Din poezia
lumii
Jules SUPERVIELLE (1884-1960)
Poet franco-uruguayan. Născut la Montevideo. Primele
încercări literare îl ispitesc încă la vârsta de 9 ani. Și-a făcut studiile la
Paris, unde mai apoi a și locuit, însă fără a pierde legăturile cu Uruguayul.
Pe cont propriu, în 1901 publică placheta de poeme „Negurile trecutului”.
În capitala franceză, a frecventat mediile
avangardiștilor din primele decenii ale secolului trecut. Prima carte
importantă de poeme, „Debarcadere”, îi apare în 1922. O alta, a fost „Prietenii
necunoscuți” (1934). Publică și volume de proză, romane, consacrarea venindu-i
după ce editează la „Gallimard” culegerea de nuvele cu caracter mitologic
„Orfeu” (1950). Scrie teatru. O altă carte reprezentative de poeme, „Corpuri
tragice”, îi apare în 1959. De trei ori, a fot nominalizat la Premiul Nobel.
În traducerea lui Leo BUTNARU
Ploaia
și tiranii
Văd
cum cade ploaia
În
băltoace lucitoare,
Pe
grava noastră planetă
Ploaia
cade netă
Ca
în timpurile lui Homer
Sau
ale lui Villon
Peste
copii și mamele lor,
Peste
spinările oilor,
Ploaia
ce se repetă
Dar
nu poate să înmoaie
Duritatea
craniilor
Și
inima tiranilor
Fără
a-i favoriza pe ăștia
Cu
atenția sa;
Ploiță
cu stropi opac-argintii
Cade
mărunt, cade pieziș
Cât
ține Europa,
Adunând
viețuitorii
Sub
un singur acoperiș
În
pofida infanteriei care
Își
încarcă armele,
În
pofida guralivelor ziare
Pline
de semne și teme,
Blânda
ploiță înmoaie
Drapele
solemne.
Călător,
călător…
Călător,
călător, s-accepți eventualul retur,
Pentru
alte chipuri în firea ta nu mai e loc;
Modelat
de atâtea priveliști visu-ți la nou soroc
Lasă-l
să se refacă într-un statornic contur.
Fugi
de orizontul zgomotos ce te cheamă mereu,
Pentru
a-ți asculta în fine propria-ți rumoare, șoptire
Care
acum ocrotește a verdeții multiplă arcuire,
Palmierul
ce se înclină peste izvorul sufletului tău.
Caii
timpului
Când caii
timpului mi se vor opri la prag
Voi ezita
puțin să-i văd cum beau
Pentru că
acela va fi sângele meu ce potolește setea.
Ei își vor
îndrepta spre mine ochii plini de recunoștință
În timp ce
trăsăturile lor mă vor cuprinde-n slăbiciune
Abandonându-mă
atât de obosit, de singur și dezamăgit
Când noapte
trecătoare mi se va insinua sub pleoape
Dintr-o dată
făcând să-mi regăsesc forțele
Pentru ca într-o
zi când vor sosi atelajele însetate
Să mai fiu
în viață și să le pot ostoi setea.
Aleea
– Nu atinge
umărul
Cavalerului
ce trece,
El va reveni
Și va fi
noapte;
Noapte fără
stele,
Fără curburi
și nori.
– Și-atunci
ce se va-ntâmpla
Cu tot ce
este-n ceruri,
Cu luna în
negrăbita-i trecere
Și vuietul
venit din soare?
– Toate vor
trebui să aștepte
Până când un
cavaler
Puternic ca
și celălalt
Va consimți
să treacă pe aici.
Alter ego
Un șoricel reuși să scape
(Nu a fost doar unul
singur)
O femeie se trezește
(De unde știi dumneata?)
Ușa scârțâie (balamalele
Îi vor fi unse-n
dimineața asta)
Aproape de zidul curții
(Zidul deja nu mai
există)
Ah nu pot spune nimic
(Fie, chiar taci din
gură!)
Nu mă mai pot mișca
(Ești pe drumul cel bun)
Dar încotro mergem noi?
