Leo Butnaru
Post-debut la Chișinău
Nu
se știe cât timp ne aflăm în neliniștita perioadă a debutului, nici când ieșim
din ea. (Cineva spunea că scriitorul debutează cu fiecare nouă scriere a sa...)
Însă vin momente/situații, mai
mult sau mai puțin conștientizate limpede, în care, ca de la sine (mai bine
zis: din sine), ți se luminează (afirmativ, încurajator...) conștiința
înzestrării artistice, care ți-a fost hărăzită și care, ani și ani, te-a servit
latent, exprimându-te în și întru devenire, împlinire și purcedere la
maturizare profesională. Literatura „apare” pe lume drept exteriorizare a unei
interiorități esențiale personale, „de autor”, în autoplăsmuirile și mișcările
ei subiacente.
În fine, să presupunem că am atins perioada (și vârsta...) post-debutului. În care eu unul îmi (retro)zic că primele poeme care mi-au fost publicate în ziarul „Tinerimea Moldovei”, în revistele „Moldova” sau „Cultura” chișinăuiene, din finalul studiilor mele școlare și începutul celor universitare; îmi zic că textele debutului meu poate ar trebui să le republic doar cu funcție documentară, dacă nu și cu cea a unei evaluări valorice. Sau, dacă le-ar fi „refuzată” recitirea ca act valorizant, să rămână doar ca document de anumită necesitate în identificarea unor repere și trepte în devenirea autorului. Însă, din câte înțeleg, unele din ele ar rezista oarecât și la proba cântarelor de azi. Concomitent limpezind problema specificității lor, adică și a formei, stilului debutului meu. Eu cred că astea au fost oarecum intermediare, între clasicitatea formei, limpezi și de o arhitectonică simetrică, și prozodia modernă ce mizează pe ceea ce se numește necondiționatul poetic ca tendință spre libertate și ușoară... anarhie estetică. Era o formă de degeometrizare, când nu mai sunt obligatorii măsuri și calcule, tropi, picioare de vers. Formei strict organizate pe principiu topografic îi preferam, intuitiv, bineînțeles, forma organicității și firescului de a... respira poeticește.
Se întâmplă să fiu și chiar am fost întrebat, dacă m-am schimbat, ca stil, dinspre începuturi spre ziua de azi. Ar fi să ne amintim de Vincente Aleixandre, care remarcase că niciodată nu ar exista vreun stil static, ce ar veni de undeva dinafara poetului, pentru a rămâne imobil: „Până și la poetul care s-a schimbat extrem de puțin se poate observa, privind stilul, evoluția lui sufletească”. Apoi: „există stiluri care dezvăluie mult mai categoric cronologia succesivă a reprezentării interioare sau spațiale pe care liricul le investighează succesiv. Despre acești poeți se poate spune cu mai multă hotărâre că stilul lor este un stil în mișcare. Evoluția continuă, fără salturi, dovedește în asemenea cazuri unitatea care prezidează întregul, ușor de recunoscut”. Ceea ce nu înseamnă însă că, prin vremi, nu se modifică oarecât, alternativ, criteriile poeticului propus altor sensibilități culturale, filosofice, recunoscute sau nu de acestea.
Ca vector, axa de coordonare esențial-poetică rămâne constantă, însă nu poate să nu se rotească, să se disloce puțin, ca și cum acționată de noile fluxuri/energii spirituale în inevitabila lor succesiune în planul societăților, civilizațiilor. Pentru că există, distinct, omul unui anumit timp, cu oarece diferențe de simțire-gândire față de predecesorii săi mai depărtați sau mai apropiați.
Însă cu toate metamorfozările inevitabile, necesare sau inutile, prin epocile lumii în permanentă mișcare poetului de azi îi rămân contemporani și Ghilgameș, și Ulise. Contemporani prin și în datele esențial-sapiente, constantele conștiinței, sensibilității și mentalității umane. Ar fi vorba de o „parțialitate” esențială a constantelor spirituale – aceleași, cu mici modificări, în diferite civilizații și epoci. Aici e universalitate și individualitate, lume și individ, poezie civilizatoare și cititor. Adevărata poezie a unei epoci concrete ce lasă să se resimtă, selectiv, fecunditatea începuturilor ei primordiale, precum și cea a experiențelor, căutărilor, școlilor, curentelor ulterioare, rămase peren valabile sub aspect ontologic, estetic. E o permanentă osmoză „internă” a poeziei tuturor timpurilor și națiunilor întru decantare, regenerare și reactualizare, prin retușuri, nuanțări și achiziții ce țin de caracterul sau specificitatea sensibilității umane la zi. Reevaluarea formelor și modalităților de expresie artistică, a evoluției/manifestării lor în funcție de starea istorică a sensibilității lumii. Astfel, poemele prezentului trimit, implicit, la poemele trecutului, iar poemele viitorului vor fi, evident, un răspuns sau o serie de răspunsuri extrase în urma lecturii altor poeme. Deci, peste timpuri, poeții de fapt reiau, uneori chiar reîncep, deprind, reconstituie sau fărâmițează din nou sistemele prozodice și de imagini, estetice și filosofice, lingvistice sau frazeologice, sistemele de concepte pe care poezia le dezintegrează sau le reintegrează iar și iar, într-un multiplu joc, ce repune mereu în chestiune paradigma incertă, dar omniprezentă, a poeziei în general, ca ceva totuși irezolvabil, în jurul căreia gravitează conștiința poetică. Iar stilul personal presupune, deci, atât constante, cât și multiplicitatea existenței în nuanțe, prestanțe, orientări și reorientări, grație acestei disponibilități fiind posibile estetizări și semantizări ale singularităților (particularităților) discursive.
Iar după ce-mi apăruse prima carte...
Da, aici mă abat de la ce voiam să spun (o voi face ceva mai la vale), pentru a menționa că în prima-mi carte mergeam neprogramatic, cred, ci firesc pe un timbru antiretoric, căutându-mi opțiunea modernă, care să mă exprime la vârsta respectivă și – cu modificările de rigoare, evolutive, dependente de achizițiile și experiența profesională – să rămână relativ organică la celelalte etape ale scrisului meu, căutând, vorba lui Barthes, freamătul sensului și savoarea stilului. Apoi sper că placheta mea de debut poate fi la îndemâna celui care vrea să dea un exemplu de poezie modernă românească în stânga Prutului din anii ʼ70 ai secolului trecut.
Așadar, să reiau gândul: după ce-mi apăruse prima carte, curând am fost scos din pâine din redacția ziarului „Tinerimea Moldovei” pentru un articol pe care l-am promovat, ca șef de sector literatură și artă. Unii ziși colegi, de pe la casa presei sau de la cea a scriitorilor, ar fi dorit să ajung un cineva demn de milă, la cheremul carității lor capricioase de șefi-nomenklaturiști nicidecum onești (nu puteau să fie în solda partidului și să rămâi onești!). Le-ar fi plăcut să mă umilească, însă nu aveau decât să rămână cu dorința și să aștepte paștele calului. Nu am știut a le răspunde, implicit, decât prin a-i dezamăgi, probabil. Nu le-am pretins susținere sau ajutor social, decorații și titluri. Iar când urma să primesc și eu un apartament pe linia uniunii scriitorilor, unul din secretari i l-a acordat dactilografii sale, cu care se aveau de bine și de frumos, iar într-un alt caz, alt secretar, i l-a oferit cadou, probabil la zi de naștere, fiului său.
Fractura de destin și de profesie, să zic așa, venise cât se poate mai ne-la-timp! În angajarea mea redacțională, jurnalistică îmi dădusem seama că nu era firesc să cred că aș putea avansa în vocație doar ca poet. Astfel că învățam să scriu cronici (de carte, de teatru, de film), eseuri, traduceam, realizam interviuri, încercam să dau suflu unor pagini de proză (primele pierzându-le cu câțiva ani în urmă prin căminele studențești sau făcute pierdute în redacția ziarului universitar). Înțelegeam că îmi e necesară o preocupare, practică, intens-intelectuală, prin care să-mi alimentez (informez, documentez, consolidez) discursul scriitoricesc. Începusem să pricep, asumat, că opera literară, pe lângă pecetea talentului, inspirației, vocației pe care o poartă, e obligatoriu și construcție intelectuală pe cât posibil personalizată, originală.
Apoi, cu toate ale debutului și post-debutului, încetul cu încetul, tânărul tot mai puțin tânăr înțelege că în destinul său se includ inevitabil și lanțuri de absențe mereu neanulate, ocazii pierdute, din diverse motive, dar mai ales (ca cea de scoatere a subsemnatului din pâine) din motive imperial-comunist-ideologice.
În fine, în orice om zidit în vocația sa de literat preexistă necesitatea și realitatea operelor care au a se întâmpla poate că mâine, poate că peste ani. Dar și fatalitatea ca unele din ele să nu se nască niciodată.
În fine, să presupunem că am atins perioada (și vârsta...) post-debutului. În care eu unul îmi (retro)zic că primele poeme care mi-au fost publicate în ziarul „Tinerimea Moldovei”, în revistele „Moldova” sau „Cultura” chișinăuiene, din finalul studiilor mele școlare și începutul celor universitare; îmi zic că textele debutului meu poate ar trebui să le republic doar cu funcție documentară, dacă nu și cu cea a unei evaluări valorice. Sau, dacă le-ar fi „refuzată” recitirea ca act valorizant, să rămână doar ca document de anumită necesitate în identificarea unor repere și trepte în devenirea autorului. Însă, din câte înțeleg, unele din ele ar rezista oarecât și la proba cântarelor de azi. Concomitent limpezind problema specificității lor, adică și a formei, stilului debutului meu. Eu cred că astea au fost oarecum intermediare, între clasicitatea formei, limpezi și de o arhitectonică simetrică, și prozodia modernă ce mizează pe ceea ce se numește necondiționatul poetic ca tendință spre libertate și ușoară... anarhie estetică. Era o formă de degeometrizare, când nu mai sunt obligatorii măsuri și calcule, tropi, picioare de vers. Formei strict organizate pe principiu topografic îi preferam, intuitiv, bineînțeles, forma organicității și firescului de a... respira poeticește.
Se întâmplă să fiu și chiar am fost întrebat, dacă m-am schimbat, ca stil, dinspre începuturi spre ziua de azi. Ar fi să ne amintim de Vincente Aleixandre, care remarcase că niciodată nu ar exista vreun stil static, ce ar veni de undeva dinafara poetului, pentru a rămâne imobil: „Până și la poetul care s-a schimbat extrem de puțin se poate observa, privind stilul, evoluția lui sufletească”. Apoi: „există stiluri care dezvăluie mult mai categoric cronologia succesivă a reprezentării interioare sau spațiale pe care liricul le investighează succesiv. Despre acești poeți se poate spune cu mai multă hotărâre că stilul lor este un stil în mișcare. Evoluția continuă, fără salturi, dovedește în asemenea cazuri unitatea care prezidează întregul, ușor de recunoscut”. Ceea ce nu înseamnă însă că, prin vremi, nu se modifică oarecât, alternativ, criteriile poeticului propus altor sensibilități culturale, filosofice, recunoscute sau nu de acestea.
Ca vector, axa de coordonare esențial-poetică rămâne constantă, însă nu poate să nu se rotească, să se disloce puțin, ca și cum acționată de noile fluxuri/energii spirituale în inevitabila lor succesiune în planul societăților, civilizațiilor. Pentru că există, distinct, omul unui anumit timp, cu oarece diferențe de simțire-gândire față de predecesorii săi mai depărtați sau mai apropiați.
Însă cu toate metamorfozările inevitabile, necesare sau inutile, prin epocile lumii în permanentă mișcare poetului de azi îi rămân contemporani și Ghilgameș, și Ulise. Contemporani prin și în datele esențial-sapiente, constantele conștiinței, sensibilității și mentalității umane. Ar fi vorba de o „parțialitate” esențială a constantelor spirituale – aceleași, cu mici modificări, în diferite civilizații și epoci. Aici e universalitate și individualitate, lume și individ, poezie civilizatoare și cititor. Adevărata poezie a unei epoci concrete ce lasă să se resimtă, selectiv, fecunditatea începuturilor ei primordiale, precum și cea a experiențelor, căutărilor, școlilor, curentelor ulterioare, rămase peren valabile sub aspect ontologic, estetic. E o permanentă osmoză „internă” a poeziei tuturor timpurilor și națiunilor întru decantare, regenerare și reactualizare, prin retușuri, nuanțări și achiziții ce țin de caracterul sau specificitatea sensibilității umane la zi. Reevaluarea formelor și modalităților de expresie artistică, a evoluției/manifestării lor în funcție de starea istorică a sensibilității lumii. Astfel, poemele prezentului trimit, implicit, la poemele trecutului, iar poemele viitorului vor fi, evident, un răspuns sau o serie de răspunsuri extrase în urma lecturii altor poeme. Deci, peste timpuri, poeții de fapt reiau, uneori chiar reîncep, deprind, reconstituie sau fărâmițează din nou sistemele prozodice și de imagini, estetice și filosofice, lingvistice sau frazeologice, sistemele de concepte pe care poezia le dezintegrează sau le reintegrează iar și iar, într-un multiplu joc, ce repune mereu în chestiune paradigma incertă, dar omniprezentă, a poeziei în general, ca ceva totuși irezolvabil, în jurul căreia gravitează conștiința poetică. Iar stilul personal presupune, deci, atât constante, cât și multiplicitatea existenței în nuanțe, prestanțe, orientări și reorientări, grație acestei disponibilități fiind posibile estetizări și semantizări ale singularităților (particularităților) discursive.
Iar după ce-mi apăruse prima carte...
Da, aici mă abat de la ce voiam să spun (o voi face ceva mai la vale), pentru a menționa că în prima-mi carte mergeam neprogramatic, cred, ci firesc pe un timbru antiretoric, căutându-mi opțiunea modernă, care să mă exprime la vârsta respectivă și – cu modificările de rigoare, evolutive, dependente de achizițiile și experiența profesională – să rămână relativ organică la celelalte etape ale scrisului meu, căutând, vorba lui Barthes, freamătul sensului și savoarea stilului. Apoi sper că placheta mea de debut poate fi la îndemâna celui care vrea să dea un exemplu de poezie modernă românească în stânga Prutului din anii ʼ70 ai secolului trecut.
Așadar, să reiau gândul: după ce-mi apăruse prima carte, curând am fost scos din pâine din redacția ziarului „Tinerimea Moldovei” pentru un articol pe care l-am promovat, ca șef de sector literatură și artă. Unii ziși colegi, de pe la casa presei sau de la cea a scriitorilor, ar fi dorit să ajung un cineva demn de milă, la cheremul carității lor capricioase de șefi-nomenklaturiști nicidecum onești (nu puteau să fie în solda partidului și să rămâi onești!). Le-ar fi plăcut să mă umilească, însă nu aveau decât să rămână cu dorința și să aștepte paștele calului. Nu am știut a le răspunde, implicit, decât prin a-i dezamăgi, probabil. Nu le-am pretins susținere sau ajutor social, decorații și titluri. Iar când urma să primesc și eu un apartament pe linia uniunii scriitorilor, unul din secretari i l-a acordat dactilografii sale, cu care se aveau de bine și de frumos, iar într-un alt caz, alt secretar, i l-a oferit cadou, probabil la zi de naștere, fiului său.
Fractura de destin și de profesie, să zic așa, venise cât se poate mai ne-la-timp! În angajarea mea redacțională, jurnalistică îmi dădusem seama că nu era firesc să cred că aș putea avansa în vocație doar ca poet. Astfel că învățam să scriu cronici (de carte, de teatru, de film), eseuri, traduceam, realizam interviuri, încercam să dau suflu unor pagini de proză (primele pierzându-le cu câțiva ani în urmă prin căminele studențești sau făcute pierdute în redacția ziarului universitar). Înțelegeam că îmi e necesară o preocupare, practică, intens-intelectuală, prin care să-mi alimentez (informez, documentez, consolidez) discursul scriitoricesc. Începusem să pricep, asumat, că opera literară, pe lângă pecetea talentului, inspirației, vocației pe care o poartă, e obligatoriu și construcție intelectuală pe cât posibil personalizată, originală.
Apoi, cu toate ale debutului și post-debutului, încetul cu încetul, tânărul tot mai puțin tânăr înțelege că în destinul său se includ inevitabil și lanțuri de absențe mereu neanulate, ocazii pierdute, din diverse motive, dar mai ales (ca cea de scoatere a subsemnatului din pâine) din motive imperial-comunist-ideologice.
În fine, în orice om zidit în vocația sa de literat preexistă necesitatea și realitatea operelor care au a se întâmpla poate că mâine, poate că peste ani. Dar și fatalitatea ca unele din ele să nu se nască niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu