DIN POEZIA LUMII
Yvan GOLL (1891-1950), Franța
Alsacian de origine, cu numele adevărat Isaac Lang, fiul unui negustor de
îmbrăcăminte. Rămâne orfan de tată la șase ani. A făcut studii în drept la
Strasbourg, Fribourg-en-Brisgau și München. A scris în limbile franceză și
germană, primele sale poeme ținând de apariția și evoluția expresionismului
german. Volumul de debut, „Canalul Panama”, îi apare în 1914, semnat cu
pseudonimul Iwan Lassang. În timpul primului război mondial locuiește în
Elveția, după 1919 revenind la Paris împreună cu poeta și soția sa Claire Goll,
care avea să fie și traducătoarea majorității operelor sale. Redactează revista
„Surréalisme”. În 1939 emigrează la New York,
revenind în Franța în 1947. Dintre cărțile sale amintim de „Recviem pentru morții
Europei” (1916), „Matusalem sau burghezul veșnic” (1922), „Grajdul lui Augias”
(1924), „Poeme de dragoste” (1925), „Poeme geloziei”, „Poeme despre viață și
moarte” (ambele – 1926), „Cântecul lui Ioan-fără-Țară” (1936 / 1939), romanul
„Agnus Dei” (1929).
Prezentul grupaj e din volumul
„Le Nouvel Orphee” (1923).
În traducerea lui Leo BUTNARU
Satul
Casele putrezesc de-a lungul pajiștilor
Piatra se dizolvă
Apa mucegăiește
Câteva fire de iarbă galbenă între buze
Și nu-ți deschide pleoapele albastre.
Bivoli ca niște măști ale disperării
Alege din ierburi cele mai caste margarete:
De fapt nu le pasă ce și cum.
Un centaur cabalin
Sub platani
Tăiați în jumătate:
Calul înhămat la trăsura pământului
Și eu – cealaltă jumătate a lui, semizeul
Mergând alene pentru a nu-l obosi prea tare –
Din biserica gârbovită
Și cadranul florii-soarelui
Se desprind minute
Și veri.
Ceasul-deșteptător
Noaptea
fântânile ruginesc
Coșurile
de fum ard ca niște trabucuri: nimic nu rămâne din ele.
În
catedrale, în patul lor de piatră
Îngerii
sunt mușcați de ploșnițele stelelor.
Am
vrea să descâlcim ghemul meridianelor
Dar
unde să găsești capătul firului
Aruncat
tocmai în vârful pământului?
Mortarul
cerului se prăbușește
Drumurile
de pe țară sunt spiralate
Și
nu mai știu încotro să meargă în gol.
Deja
cocoșul țipă pentru ajutor
Soarele
fardează ieșirile din bordeluri
Prin
lunci șerpuiește
O
apă inocentă
Cânta
Un
om singuratic mai sforăie
Pentru
că spiritul de veghe deșteptătorul
Și-a
rupt arcul.
Telefonul fără fir
Orizonturile mă aud?
Sonete fără fir
Pentru ciocârlii
Printre macii câmpului
Inima mea este impecabilă
Fără a fi fost culeasă
Dar ceea ce e trist:
Eu am ucis telegrafistul
Deja nimeni
Nu va mai auzi din turnuri
Sufletul meu care strigă
Ajutor.
Poze
Ghețarii ce sunt mereu însetați
Și transpirația torentelor
Imagini cu o delicată coloană vertebrală
Zei aspri
Vechea rasă de muncitori
Secole mândre ale pietrei primitive
Frângând miile de săgeți ale aștrilor
Într-o singură mână
Și sclipirile metalului roșu
Și stelele electrice
Într-o zi vor coborî la fel
De umile
Având nevoie de gloată
În torente nemaiavând frică de nimic
Torente ale credinței
Torente de oameni
Dimpreună
Toate
Veți căuta libertăți mai verzi
În valea cu noroi și praf
Veți fi însetate de sânge și de bătălie
Zei obosiți de eternitate și serenitate
Nu veți mai cere nimic
Decât să muriți muriți muriți.
Tații
Ei pleacă în mici redingote
Alaiuri nupțiale cu lungi necazuri
Sugându-și trabucul sau mamele de stele
Din același suspin
În timp ce pleacă, burțile proeminente
Cu brelocuri pendulând în văzduh
Nu am spune că-s papuași
Și le spunem Tătici
Pantalonii le sunt din stofă englezească, de doisprezece franci metrul
Noi am cântat în genunchi bunul rege Dagobert
Astăzi
Dânșii au cecuri maro sau roz în funcție de bancă
Și sunt atât de mândri, părinții
Micile lor degete apoplectice spunându-se:
„Dar nu fi prost, fiule!”
Totuși sunt atât de mândri, tații
Când trebuie să plătească pentru copiii actrițelor.
Zeii
Adeseori pe străzile apocaliptice
Trec zeii din cealaltă lume:
Nu ai văzut decât o barbă blondă
Și ochii unei mări arctice
În loc de diamante
La butonieră ei poartă
Stele colorate în loc de flori
Inima lor e pictată de îndrăgostiți
Și îi vezi plimbându-se prin mulțimi
De-a lungul pasarelele luminează
Felinare cu petrol, luna sau becuri electrice –
Când vreunul zice: „Dă-mi batista ta!”
Domnișoarele cu flori de nu-mă-uita
Era
întâia primăvară petrecută în patiserii!
Tapiseria
– plină cu flori de nu-mă-uita
Tavanul
– înflorit cu un albastru pal
În
unele locuri erau pete de cafea
Însă
oglinda bufetului
M-a
salutat ca un pârâu: Narcis!
Primăvara
anului douăzeci
Ce
domnișoară
Nu
ar avea în ochi flori de nu-mă-uita?!
Însă
ea
Numită
Phyllis mi-a oferit florile ei
Apoi,
înainte să-i mulțumesc, spuse
„Am o zestre de două sute de mii
De
flori de nu-mă-uita”.
Bijuterii
Bijutierii
nu se deschid decât seara
Colier
cu lămpi electrice la gâtul operei
Domnul
Saturn coboară din mașina sa de un albastru-pal
O
Venus de o sută de mii de franci
E
născut în eșarfa-i de satin:
Fecioară
fără nume de familie și fără cartelă la pâine
Balerină
de gală
În
timpul focurilor de artificii
De
altfel cine a cumpărat deja filmul Zodiacului?
Eu
unul am aruncat în Balanță inima mea de rubin.
Ediție de dimineață
Catargele
Parisului se frâng:
O
navă de granit
Își
rupe acostamentele, pânzele păianjenilor
Unde
luna privea stelele constelației Muscă...
Libere
Turnurile
gotice se clatină într-un vânt roz
Clopotele
lor spărgând faianța cerului
Îngerii
se freacă la ochi
Mănăstiri
amorțite
Camerelor
de pe coridoare
Le
este frică
Miros
cald de cafea cu lapte –
Hristos
își încheie pantofii
Primele
tramvaie încă somnoroase
Așteaptă
ultimele femei de la bal
Și
fetișcane cu corsetele prost încheiate.
Urși
mari înoată pe Sena
Însă
deja rândunicile
Se
agită în tigaia cerului
O
cafea Biard face cu ochiul
În
fața stațiilor mari corbi albi
Rotesc
în jurul peronului
„Matin”
„Humanité”*
Capete
grele se clatină în metrou
Se
încălzește ca într-un azil
Chiar
acum
Un
cap frizat frumos
(Fotografie
pe prima pagină)
Trece
prin spatele închisorii
Bietul
om!
Iar
feliile noastre de pâine sunt unse cu unt.
––––––––––––––
*„Matin”, „Humanité” – titlurile celebrelor
ziare („Dimineața”, „Umanitatea”).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu