mustangii Europei radiate
stafiile lor trecând aiurea prin noapte
la adăpat
spre Pripeatul cu mal de mătrăgună și mâl. Iar când e lună, trăpașii sihaștri arată
roșcați, cu orbitele ochilor holbate
dilatate de pustiul de singurătate
parcă proiectați pieptiș prin haloul Selenei
prin elipsele tulburi ale constelațiilor
ca prin niște porți sparte, dărâmate
prin care se strecoară și nălucile
pompierilor, soldaților lichidatori
mai marele lor semănând cu Richard al III-lea
în ceas de înfrângere, fatal
iar alții spun că pare-a fi Gorbaciov-secretarul
care strigă spre zările toate:
– A horse! A horse! Dau imperiul sovietic pentru un cal!
mulaj conservat în materia morții.
Luician Blaga
Când Pompei cu pompele lui nimeri sub labă de lavă
cât țârâitul de greier, scâncet de țânc
ori sfârâitul de lacrimă slabă se auzea, sâsâit,
fumegoasa lui și a lumii slavă
iar oase de om și de câine-prieten ajunseseră fosile umile
peste care parcă mereu apune ceva semănând a lumină moartă
prohodindu-se pe sine de sine însoțitoare; pe acolo
unde nimeni nimic nu oferă, nu pretinde, nu acuză, nu scuză, nu iartă
în stare de fapt resemnat-confuză
ca o grevă de cerșetoare sau
de vestale în vasalitate vernală
cu învolburări de petale din scrumuri letale, învăluitoare
plutind în absența vântului care atunci, la eruperi de lave
s-ar fi zbătut în miez de noapte exterminatoare
dăinuind doar în memoria turistică, migratoare
de azi până mâine deja demagnetizată
din destinul, spiritul, istoria orașelor nimicite
peste care vise nevisate, iluziile deziluzionate
dăinuie metafizic ca imaginabile naturi moarte
peste morțile omului și câinelui din Pompei
monstruos monumentalizate
la care – fii atent – sunt avertizare
că și în interiorul tău ar putea erupe Vezuviul
făcându-ți prăpăd în destin – deci gândește-te
vezi dacă ai fi gata să treci prin lavă
prin cădere de pietre, prin vâlvătăi
din propriul tău destin pe tine însuți de-a te salva
ca pe un om
sau ca pe un credincios câine
din Pompei...
și hipnoză de pur adevăr
că mă pomenisem în plină avangardă ca în
rebusul unui enigmatic cadru și card
în alternanță cu o rață sau o paiață
printre rânduri și cârduri de boboci piuind pe Răut
sau țopăind legănat prin hudițele strâmte ale Negurenilor noștri
pe sub piatră de gard
trăind sentimentul tot mai limpede și mai indicat de pus
în poem sau în pictură
simțindu-mă euforic, pe alocuri sigur ca
între negrul din pătratul lui Malevici
și alb-negrul din povestea lui Harap Alb.
descălecărilor și delectărilor mele rustice
deja molcomite-n surdină prin parcuri chișinăuiene care
nu semănau, nu cu tihnita din părinteasca noastră grădină
sau din iatacul în care primele mele metafore se infiltrau cam ciudat
printre ecuații și sinusuri sinuoși, cranieni și trigonometrici
pe cate urma să-i înșirui în fața cam plictisitei comisii
la examenul de stat.
interesul pentru realismul socialist se sinucidea
încât avangarda își plasa garda prin caietele mele
la care reveneam cu citate și cicatrici
de prin cărțile futuriștilor dezinhibate ca vers
în lipsa de tacturi distincte (cum s-ar zice, discurs deloc tacticos)
ori prin prozodia încheiată la toate rimele strofelor, la care chiar și azi
în vremea acestei lecturi libere
parcă ar mai încerca să redacteze ceva, abătut și noptos
cenzorul proletar; ca și cum ar recidiva
eminența cenușie-a catastrofelor.
discursul fiind diluat, retușat pe margine de secol
și de război
pe buză de hău
în care se învolbură deja ecoul cutremurat
al viitoarelor prăbușiri de neevitat
prin Europa, în cea mai mare parte – la ruși
încât sfâșietoarea exclamație O! demențială
ce arată ca o gură strâmbă
sau precum pătratul negru al lui Malevici
■!
în care
cenzorul catastrofelor chiar și în finalul acestei mărturii îndeasă
un căluș de smoală.
captivei frumuseți pângărite a Bosforului.
Locul suprem atrăgător de turiști – fost
harem cu murmurul gemut al corului
de cadâne vânându-se unele pe altele
cu ură și invidie – care va fi norocoasa
râvnită de sultan să boțească saltelele?
dans din buric intra firesc în protocol
ca marele să-și lase ce avea pe el, încât
Andersen ar fi scris turcește: Sultanul e gol!
În zornăit de dairele și brățări la glezne
haz, tristeți, manele țiuite din cimpoaie,
străfulgerate de blițuri și instincte delicate,
fie personale, fie de turistică droaie
(ca să nu zic... libidinoasă potaie...).
poate chiar nici nu mai există din cele
care ar exista de dragul tău.
de dragul lumii triste
în care ți s-a întâmplat să orbecăiești ca în labirint
uneori gândind lucid-existențial
că de la Firul – la Ștreangul Ariadnei
nu ar fi decât un nod.
Dar
pare-se (o spun și alții) din labirint
cam totdeauna ai ieșit cu capul sus
și te strădui să-l ții așijderea în
continuarea eventualului destin de dincolo de azi
fără a exclude nici imprevizibilul caz
în care va fi să cazi
pomenindu-te de gât cu de toate
bobinate
în confuz contur –
firul Ariadnei ca ștreang multiplu
mitologic colac de salvare
și o coroana de laur – printre altele destul de aromitoare
ca narcoza ce te-ar afunda în definitivă uitare
neantizare…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu