SPOVEDANIUA
UNUI HULIGAN
Nu poate să
cânte orișicare,
Nu oricui îi
este dat să cadă ca mărul goldan
La străine
picioare.
Aceasta e
cea mai mare spovedanie
Prin care se
mărturisește un huligan.
Eu afișez
înadins o mină nefericită,
Pe umeri cu
capul ca felinarul cu gaz lampant.
A sufletelor
noastre toamnă desfrunzită-mi place
Pentru
urmași s-o fac de-a lumina constant.
Îmi place
când pietrele înjurăturilor
Fulgeră spre
mine ca grindina furtunii râgâitoare,
Și-atunci
îmi strâng și mai tare-ntre palme
Bășica
frizurii mele, clătinătoare.
Atunci atât
de drag îmi e să-mi amintesc
Iazul în
lintiță, zvon de arini sub stele
Și că undeva
la țară părinții îmi trăiesc,
Cărora le este
în cot de versurile mele,
Dar cărora
li-s scump cum carnea și pământul,
Ca ploaia
răvășind verdeața în primăvară.
Ei ar veni
cu furca să vă spargă trupul,
De m-ați
atinge măcar cu o vorbă de ocară.
Sărmanilor,
sărmanilor țărani!
Voi,
probabil, v-ați cam urâțit,
La fel
temându-vă de dumnezeu
Și de-al
apelor duh sumbru și vrăjit.
O, dacă ați
pricepe-n acest timp proclet
Că în Rusia
feciorul vostru e
Cel mai bun
poet!
Oare nu lor
inima li se bruma,
Înțepată ca
de spin, de ac,
Când el,
desculț, călca prin băltoace reci?
Iar astăzi
dânsul poartă un joben înalt
Și pantofi
scârțâitori, de lac.
Însă mai
trăiește-n el elanul de cândva
Al aceluiași
ștrengar din ruseștile sate.
Oricărei
vaci de pe firma mezelăriei
El i se
închină încă de departe
Și, întâlnindu-se
cu cărăuși în piața prăfoasă,
Amintindu-și
izul gunoiului de pe ogoare,
El coada
fiecărui cal e gata s-o poarte
Ca pe trena
rochiei de mireasă.
Eu îmi
iubesc vatra.
Îmi iubesc
foarte tare baștina, frate!
Chiar de-i
roasă de mahna ruginie-a răchitelor.
Plăcute mi-s
ale porcilor râturi pătate
Și glasul
broaștelor în miezul de noapte.
Sunt tandru
bolnav de amintirile copilăriei,
Visez la
ursuzul aprilie și la răceala serii,
De parcă să
se încălzească, arțarul nostru
Se așază pe
vine în fața focului zării.
O, câte ouă
furasem eu din cuiburile lui,
Cățărându-mă
pe scara crengilor întortocheată!
Mai e
același, cu coroana-n legănatul vântului?
Îi mai
rezistă scoarța aspră, crăpată?
Dar tu ce
mai faci,
Iubite dulău
bălțat?
De bătrânețe
ai ajuns orb și scâncitor
Și tot umbli
prin ogradă coda târându-ți
Ca cea mai
prăpădită javră din sat,
De nu mai
știi unde-i grajd, unde-i pridvor.
O, ce scumpe
mi-s ștrengăriile de pe când,
Șterpelind
din casă vreo coajă de pâine,
Eu cu tine
mușcam din ea pe rând,
Fără-a ne
contra deloc, om și câine.
Eu am rămas
la fel,
La fel sunt
cu inima.
Ca
albăstrelele-n lan de secară
Pe față
ochii îmi înfloresc.
Așternând a
poemelor rogojini de aur,
Aș vrea să
vă spun că vă iubesc.
Noapte bună!
Noapte bună
la fiecare!
Prin iarba
amurgului coasa zării zângăni prelung...
Astă seară
aș vrea foarte tare
Prin geam
luna s-o sug.
Lumină
albastră, lumină atât de albastră!
Sub vălul ei
nici să mori nu ți-e jale.
Fie, chiar
de par oarecum cinic
Ce și-a
prins un felinar la dos,
Mai la vale
de șale!
Bătrâne,
mult călăritule Pegas în trecere,
Să am și eu
nevoie de trapul tău mărunt, ca la circ?
Eu am venit
ca un meșter neînduplecat
Șobolanii
să-i cânt, în slăvi să-i ridic.
Căpățâna mea
lunii august e-asemeni,
Fierbe și
curge al pletelor mele vin.
Aș vrea să
fiu o velă galbenă-n țara
Spre care
plutim, purtați de destin.
(1920)
OMUL NEGRU
Prietene, prietene,
Sunt bolnav, sunt foarte bolnav.
Nu știu boala de unde se trage.
Ori că vântul fluieră deocheat
Peste câmpul pustiu
Ori, ca pe-un crâng septembrie,
Alcoolul creierul mi-a devastat.
Capul meu dă din urechi
Ca din aripi o pasăre.
Pe picior, ca pe un gât prelung,
Nu mai poate să penduleze.
Omul negru,
Negrul om
Pe margine de pat mi se așază,
Omul negru
Noaptea-ntreagă nu mă lasă să dorm.
Omul negru
Își trece degetul pe-o carte mizerabilă
De te ia greața
Și, fonfăind, peste mine,
Ca peste un mort monahul,
Îmi citește viața
Unui oarecare ticălos și chefliu,
Abătând spre suflet alean și spaimă,
Omul negru,
Negru, tuciuriu!
„Ascultă, ascultă, –
Îmi spune bălmăjit, –
În carte sunt multe gânduri
Și planuri minunate
Pentru mulțime de ani.
Omul acesta
Trăia în țara
Celor mai dezgustători
Tâlhari și șarlatani.
În decembrie-n țara aceea
Zăpada-i diavolesc de curată
Și vifornițele prind cu
Vesele fuse să toarcă.
Acel om era aventurier,
Însă de cea mai înaltă,
Elitară marcă.
Elegant,
Plus la toate – poet,
Chiar dacă de-o forță
Nu prea mare, dar
Sigură, știind să atragă,
Și pe-o oarecare femeie
De patruzeci și ceva de ani
O numea iubită
Și fetiță dragă.
Fericirea, – zicea, –
E-n dibăcia minții și mâinilor.
Toate sufletele neîndemânatice
Oricând de nefericite sunt știute,
Poți să juri.
Nu face nimic
Că prea multe chinuri
Duc la incoerente
Și mincinoase gesturi.
Prin furtuni, uragane,
În frigul existenței
Sau altă dată
La pierderi grele
Sau când îți e trist
A părea zâmbitor și simplu-n toate –
E cea mai superioară artă”.
„Omule negru!
N-o să-ndrăznești așa ceva!
Că doar nu ești un scafandru
Ce-și trăiește orbește slujba,
Sfidând adâncimea.
Ce mi-e de
Poetul scandalagiu?
Te rog să-mi citești și să-mi spui
Cu totul altceva”.
Omul negru
Mă privește țintă, de-aproape,
Și ochii i se-acoperă ca
De-o vomă de peruzea,
De parcă ar vrea să-mi spună
Că eu sunt pungaș și hoț,
Care obraznic, cu nerușinare
L-ar fi jefuit pe cineva.
........................................
Prietene, prietene,
Sunt bolnav, sunt foarte bolnav.
Nu știu boala de unde se trage.
Sau că vântul fluieră deocheat
Peste câmpul pustiu
Sau, ca pe-un crâng în septembrie,
Alcoolul creierul mi-a devastat.
Noapte geroasă.
Tihnit e locul răscrucii.
Eu sunt singur la geam.
Musafir și prieten nu am de-așteptat.
Câmpia întreagă-i acoperită
De-un var sfărâmicios și moale,
Și arborii, precum călăreții,
În grădina noastră s-au adunat.
Undeva plânge
Lugubra pasăre-a nopții.
Călăreții de lemn risipesc
Ropot des de copite
Ca-n năvală bulucul.
Iată din nou, ăsta, negrul
Se așază-n fotoliul meu,
Săltându-și jobenul,
Aruncându-și, neglijent, surtucul.
„Ascultă, ascultă! –
El sforăie, privindu-mi în față,
Și se înclină
Tot mai aproape, aproape, – mie
Nicicând nu mi-a fost dat să văd
Ca cineva dintre potlogari
Să sufere atât de tandru, prostește
De insomnie.
Ah, să zicem că m-am înșelat!
Dar acuma luna e plină.
Oare de ce ar mai avea nevoie
Biată de somnolență lumea prea mică?
Posibil, cu coapsele în revărsare
Tainic veni-va «ea»,
Și tu va fi să citești
Prizărita-ți și obscura lirică?
Ah, eu țin cu adevărat la poeți!
Nostim popor, ce mai.
La dânșii totdeauna găsesc
Istoria cunoscută inimii mele
Ce nu mai ia aminte, –
Cum unei studente cu fața în coșuri
Un monstru cu pletele lungi
Îi vorbește de alte planete și lumi
Topindu-se de sexuale instincte.
Nu știu, nu-mi amintesc,
În ce sat anume,
Poate chiar în Kaluga
Sau poate-n Reazan
Sau alt loc de prin părțile noastre,
Trăia un băiat
Într-o simplă familie de țărani,
Cu cârlionți galbeni-aurii,
Cu priviri albastre...
Și iată-l crescut mare, matur,
Plus la toate – poet,
Chiar dacă de-o forță
Nu prea mare, dar
Sigură, știind să atragă,
Și pe-o oarecare femeie
De patruzeci și ceva de ani
Numind-o iubită
Și fetiță dragă”.
„Omule negru!
Ești un hain musafir.
Gloria asta demult
Pe urmele tale se-aține”.
Eu sunt înnebunit, sunt înfuriat,
De prezența lui
Și îi zbor bastonul
Direct în mutră,
Între ochi,
La rădăcina nasului...
...................................
Luna a murit,
În geam albăstresc zorii.
Ah, tu, noapte!
Noapte, ce strâmbătăți ai tot turuit?
Stau cu jobenul pe cap.
Nu e nimeni cu mine.
Sunt singur...
Și oglinda e spartă, ruine...
(1925)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu