ghețari chiar în inima ta,

tu nu-ți vei aminti decât de ceea ce

așa și n-a fost să spui.

 

Vuietul mării

Adânc în inima mea terestră

aud îndepărtatul vuiet puternic al mării.

Exact la fel se aide și el

în ușorul foșnet

aș rogozului pe

muntoasele pante pustii.

Gunvor HOFMO  (1921 – 1995)

 

Prietenie distrusă

Unde se prăpăstiră adâncul și înălțimea?

Pleacă în hudițele tale, zâmbind satisfăcut,

râzi de tine,

înghițindu-ți scârba.

Să știi: ochii prigoniților întru Hristos

privesc cu totul altfel,

duioșia ta a fost ucisă

de rațiune.

Cerul apăsător, zăpada gri și cimitirul...

Dimineață

Clepsidra geamului

se umple cu apa curată

a luminii clare.

Astfel se trezi

singurătatea.

*     *      *

Halate albe

intră în odaie

ies din ea,

ba șterg praful, ba aduc o floare.

Pentru noi – nici tu vară,

nici vele în gura golfului, –

albul ger al iernii,

oameni de zăpadă mișună

prin amurgirea noastră.

Noiembrie

Aceste zile

au degetele în zăpadă,

iar sub unghii – murdărie.

Sub negrele unghii ale lui noiembrie

e multă necurățenie cotidiană:

cu mici castele de subterane

pe gâturile lungi,

ele – însoțite de

fugari fără adăpost...

Orașul

Năluca orașului

mai trăiește-n ceață

unde caută gândul

uitatelor ulicioare.

Brazi foșnitori,

asemeni unor hornuri de sobe,

vălătucesc fum verde

peste-acoperișul lumii.

Copacii din aleea spitalului

Ei se furișară încoace

din păduri,

din liniștea

mlaștinilor primăvăratice,

pe unde vântul trist

mângâie lichenii umezi,

și ei înconjurară casa noastră

cu cordonul lor de polițiști.

Iar noi, în neputință rușinoasă,

ne predăm –

criminali de când lumea,

amarul zilelor noastre

îl depunem în mâinile lor.

Casa

Această casă

se oglindește-n apă.

Cine ar fi ea – fetișcană

sau bătrână sadea?

Vântul nu răspunde, dar,

răvășind arborii din preajmă,

își spune:

„Parcă asta ar fi important,

odată ce noi ne cunoaștem atât de bine,

încât să adormim îmbrățișate?...” 

*       *      *

Nu atingeți tăblia de la ușă!

Renunțați.

Omul abia a intrat, pașii lui

măsoară liniștea odăilor,

singurătatea lui se infiltră

în zgârieturile pereților,

deloc luminoasele sale gânduri

se zbat,

se lovesc de

sticla geamului pătată de muște.

*      *     *

Nu mă plâng. Nu.

Fără grabă,

precum un pocal – cu vin de viață lungă

ziua se umple cu

goliciunea existenței.

*      *     *

Trecerea e închisă,

și mie nu-mi mai este dat

să mă-ntorc în viitorul

rămas în urma mea.

Pe ulițele copilăriei,

străine și cunoscute până la suferință,

mari mașini

se-nfig în viață,

întorcând-o pe dos.

Ademeniți de stârv

îngeri negri rotesc

de-asupra lui.

Nopți albe

Multe, multe au fost, nopțile albe,

însă acestea...

Arborii,

strângându-și crengile răcoroase,

îmi veghează liniștea,

iar păsările adormite

îmi divulgă visele

cu sonora lor tăcere.

Pe stânci spumegă

lumina strălucitoare

care

de obicei se numește

dimineață.