EMINESCU, MAIORESCU AU FOST... GĂȘCARI?...

Se întâmplă ca unii dintre cei care scriu despre literatură, așa cum scriu, uneori să emită,   mai discrete sau mai netăinuite, intenții punitive pentru cineva, care s-a arătat în dezacord cu unele texte ale lor, cu ce „afirmă” sau „infirmă” dânșii. Iar mie, în cam generalizata indiferență față de adevărul literar sau, poate, în lașitate unora de a spune adevărul (să concretizăm: între Prut și Nistru), din teamă să nu fie „criticați” de X sau Y, mi s-a întâmplat să polemizez cu unii emițători de oarece critică literară, indicându-le, colegial și cu bunăvoință, să fie atenți la cazurile în care nu prea stăpânesc, să zicem, proprietatea unor noțiuni de bază, în istorie, în artă, în literatură în particular.

Astfel, acum un timp, în ziarul „Jurnal de Chișinău” colegul Mircea V. Ciobanu o da serios în bară, consider eu, minimalizând până la condiția de mahala sau de gang importanța unei societăți literare, culturale, istorice, scriind nici mai mult, nici mai puțin că: „Pe la 1863, la Iași apare o gașcă literară elitară (orice gașcă este deschisă doar inițiaților) numită «Junimea»”. Adică, astfel se minimalizează până la frivolitate ceea ce se știa și s-a spus cu fermitate și seriozitate, noțional-academică, noțional-filosofică, chiar, despre o întrunire a celor mai luminate spirite din a doua jumătate a secolului XIX, despre asocierea lor într-o societate, care a avut un impact cardinal în „formarea unui orizont larg științific și de educație estetică (...) A promovat o literatură de valoare, subliniind rolul factorului estetic în producerea și aprecierea operei de artă, a trezit și a impus spiritul critic în cultura română, combătând pseudocultura (de care, de altfel, țin și... găștile! – l.b.), impostura, introducând o direcție nouă în gândirea și literatura română. (...) A încurajat, deopotrivă, istoria, filologia, geografia...” (Dicționar Enciclopedic, Vol. VIII. P. 371). Puneți toate cele enumerate sub degradanta noțiune de: „gașcă sf [At: POLIZU / Pl: găști / E: nct] 1 (Înv) Tovărășie (tainică) de oameni care urmăresc scopuri reprobabile. Și: (liv) clică, coterie” (DEX). La momentul oportun, i-am atras atenția lui Mircea V. Ciobanu la atare dezacorduri... scrâșnitoare, dintre ce spune el și ce a fost, totuși, „Junimea”, colegul însă nelăsându-se convins nici de Dicționarul Enciclopedic, nici de DEX, contraargumentând (am discutat pe Facebook, adică într-o... „bibliotecă” publică, păstrând desfășurătorul conversației): „Gașca, ca și boema, e un soi de aristocratism cu reguli esoterice, cu restricții pentru cei neinițiați. Sigur că eu am forțat nota, pentru că ceea ce se definește azi prin «gașcă» mâine va fi grupare, poimâine – școală estetică, pleiadă etc”, sublinia MVC. Să vezi liberalism întru relaxare noțională până la... desconsiderarea unei organizații care a făcut epocă, a modernizat civilizația românească (la compartimentul estetică, emisie și recepție literară, filosofică)! Însă polemistului nu i se pare inadmisibil de a generaliza, ticsind epoci și nume ilustre în acest termen minor, frivol: gașcă. Dar parcă tresărindu-i, totuși, în minte o scânteie de îndoială că ar fi făcut-o oarecum lată, colegul virează... aiurea, scriind: „...eu prefer «găștile» în locul «uniunilor de creație». Literatura o mișcă înainte individualitățile... sau GĂȘTILE. Care devin, cu timpul, școli. Mai bine zis, ele se consideră de la bun început școli și grupuri cu pretenții estetice, dar sunt considerate găști de cei din afara grupului”. Tii, comedie! Cum de nu s-a știut până în primul sfert al secolului XXI de rolul grandios al găștilor în literatura lumii?! La o adică, ceea ce numea Goethe Weltliteraturi nu ar fi fost decât o adunătură de... găști. Unde mai pui că în context nu era vorba de „uniuni de creație”, mult mai neimportante, după MVC, decât găștile. De aici încolo, opinentul își ia și mai mare avânt întru a-și apără... vântul cam... (renunț la epitet, să-l găsească cititorul), implicit mustrându-mă, parcă: „Ai uitat, probabil că, până la «Junimea», literatura era prezentă doar în saloanele aristocratice, boierești (de la Văcărești și Conachi, la Asachi). Că principiul esențial al societății era unul critic și chiar nihilist. Că ei își doreau «mai bine fără cărți, școli” etc., «dacă ele reprezintă o formă goală»... etc. Revoluționari, romantici, avangardiști (moderați). Iar dacă ne amintim că exponenții ei absoluți au fost Creangă, Caragiale și Eminescu... ce te deranjează? Ori vrei să spui că toată țara (și mai ales lumea academică) era încântată de scriitura lor? Așa că ei erau o gașcă de oameni normali, nu niște tipi sforăitori, cum îi reprezintă uneori istoria literaturii. Fără «găști», literatura stă pe loc”.

I-am propus opinentului să ia aminte la sensul mai larg al momentului, la care el s-a referit „trunchiat”, după bunul plac: După George Călinescu, punctul respectiv din ideologia „Junimii”, elaborată de Titu Maiorescu, se referea la absoluta potrivire dintre fond și formă. Ideea, căreia MVC i-a frânt gâtul, e: Mai bine deloc universități, licee, reviste, cărți, dacă ele reprezintă o formă goală fără implicarea conținutului. Da, Maiorescu a fost poate că stâlpul de boltă al societății, însă MVC nu catadicsește să-l amintească, uitând și de alți protagoniști ai „Junimii” – Petre P. Carp, Theodor Rosseti, Vasile Pogor sau Iacob Negruzzi. Nu cred că aici ar fi vorba de amnezie... Iar dacă ar fi, precum insistă colegul, că „Junimea” nu era decât o gașcă, ieșea că aceste personalități nu constituiau decât o cârdășie de oarecare inși pe la periferiile societății, punând la cale acțiuni reprobabile...

Intervin cu alte contraargumente, însă oponentul nostru (nu doar al meu; e de înțeles, nu?) nu se lasă, spunând că pin fluturarea stegulețelor găștilor el vrea să demitizeze istoria literară, viața literară: „Știu ce este gașca (inclusiv, conform DEX), știu ce este Junimea, știu ce este trafic de influență și deturnare de fonduri. Dar «gașca» niciodată nu se autonumește așa, e un titlu de «noblețe» (este catastrofală obsesia opinentului-oponent de a găsi noblețe prin... cotețe! – l .b.) pe care i-l acordă cineva. În acest sens, TOATE mișcările avangardiste DIN PUNCTUL DE VEDERE AL ARTEI ACADEMICE erau găști care „săvârșeau acțiuni reprobabile”. (Deci și „Junimea”) era un „grup restrâns”, aflat „la periferia societății”. Un grup onorabil, care face o artă haute-couture, dar care nu e înțeles de societate, e privit de ea ca «gașcă». Din punctul de vedere al unor LITERAȚI BASARABENI, grupul de la Contrafort sau de la Semn poate fi (și este!) privit ca «gașcă». Acum dacă «gașca» se mai și susține reciproc, mai și propăvăduie o anume religie literară și îi ține la distanță pe alții, atunci imaginea lor nu e cea mai favorabilă în grupul celor respinși. Sigur că această «gașcă» își convertește, cu timpul, «porecla în renume», vorba clasicului, dar până atunci... Ah, da! Și dacă aceste grupuri mai fac niște proiecte prin care obțin finanțarea revistelor, atunci... ei intră sub incidența definiției lui Ilie Iliex. Eu înțeleg perfect ce ziceți voi și EVIDENT că eu forțez nota, pentru limpezirea demonstrației. Inclusiv, în cazul «Junimii». Dar eu zic să privim lucrurile în contextul subiectului. Și să demitizăm istoria literară. Și viața literară. Pentru că privită cu ochelarii unei statui, orice altă religie literară decât cea pe care o propovăduim ne va apare ca «gașcă». Dar găștile nu numai diversifică peisajul literar, ci și mișcă literatura, nu o lasă să lâncezească în autosuficiență”. 

Citeam astea și mă... minunam, însă curând mă calmam, imaginându-mi cum ar suna în istoria literaturii române, scrisă de Călinescu sau Manolescu, Ștefănescu sau Holban, în studiile lui Dimisianu, Simion, Ungureanu, Simuț, Negrici etc., etc. termenul „gașcă” atribuit „Junimii”. Ce s-ar bucura șaizeciștii, șaptezeciștii, optzeciștii să fie descalificați până la condiția de... gașcă... Ce să mai vorbim, veselie mare.

Revenind, în speranța ca opinentul meu să-și revină din excesul de a trivializa, a minimaliza, a spulbera, am zis să fim nițel mai serioși, pentru că nici pe timpul „Junimii”, nici pe timpul avangardiștilor nu exista noțiunea curentă și atât de banalizată „gașcă”. În cazul utilizării ei atât de arbitrare, inadecvate, ar reieși că și academiile filosofilor antici erau găști, că Socrate era un gășcar... Când spui „gașcă” (ca și „manea”), se înțelege exact ce se înțelege, curent, cel mai des: mai că haimanale de cartier, inși dubioși etc.

Însă colegul a considerat că astfel mai că i-aș fi ridicat mingea la fileu, sărind (să dea în idee): „Exact! Hărmălaie de cartier, cum zici tu, poate fi o mișcare avangardistă pe care tu azi nu o percepi și nu o accepți. Nu există pe lume un obiect concret care s-ar numi gașcă. E o producție mentală sută la sută. E un cuvânt cu care îți exprimi atitudinea față de ceva ce tu (sau altcineva) consideri a fi minor, reprobabil, marginal, gălăgios etc. Iar băieții ăștia de cartier vor deveni, eventual, un Tristan Tzara sau Marcel Duchamp. Iar pisoarul lui, pe care tu îl privești cu dispreț, astupându-ți nasul, va deveni capodopera emblematică a modernității. Găștile artistice (în sens peiorativ) nu există decât în mintea celor care vor să-și afișeze disprețul și superioritatea. În lipsă de imaginație, rostesc execrabilul cuvânt «gașcă» și cred că au spus totul cu asta”.

  Să nu țină cont bătăiosul coleg de analele literare universale, din care să afle că, precum la „Junimea”, și în avangardă au creat și valorizat oameni selecți, adevărați domni ai culturii, oameni atinși de geniu – Hlebnikov, Mandelștam, Maiakovski, Pasternak (la începuturi), Malevici, Chagall, Breton, Char, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Gellu Naum?... Nu, nu, ei nu veneau din „găștile” de cartier, ci din școli serioase, din har incontestabil. Nu veneau din argou, manea, kitsch. Istoria culturii, a artei are noțiunile ei constituite, acceptate și e curată stupizenie să reducem multe din ele la plebeianul „gașcă”.

Altă dată (pentru că noi polemizăm deja de ani mulți), dorind irezistibil să-și etaleze oarece erudiție care, de fapt, era mai mult supoziție, mă... admonestase că – să vezi! – unui rus, în „România literară”, i-am articulat, românește, numele „Iarkevici” și nu… Yarkevich, pentru că el, opinentul, ar fi dorit să-i subliniez(e) originea… sârbă! Zicând: „Igor Iarkevici este, de fapt, Yarkevich (iar dacă vrem să accentuăm originea sârbă a numelui, atunci: Jarkevič)"].

Ce să spui despre astfel de supoziții, de aproximații de amator înveterat? În genere, MVC sau nu știe a cerceta în arhivă sau îi este lene să o facă, de unde, fără documentarea, fără argumentarea necesară el afirmă lucruri așa, luate de după ureche, din presupuneri proprii, deloc apropiate adevărului.

Așadar, în ce privește numele Iarkevici încerca să convingă ortografia română că ea ar trebui să-l scrie... Iarkevich, englezește, sau Jarkevič, deoarece ar fi de origine... sârbă. Însă iese o enormitate cu balcanizarea acestui nume slavon mai de nord, care provine de la rădăcina Iarko, aceasta – de la adjectivul «яркий» – strălucitor, eminent într-un anume domeniu, care ar produce o impresie puternică. Apoi, în Rusia veche, Iarko era numit și omul cu părul roșcat. Nu este exclus – presupun etimologii – Iarko să fi fost numit copilul născut într-o zi frumoasă, însorită. Pe de altă parte, chiar dacă Iarkevici ar fi fost nume de origine sârbă, de unde a luat MVC că el trebuie ortografiat cu „ch”? Pară astfel scriem numele poetului Adam Pulojić? Numele lui Slobodan Milošević? Sau Goran Bregović (care se declară iugoslav)? E bine să avem dorința și străduința de a merge la bibliotecă, să consultăm izvoare. Unde mai punem că azi computerul îți servește informația pe când te afli, poate, între perne moi. Prin urmare, să nu presupunem alandala, să încercăm a insista în „dreptate”... strâmbă.

Dar să mai lăsăm relaxate presupunerile lui M. V. Ciobanu, conform cărora numele Iarkevici ar fi fost unul sârb. Păi, primo: amice Mirce, eu nu am tradus un scriitor… (get-beget) sârb, pentru că Iarkevici e un scriitor rus – nu? – ca și Lermontov-„scoțianul” (nu… Lermon), ca și (C)Kantemir (Antioh) moldo-valahul. Secundo: în limba română „Y” nu are trecere în fața lui „I”, când e vorba să se transcrie nume slave. Nici ch în fața simplisimului ci (aici e prea de tot, colega!). Deci, cum ortografiem numele (lui) Iaroslav (și a celui înțelept, kievean, și a celui de rând)? Sau pe cel al orașului Iaroslavl.  (Pentru ambele cazuri, vezi „Dicționar Enciclopedic”, București, 1999, vol. III, p. 145.) Deci, nu vei reuși să mă (ne) convingi că, sub aspect structural, „Iar”-ul din Iarkevici e „altul” decât, același, slavon, din numele propriu Iaroslav sau cel din toponimul Iaroslavl.  

Alte exemple? În românește se ortografiază Babii Iar și nu Babii Yar. Oare Iar-ul din Iar-kevici este diferit de „Iar”-ul din… Babii? Sau Iarvet Iuri și nu Yarvet Iuri, celebru actor baltic? Iar pentru ci și nu ch a se vedea mai multe adrese cu numele rău-famatului Purișkevici (care conform logicii lui M.V.C ar trebui ortografiat… Purishkevich, pentru ca românul nostru să citească… Puriskevik).

În cazul de ar fi altfel, precum sugerează colegul, ar trebui să ortografiem și pe la noi, dar și prin dreapta Prutului – Yarovoi și nu Iarovoi (Ion, Gheorghe, Petru…). Același lucru (în răspăr…) ar ieși cu (I)Yarîghin, (I)Yarkov (vezi pe net: View Alexandre Iarkov's professional profile on LinkedIn. LinkedIn is the), Iaroșevici (nu cu ch la… coadă!), Iarmolaev, Iarki(i), Iarțev, Iarmolenko, Iaremciuk (și nu Yaremchuk!), Iaremcea (nu cu…ch), Boiarski, Poluiarov…  – cum s-ar spune –  ≈∞ (aproape la infinit…), fără a se reuși detronarea „I”-ului, „ci”-ului și întronarea (…intonarea) după bunul plac a „Y”-ului și „ch”-ului… Pentru că presupunând el ce a presupus, MVC nu a propus și o altă regulă, explicită, credibilă, admisibilă întru ghilotinarea lui Iar și ci și încoronarea lui Yar și ch… Deductiv: și a lui sh în loc de ș, astfel că noi, românii, ar trebui să revedem sute de mii de texte, să „corectăm” extenuant, scriind: Pushkin în loc de Pușkin, Gorbachiov/ Goncharov în loc de Gorbaciov/ Gonciarov…

Prin urmare, fiind ceva mai flexibil în opțiuni, eu cred că nimeni nu ar face caz, dacă cineva ar ortografia: Yarkevici, Yar, Yarovoi, Yarkov etc. – în unele texte românești s-ar putea întâlni și atare variante, chiar dacă cea recomandată, tradițional, e cu Iar. Mai mult ca atât, nimeni nu ar trebui să impute cu aplomb că – băgați de seamă! – „abaterea” nu se cade trecută cu vederea, pentru că e – zice M.V. Ciobanu – „importantă pentru acțiunea de culturalizare”. Unde mai pui că, nemodest vorbind, în traducerile mele din literaturile slave eu dau texte (și nu de ieri-azi) de dincolo de respectiva acțiune de primă treaptă de culturalizare, texte nițel superioare novicilor.

Deci, nu ar fi un delict dacă am scrie (și) cu „Y”, numai că, în principiu, consolidat, tradițional deja, varianta propusă de Academia Română e cea cu „Iar”… Prin urmare, colegul ar trebui să-și adreseze (su)poziția (…convingerea?) și „principialitatea” respectivei instituții (a… instituțiilor), să vadă cum rămâne, totuși, cu respingerea lui „y” și „ch” și „afecțiunea” pentru „i” și „ci”, indicată, de altfel, și de corectorul ortografic electronic. (Eu unul presupun că preferința vine și din considerentul că pe i se poate pune punct… la timp și instructiv). Punct.

Dacă pornim și de la alte dereglări noționale, devieri de la matricea principiilor literaturologice verificate, reconfirmate, aplicate curent, ne-revizionist, după propriul plac, e întemeiată întrebarea: cum poate un autor care scrie despre literatură, autor trecut de-a binelea de șaizeci de ani să deturneze grav adevărul? Ce să fie la mijloc? Infantilismul? Teribilismul? Sau ambele la un loc?