(Eu sunt cel care
întreabă)
Sunt singur pe Pământ
(Eu sunt alături de tine)
E posibil oare să fii
atât de singur
(Eu sunt și mai singur
decât tine,
Îți văd fața, iar pe mine
Nimeni nicicând nu m-a
văzut).
Ursul
Polul
nu mai suspină. E tăcut.
Un
urs se învârte și tot rotește
Un
balon chiar mai alb decât
Zăpada
și blana lui.
Din
fundătura Parisului
Cum
l-ai face să priceapă
Că
roș-auria sferă străveche
E
micșorată tot mai mult
De
soarele miezului de noapte,
Dacă
ursul e atât de departe
De
garsoniera mea închisă
Și
este atât de diferit
De
animalele obișnuite
Ce
trec prin fața ușii mele,
Urs
aplecat fără-a pricepe ceva
Peste
tot mai micul său soare
Pe
care ar vrea puțin câte puțin
Să-l
încălzească în propria-i suflare
Și
cu limba sa obscură
Luându-l
drept urs istovit care
Chiar
în acea sferă a murit, s-a stins
Închizând
ochii strâns, foarte strâns.
Încă
tremurând
Încă
tremurând
Sub
pielea întunericului
În
fiece dimineață eu trebuie
Să
recompun un om
Cu
întreg acest melanj
Al
zilelor mele precedente
Și
puținul care-mi rămâne
Din
zilele-mi viitoare.
Iată-mă-n
întregime
Apropiindu-mă
de fereastră.
Lumină
a zilei de azi,
Eu
vin din a vremii adâncuri,
Respectă-mi
cu înțelegere
Minutele
obscure,
Salvează
cât de puțin
Din
ce mi-e dat pe noapte,
Cu
stelele dinăuntru
Gata
toate să moară
Sub
soarele ce se înalță,
Dar
nu știe ce să crească.
Figuri
Bat
ca la jocul de cărți
În
pofida figurilor mele,
Ele
toate mi-s de valoare.
Uneori
vreuna cade jos
Și
eu caut îndelung
Cartea
ca și dispărută.
Nu
știu nimic mai mult.
Era
chip de damă frumoasă
Pe
care o iubeam cu adevărat.
Am
bătut alte cărți.
Îngrijorată
în camera mea,
Inima-mi
continuă să ardă,
Însă
nu pentru-această carte
Ce
o-nlocui pe o alta:
E
un chip nou, o altă figură,
Jocul
rămâne deplin,
Dar
deja mutilat.
Asta-i
tot ce cunosc, despre care
Nimeni
altcineva nu știe nimic.
Ce
contează pentru mine ?...
Ce
contează pentru mine circul aromitor al munților,
Câmpia
sub soarele arzător
Și
capra, surata rocilor,
Sau
stejarul încăpățânat care-nobilează priveliști de țară ?
Nu
mai știu, natură, să-ți ascult rugăciunea,
Nici
angoasa orizontului nu o cunosc
Și
iată-mă aici printre arbori și stufăriș
Fără
memorie și ochi precum cristalul izvoarelor.
Fuga
O
Poet
care-ai fugit din Africa
În
disciplina ta, în amorurile tale
Nu
te teme că în
America
Vei
regreta aste zile din urmă,
Posibil
fatale
Când
prin vastele lor zâmbete
Parcă-și
explică
Răspunsul
la strigătul tău
„Go!”
Fiii
și fiicele din
Congo
În
piramida lor de gimnastică?
Tulpină
Un
plop sub stele
Ce-ar
putea el face?
Și
pasărea în plop
Visând,
cu capul în exil
Atât
de aproape și departe de aripile sale,
Ce-ar
putea face ele două
În
alianța confuză
De
frunze și pene
Pentru
a urzi destinul?
Liniștea
le apără
Și
cercul uitării
Până
în momentul când răsar
Soarele,
amintirile.
Apoi
cu ciocul pasărea
Taie
firul visului
Și
arborele își întinde umbra
Care
îl va ocroti ziua-ntreagă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu