ZARURI ÎN CEAȚĂ /Poeme din „Viața Românească”

 

 

Zaruri în ceață

 

Când

în plină dimineață

cohortele ajunseseră la Rubicon

apa râului

și împrejurimile

erau învăluite în ceață

încât

de întindeai mâinile

nu ți-ai fi văzut unghiile,

 

însă Cezar aruncă totuși zarurile

după care ordonă:

 

– Căutați-le!

 

 

Remiză
 
Asta e cu fostul campion la șah
care a clacat, nu mai e – are insomnii.
Se frământă în sinea sa, geme, cu gânduri frânte de suferință
rugându-se zeilor pe care îi cunoaște
de la Hristos via Buddha spre Allah
pentru ca după nenumărate nopți de chin
renunțând parcă la mondiala miză
să accepte inevitabila sorții remiză
în fine ajungând să ațipească oarecât împăcat
sau doar resemnat
în fără de ieșire
etern pat de șah
pe tabla cu un singur pătrat – negru

al unui oarecare Malevici.

 

Statistici oarecât optimiste

 

Statistica pe care o dau computerele (se crede

deocamdată cea mai credibilă

până vor interveni îngerii cu comentariil

absolut de necontrazis)

deci statistica digitală e una destul de încurajatoare

din care se poate trage concluzia că

lumea și, poate, chiar întreg globul pământesc

mai au ceva viitor

odată ce la o mie de exclamații

sau șoapte

„Eu te iubesc!”

revin doar 2,5 din contra-

afirmațiile „Eu nu te iubesc”

(e drept

fără a fi luate în calcul și frecvența ucigătorului

„Eu te urăsc!”...).

 

      Ochi de lup

             sau

smartphone-ul cere jertfe

 

1

 

Orașul devine lent, dar ireversibil, mai monoton

cu cât crește numărul orășenilor, pe stradă sau la bazar,

cetățeni ce au deja fețele în forma ecranului de smartphone

sau de simplu telefon celular.

Prin locuri ferite, prin parcuri, prin ganguri

cu jerpelituri și inscripții bizare,

de mai ieri, de mai demult,

fețele-smartphone ale celor tăinuiți pe acolo,

mai ales ale perechilor de îndrăgostiți

(mai puțin, mai mult...)

luminează ciudat-neliniștitor ca ochii de lup –

aceasta fiind, parcă, cea mai de demult

sau cea mai imediată confirmare

din antichitate, ev mediu, nord, sud, est, vest

că într-adevăr nu mai e, nu mi e nimic de făcut

odată ce rămâne, precum s-a și spus:

homo homine lupus est.

 

2

 

...Iar spre zori orașul prinde a se trezi

își deschide tulburele vederi spre o ziua nouă

dar nu sunt prea deschiși spre proaspăta lumină

revărsată folcloric-poetic peste plai

ochii ațintiți aiurit pe display. 

Iar de atâta concentrare ca rupere de realitate

inși rătăciți cu ochii pe dreptunghiulare micro-ecrane

dau cu capul în stâlpii de electricitate

în garduri, panouri publicitare, stații de troleibuz

chioșcuri mai nearătoase, mai barosane.

Dau cu capul în capul altor inși cu ochii fixați a demență

pe dreptunghiul displayului abia-abia luminat

încât pe urmele lor orașul, asfaltul trotuarelor e însângerat. 

 

Trezirea Europei

 

În zorii duminicii

Europa se trezește ca o femeie lascivă

care noaptea trecută a cam petrecut

s-a îmbrățișat, a făcut dragoste pe

toate patriile pe care le include

unele mai prezentabile,

altele cam zălude.

 

Pare-se a visat – a câta oară! – cum

o răpește Zeus-Taurul

cocoțându-și-o pe spinarea-i mușchiuloasă

ca dulce, râvnită povară.

 

Așadar, ca dar făcut sieși,

în zorii duminicii

se trezește bătrâna (sau tânăra?) Europa,

bâjbâind cu mâna în ușoara obscuritate

și prin propria somnolență,

căutându-și halatul.

 

În fine, îl găsește

și își trage pe brațul molatic

canalul mânecii.

 

Cheia, cheile...

 

Cheie electronică de la uși obișnuite, de hotel sau de catedrală...

 

Greu de spus dacă Sfântul Petru la poarta raiului folosește cartela cu cifru

sau, nestrămutat, cheia tradițională

pe care, altfel, se mai întâmplă să o piardă,

și s-a văzut nevoit a fi prevăzător,

scoțându-și la lăcătuș câteva copii,

însă, evident, neavând ce face contra celor care au găsit copiile cheii pierdute

și care, bineînțeles, când sfântul e și el, ca toată lumea, în cuprinsul somnului,

dânșii (păcătoși, ce mai!) se furișează,

deschid lacătul porții și intră neautorizat

în împărăția raiului. Unii din ei o fac din sacramentală necesitate

de sănătate amenințată de moarte,

dat fiind că în paradis (exact ca în para-vis) 

funcționează unicul spital hipermodern

cu garanții întru eternitate,

prevăzut inclusiv cu secția în care

timpul vindecă toate...

 

Cu ce drept?!

 

Iar în rai

regulile sunt ditamai

încât

să zicem

cel ce s-a cam suprasaturat de eternitate

poate fi întrebat franc

ba chiar cam răstit

de să-l treacă fiori:

 

–Dar cu ce drept

mă rog

ai vrea dumneata să mori?!

 

Seriale

 

Îngeri ceva mai tineri și, evident, mai curioși

pe la miezul nopții se așază comod

în scoicile moi ale fotoliilor,

cu popcornul la îndemână

în picioare cu cipici pufoși

și

privind spre pământ

vizionează interminabile seriale cu

nemuritoarele vise ale

muritorilor de rând;

filme ce au de coloană sonoră roțile trenului care

prin stepe, prin defileuri, la poale de munte, de deal

își ritmează înfundatul heavy metal

atemporal.

 

 

Ceața Londrei

 

Ceața Londrei e tristă

de parcă ar fi încercat

să-l citească pe Schopenhauer.

Sau pe Cioran.

Tristă din motivul că

nu cunoaște nici germana

nici româna.

                     Și

așa

în incurabila-i tristețe

face ce știe mai bine

contopind omul cu peisajul.

 

Capodopera unui nobil anonimat

destul de  inspirat...