O POETĂ CELEBRĂ: MARINA ȚVETEVA

 

Din poezia lumii
Marina ȚVETAEVA                                           
(1892 – 1941)
 

        S-a născut la Moscova în familia unui profesor universitar. De la vârsta de șase ani, scrie versuri nu doar în rusă, ci și în poloneză, finlandeză. Învață la Moscova, apoi în pensioane din Elveția și Germania. Primele versuri pe care le publică atrag atenția lui V. Briusov, M. Voloșin, N. Gumiliov. În 1912, se căsătorește cu Serghei Efron, care avea să lupte în unitățile albgardiste, mai apoi fiind nevoit să emigreze (în exil, colaborează cu NKVD-ul). În 1925, se stabilește în Franța. În 1939, se întoarce în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestați fiica și soțul, acesta fiind împușcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să se afle peste 16 ani. La începutul războiului, se evacuează la Elabuga (Tatarstan). Nu are un loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941, se sinucide. Precum cu, respectiv 11 și 16 ani mai înainte, alți mari colegi ai ei – Maiakovski și Esenin.

      A editat cărțile de poeme: „Album de seară” (1910), „Verste” (1921), „Tabăra lebedelor”, „Profesia”, „Psyche” (toate – 1923), „După Rusia” (1928), poemul satiric „Vânătorul de șobolani” (1925), „Poemul sfârșitului” (1926). Proză, eseuri, memorii.

 
                                                                                    În traducerea lui Leo BUTNARU
 
 
Sălbatica voință
 
Astfel de jocuri îmi plac,
Unde toți sunt trufași în ghearele urii.
Când de dușmani tigrii să-mi fie
Și vulturii!
 
Ca să cânte o voce vanitoasă:
,,Aici e pieirea, iar colo – închisoarea!”
Pentru ca-n noapte cu mine să lupte, fioroasă,
Însăși noaptea!
 
Eu gonesc – pe urma mea fălci de fiare,
Eu râd; în mâini – un arcan...
Pentru ca să sfâșie-n turbare
Nebun uragan!
 
Pentru ca toți dușmanii – să fie eroi!
Pentru ca războiul să-și termine ospățul sub caduceu!
Pentru ca în lume să existe doar doi:
Pacea și eu!
 
(1909-1910)
 
*      *       *
 
Versurilor mele, scrise atât de devreme,
Încât nici să știu că aș fi – poet,
Ce erupseră ca stropii din havuz și steme,
Ca scânteile din rachetele-n foc desuet,
 
Explodând, ca mici diavoli, ființe ciudate,
În sfânt locaș, unde-i vis și tămâiere,
Versurilor mele despre tinerețe și moarte,
– Versurilor necitite-n orice sfere! –
 
Aruncate prin praful de magazine, oriunde,
(Chiar dacă nimeni nu le-a luat și nu le ia!),
Versurilor mele, precum vinurilor scumpe,
Le va veni timpul, numaidecât, – da.
 
(1913)
 
 
Lui O. E. Mandelștam
 
Pieire din cauza femeii. Iată semnul
Din palma ta, tinere.
Văile ochilor. Roagă-te! Păzește-te! În noapte
Dușmanu-i fără-ațipire.
 
Nu te va salva nici al cântecelor
Har celest, nici a buzelor sfidătoare tăietură,
De aceea și ești tu drag,
Pentru că ești cerească făptură.
 
Ah, brusc răsturnatul pe spate cap al tău,
Ochi semiînchiși – ce au a ascunde? –
Ah, capul tău se va răsturna
Altfel anume.
 
Cu mâinile goale te vor lua – zelos! Încăpățânat!
Cu strigătul tău meleagul noaptea-ntreagă va fi sonor!
Aripile ți le vor sfâșia în toate cele patru vânturi!
Serafim! – Vulturaș zvâcnitor!
 
(1916)
 
 
 *   *   *
 
Dintr-un sobru sobor ai ieșit
La al piețelor strigăt, chițcăit...
– Libertatea! – Minunata Doamnă
A marchizilor și cnejilor ruși: – Bun venit!
 
Se întâmplă o strașnică înțelegere –
Liturghia mai rămâne de cântat!
– Libertatea! – Fătucă stricată
La pieptul bezmetic al unui soldat!
 
(1917)
 
 
 *   *   *
 
Abia de privirăm în ochi – fără ezitare,
Abia glasul nostru până la urlet e înălțat,
Că îndată gâtlejul ni l-a și înșfăcat
Mănușa de fier, a legii necruțătoare.
 
Grămădește lacrimile-n ochi, apele-n ruptură –
În maluri, blestemele – în gâtlej – nod.
Și libertatea de fier aruncă de pe noul pod
Liber-cugetătorul, fragilă făptură.
 
Și pe piept ne adăpostește vuiete, gemete
Se lasă o aripă de fier, acvilină.
Numai în cercul unei legi enorme
Mă simt în largul meu, în lumină.
 
(1917)