Într-un mai recent
număr din „România literară” (13/ 2018), Gheorghe Grigurcu recenzează una din
cărțile mele apărute acum 9 ani, „Ordine de zi, ordine de noapte”. Nu pot spune
că nu mă încearcă ușorul sentiment de automăgulire că: uite, domnule, mai
rezistă... (Sper că nu e un păcat prea mare...)
Numai că exegetul
pornește oarecum de la parti-pris-uri care, referitoare la poezia din stânga
Prutului, ar fi fost, poate (dar nici aici nu e sigur), oarecât îndreptățite
până prin 1987-1988, nu și la cea scrisă deja după două decenii de la
deschiderile libere spre zările lumii ale poeților de la Chișinău.
Exemplul vine chiar
din capul recenziei amintite. Zice criticul: „...după cum remarcam și altădată,
o trăsătură caracteristică a confraților dintre Prut și Nistru o constituie
exprimarea ironică. E un mod de ripostă la condițiile istorice inicve, la
precaritatea vieții (inclusiv culturale) de care au avut parte basarabenii,
circumstanțe care le-au interzis adesea rostirea directă a nemulțumirilor și
aspirațiilor legitime. Formă conotativă, ironia presupune un rafinament
orientat”.
Ei bine, dacă
referitor la ironia unui poet de la București (metropolă în care, de
altfel, exprimarea ironică e la ea
acasă!) s-ar spune că ea, ironia, apare exact în contextul postmodern, chiar
fiind aproape o condiție sine qua non a postmodernismului, în ce privește un
autor din Interriverania specificul postmodernismului ca și cum nu ar fi
unul... funcțional, nu ar ține de o manifestare firească a expresiei literare.
S-ar crede (și se mai crede!) că, în Basarabia, ironia apare din cu totul alte
motive decât cele general-umane sau general-românești. Sau...
general-literare,e stetice. Oriunde în alte părți ale lumii, la baza ironiei
stă postmodernismul, însă între Prut și Nistru, ironia, fie și una de bună
calitate, chiar de... actualitate, este provocată, în continuare, de ușor de
invocat parti-pris-uri la îndemână ca „mod de ripostă la condițiile istorice
inicve, la precaritatea vieții (inclusiv culturale) de care au avut parte
basarabenii, circumstanțe care le-au interzis adesea rostirea directă a nemulțumirilor
și aspirațiilor legitim”.
Ei bine, însă poemele
din volumul „Ordine de zi, ordine de noapte” nu au fost scrise într-un mediu și
în circumstanțele de care spune criticul, ci în plină libertate, în plin spirit
contemporan, postmodern, dacă vreți. Apoi, nici la București sau Iași, Cluj sau
Timișoara etc., în respectivul retro-context, poeții nu au fost scutiți de
„condiții istorice inctive”, de „precaritatea vieții (inclusiv culturale)”, de
„circumstanțe care le-au interzis adesea rostirea directă a nemulțumirilor și
aspirațiilor legitim”.
În acest caz, –
pardon, de ce pe o parte de Prut ironia e una, pe cealaltă parte – e alta? Pentru
că, pentru Chișinău, exegetul caută motivații socio-istorice, iar pentru București,
în literatura scrisă în aceeași perioadă a lagărului
socialist (comunist) operează cu motivații estetice. Eu unul mă îndoiesc de
eficiența unor astfel de duble orientări, chiar dacă, la drept vorbind, ele nu
deranjează... Ci doar cam dezorientează...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu