DIN MAREA POEZIE A LUMII

 

Din poezia lumii

                                                  Lêdo IVO (1924 – 2012)
 

               

  Poet, romancier, traducător și eseist brazilian. Unul dintre exponenții influenți ai „Generației 1945”, asociată mișcării moderniste în literatura țării sale. S-a născut la Maceió, oraș în care își face studiile primare și secundare. În 1940 se stabilește la Recife, unde își perfectează formația culturală, participând la Primul Congres de Poezie. În 1943, se înscrie la facultate de drept a Universității din Rio de Janeiro, de aici încolo colaborând la suplimente literare și activând în presă ca jurnalist profesionist. Debutează cu volumul  de poeme „Imaginații” (1944), în anul următor publicând „Ode și elegii”, carte considerată turnantă în poezia braziliană și apreciată cu Premiul Academiei, instituție a cărui membru devine în anul 1986. A tradus din operele lui Maupassant, Rimbaud, Dostoievski etc. Din bibliografia sa mai reținem: „Eveniment Sonet” (1948), „Odă ecuatorială” (1951), „Un brazilian la Paris și Regele Europei” (1955), „Gara Centrală” (1964), „Soldatul privat” (1980), „Marele ocean” (1987), „Poezii complete ” (2004).

                                                                                                  În traducerea lui Leo BUTNARU
 
 Patria mea
 
Patria mea nu e limba portugheză.
Nicio limbă nu e patria.
Patria mea e pământul moale și lipicios pe care m-am născut
și vântul ce bate peste Maceió.
Patria sunt crabii ce aleargă în noroiul din hățișul mangrovelor
și oceanul ale cărui valuri îmi mai udă încă picioarele când visez.
Patria mea sunt liliecii ce atârnă de bolțile joase-a bisericilor șubrezite de cari,
nebunii care dansează în amurg lângă mare
și cerul curbat de constelații.
Patria mea sunt sirenele vapoarelor
și farul de pe culmea colinei.
Patria mea e mâna cerșetorului în dimineața radioasă.
Ea sunt șantierele navale în ruinare
și cimitirele marine unde-s strămoșii mei
. . . . [tuberculoză, și bolnavii nu se mai opresc din tuse
. . . . [și tremurul în nopțile reci
și mirosul de zahăr din depozitele portuare
și chefalii ce se zbat în mrejele pescarilor
și tulpinile de ceapă ondulate-n întuneric
și ploaia ce cade peste țarcuri pentru pești.
Limba pe care o vorbesc și-n care scriu nu e și nu a fost vreodată patria mea.
Nicio limbă înșelătoare nu e patria.
Ea îmi servește doar să celebrez marea și săraca mea patrie mută,
patria mea dizenterică și fără dinți, fără gramatică și fără dicționar,
patria mea fără limbă și fără cuvinte.
 
 
Iluminări
 
Eu mă las peste tine ca un stol de păsări.
 
Și totul e dragoste, magie, cabală.
Trupul tău e frumos ca lumina pământului
în împărțirea perfectă-a echinocțiului.
 
Suma cerurilor trecând între două hangare
tu ești înălțimea tuturor și șarpele pe
fabulosul etaj matrimonial.
 
Noaptea se preschimbă-n zi pentru că exiști
feminin și deplin în brațele mele
ca două lumi gemene într-o singură stea.
 
 
Eternitatea premeditată
 
Aceasta va însemna eternitatea:
o neîncetată urcare a scărilor.
 
Și vei fi mereu în vârful scărilor
chiar dacă fiecare zi e doar o treaptă.
 
Doamne, de ce ai făptuit eternitatea?
De ce ne faci să urcăm atâtea scări?
 
 
Cerurile
 
În ziua plină de stele
ca noaptea în care aștept vinul
ce-mi va răspândi sufletul
în ceruri.
 
În noaptea cu vânt
moartea va fi un fior
strălucirea unei negre lumini
în ceruri.
 
Și totul va fi tăcere
și uitare va fi
în veșnicia nopții,
și vântul.
 
 
Oceanul secret
 
Când te iubesc
sunt supusul stelelor.
Un număr prezidează
întâlnirea noastră în întuneric.
 
Vino și pleacă precum
zilele și nopțile
anotimpurile și mareele
apa și pământul.
 
Iubire, respirație a
oceanului nostru secret.
 
 
Zi pe lume
 
A trăi e necesar.
Nu există iad
nici rai.
 
Doar pământul.
Și o persistentă
ploaie de vară.
 
 
Apă rece
 
Apa pe care am băut-o
din fântâna rece
mi-a ars buzele.
 
Apa, atât de rece,
ca focul aprins
chiar în sufletul meu.
 
La fel și dragostea,
focul pe care îl bei
din fântâna rece.
 
La fel și moartea.
Apa rece stinge
focul ce arde.
 
 
Triumf
 
Un Arc de Triumf.
Dar ce triumf, dacă totul e
înfrângere și naufragiu?
Trecut, timpuri pierdute
gonesc prin gura
leilor înfuriați
și prin gropi de granit.
Înconjurați de porumbei
turiștii gurluie
pre limba morții.
Doar o frunză galbenă
zburătăcită de vânt
în văzduhul umed al toamnei
e tot ce-a mai rămas
din grandoarea Romei.
 
 
Întrebarea
 
„Cine nu merge pe propriile picioare
nu va obține niciodată viața veșnică”
asta mi-a spus îngerul când mă văzuse stând
pe una din treptele bisericii Santa Maria degli Angeli.
Astfel că m-am ridicat și am început să merg.
Am înaintat în nava întunecată a bisericii
și l-am întrebat pe Dumnezeul
(era Dumnezeul turiștilor) apei și focului.
 
 
Durată
 
Întreaga viața e scurtă
indiferent cât durează
între nisip și vânt.
 
Dragostea toată e lumină
mai ușoară decât zăpada
ce cade peste iarbă.
 
Viața toată e întuneric
atât cât să încapă, poate,
lumina a o sută de lumânări.
 
Fiece fruct e amar:
muşcă-l de moarte cu
singurul dinte ce ți-a rămas.
 
Întreaga eternitatea
nu durează nici barem un minut
în dimineața senină.
 
 
Călător
 
Plec din Paris pentru-a ajunge-n Italia
Acum știu că viața nu înseamnă un vis
și lumea e una.
Cal curajos, ziua se aplecă și bea apa
barajelor ce dau lumină pământului.
Călătoresc: totul etern e și fabulos.
Între Florența și Roma, pe linia universului,
înfloresc lămâi.
Iar frumusețea lumii cade peste mine și mă unge.
Iar cerul albastru se prăbușește, zămislind păsări.
 
 
Peștii
 
Peștii – în lac, mici săgeți ascunse
printre pietre și noroi înaintează
afectate ca dragostea.
Vino mână a dorinței și tulbură apa limpede
și va fi iubire, va fi soare ce pătrunde-n crăpături nupțiale,
săbii în-salivate.