Leo Butnaru
Cu cât se tot repetă că, să vedeți!
interesul față de poezie e în permanentă aplatizare, se întâmplă extinderea
spațiilor prin care mișună liote de pretinși poeți, aceste întinsuri ale
mediocrilor și neaveniților, lipsiților de vocație, grafomanilor lățindu-se
non-stop ca un deșert al versificațiilor scălâmbe, întâmplătoare, hip-hop-ice, slam-iste,
youtube-iste, emanate aproape fetid de ambiții exagerate și găunoase. Aici sunt
cultivate în largul lor rudimentele derizoriului, cel(e) de jos (și de... dos
săltat pe podea), care, de cele mai multe ori, sunt un chinuit și chinuitor
kitsch sau, cum mai zic tot americanii, trash al versificațiilor. Ba chiar a
simplelor tentative de a înjgheba un fel de schelete ale doritelor texte, la
care mai niciodată nu se ajunge prin intermediul reducționismului,
minimalismului. Astfel că deja nu de azi, de ieri, mulțime de pseudo-autori
participă la puzderie de „reci-taluri” (cu adevărat... reci!), unde își
prezintă opusurile nu atât în formă de text distinct, din care s-ar putea
înțelege, totuși, ceva, cât le interpretează, așa cum pot, uneori destul de
inabil până la ridicol, până la maimuțăreală, în chip de performance, pentru
unii – un fel de scremete în surdină. Abundă în astfel de isprăvi întru nimic
blogurile video ale orișicui (la infinitul oplural). Performance-uri lipsite de
orișice atingere de performanță, în care deloc puțini din așa-zișii minimaliști
(care, din păcate, în lipsa talentului se înmulțesc) parcă ar face-o pe
saltimbancii, aruncând alandala cuvinte, mai mult bâiguind decât
rostind/scriind cât de cât explicit ce intenționează să spună. Ehe, cu sute de
ani până la excrocheriile lor Montaigne constatase: „Poți face pe prostul în
orice domeniu, dar nu în poezie”.
În abundența, plodirea recitalurilor și
discursurile orale la voia întâmplării și derizoriului, dar oarecât artistice,
precum le vor autorii lor, e o derulare arbitrară de limbaj „de jos”, alteori –
versificație cu un redus coeficient de
inteligibilitate din cauza predominantului hiper-coeficient de
convenționalitate și dibuire din cauza necunoașterii „meseriei”. Sunt texte
haotice, de-a dreptul „nedisciplinate”, venind din voluptatea, dar poate din iresponsabilitatea
flăcăuanilor și fetișcanelor care pescuiesc tot ce le aud urechile pe stradă,
dar mai ales în locuri dosite, de reputație... civică reprobabilă. Totul e cam
departe chiar de cele mai disponibile probabilități estetice, valorice. O fi el un limbaj poate că ici-colo ingenios, însă mai mult licențios, de trotuar,
amorf, supus simulațiunilor năzuroase în încercarea de a oferi impresia de
versuri, fie asta și la extremul grad de amalgam.
Astfel de spectacole cu
fluierături, icnituri, strâmbături, cuvinte
hurducate în țopăieli și învârteli în moalele capului de breakdance sunt
„înghițite” de bieții gură-cască nepredispuși la efort întru căutarea,
selectarea și receptarea creației autentice, ci se adună la hurtă în bâiguirea
„poetică”, „muzicală” a unui pseudolimbaj, cvasimesaj, nu de puține ori
decăzând până la cele mai stupide formulări textuale, de regulă în afara
oricăror reguli decente. Formulări dezordonate, un fel de malformații textuale
haotice, sfidătoare prin absoluta lipsă de valoare. Astea țin de oarece
patologie a neidentificării de sine și talent, de vocație. Patologie pe cont
propriu de o dezordine dictatorială pusă la cale de „creatorul”-țâr care,
firește, nu poate duce la poezie, ci doar la un fel sau altul de anomalii ale
ejecțiilor mai că necontrolate. Adică, în versificația șchioapă, pe care unii
ar vrea să o dea drept poezie, minimalismul e antiartă antipoetică. De unde impresia că autorii mizerabiliști,
hip-hop-iști nu prea pricep nici ei coerent vreun mesaj din textele pe care le bălmăjesc,
le scandează, în mintea lor mizând pe credite de semnificații aleatorii, pe
care le-ar putea oferi, „împrumuta”, scorni eventual vreun ascultător, și
acesta nu prea cultivat întru ale artei adevărate, „atras”, „încântat” de vociferant-urlătorul
discurs împelițat din suburbanul lexical, plat și, nu o dată, necuviincios.
De regulă, versificația
minimalistă, ca obsesie maladivă a derizoriului, se rezumă la oralitate, la
discursul brut al străzii, prin care „autorul” intenționează „să creeze”.
Uneori, în urma potrivirilor cât de cât ingenioase de fraze brute cineva chiar
reușește să dea senzația unui anumit grad de creativitate. Dar – de infimă,
totuși, creație. Minimalismul este amestecul de perle iluzorii cu foarte multe
căcăreze. Neghina prevalează asupra infimei cantități de grâu. E și pleavă prin
care e greu să descoperi rarele boabe pentru măcinat.
Nici nu s-ar putea altfel în
dezlănțuirea manierismului la voia întâmplării, ajuns a fi refugiul
nechemaților, nedotaților cu har creator. Așa-zisul minimalism care, aproape
sinonimic, poate fi numit: FLEACușitism, ca nefastă strădanie întru negativ și
iresponsabilitate a celor fără vocație de a sugera că scrisul e posibil pentru
oricine, mulțimea acestora declarând operă, stil, geniu chiar propriile
inepții. Iar atitudinea detestatoare față de minimalismului e caracteristică
celor ce țin la valoare, la nivel estetic, la adevărul artistic sine qua non,
nedorind de a le împărți cu „scuipătorii de semințe”, precum se exprimase Ted
Hughes.
Însă, ca și în democrație pe
plan social, gloata nechemaților covârșește la scrutin, încât derizoriul,
kitschul, gunoiul (adică, americănește: trash-ul) sunt crezute, cel puțin la un
anumit moment, poate chiar cel al prezentului, fruncea artei. E o eroare gravă. Însă, asta e, – fără democrație nu
se poate nici în literatură, în artă în general. Este ca și inutil să încerci
să dai ripostă – minimalizatorii sunt tot mai mulți, solidari între ei. Parcă
solidari… – până la momentul în care din gloată se vor desprinde autorii (e
drept, foarte puțini, dar totuși) cu adevărat talentați, în stare să abordeze
stilul, ba chiar să-și creeze unul personal. Pentru că în minimalism aproape că
nu există personalizare – toți actanții seamănă iremediabil între ei ca
scriitură (mai bine zis: descriitură)
, ca oralitate, ca relatare gazetărească, facebook-istă primară, „cântată” sau
ba, pe care vor să o dea drept artă cei cărora le-a mai călcat și ursul pe
ureche.
În toate, e un sentiment
leșietic de aproximativitate, de neîmplinire, de discurs la voia hazardului. E un fel de mai
cuprinzătoare mulțumire, chiar dacă nu cu puținul, cu cât este, cu nimicul,
adică. (De multe ori: cu cât nu este.) Și cum este, care pe mine unul mă duce
spre un poem de Mircea Petean, din care rețin:
„mi-a fost dat să văd în sfârșit
POEZIA (...) un tânăr adipos/ cu fața unsuroasă nerasă/ cu câteva lațe de păr
pe creștet/ cu ochii mici lipsiți de culoare și de expresie/ șade în capul
mesei/ șade bea și tace în timp ce roată pălăvrăgesc de zor/ gesticulând
dezordonat scriitorii – // sunt reprezentate mai toate generațiile/ căci
lipsesc doar venerabilii și puțoii// «ce scrii» – îl întreb/ mai mult ca să fac
conversație/ decât dintr-o veritabilă curiozitate/ «el nu scrie nimic – sare un
tânăr neîntrebat –/ el nici nu trebuie să scrie nimic// el e însăși POEZIA»//
mi-a fost dat în sfârșit să văd POEZIA // brusc mi s-a părut că zăresc/ de-a
stânga ei/ silueta Poemei/ cu chipul ascuns de vălul discreției suavității și
sfioșeniei/ cum șade în capul mesei/ șade bea și tace/ mută ca o lebădă POEZIA
pare a nu o fi remarcat/ când deodată – cum se spune – dispare/ fără să bage
nimeni de seamă/ se refugiază-n toaletă// am surprins-o scoțându-și trusa/ și
injectându-și heroină în venă...”
Amară ironia, nedumerirea și, din păcate, partea de adevăr crud, pe
care-l conțin aceste versuri despre posibilii amatori de minimalism-kitsch-derizoriu
versificat alandala, din te miri ce. Amatori și „creatori” de minimalism ca
libertinaj antiestetic, bolnav, ca prea mare defrâuare (alias des-frânare) a criteriilor valorice, a
decenței creatoare până la o periculoasă relativizare a lor; criterii degradate
în capriciile arbitrare ale nul-neaveniților. Aici nu se poate vorbi de
obligatoriul angajament intelectual al autorilor – nu e de unde, când
protagoniștii par a-și încropi textele din materiale reciclabile.
Mie unuia o pledoarie pentru reîntoarcere la arta autentică, la stil mi
se par până și celebrele entimeme din „Ecleziast”. Spre exemplu, aceasta: „…un
timp pentru a ucide și un timp pentru a vindeca; un timp pentru a dărâma și
un timp pentru a zidi (…) un timp pentru a rupe și un timp pentru a coase;
un timp pentru a tăcea și un timp pentru a
vorbi” (3/ 3; 7). Aici, a vorbi – ca
sinonimie a pledoariei pentru creația adevărată, pentru arta la nivel maxim.
Scriptor
Nr. 9-10, 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu