ALTFEL DE VIAȚĂ - ONLINE

 

...Cred că și eu sunt printre cei care, în bună măsură, au intrat în specificul vieții online. Astfel că azi, după 2 decenii de colaborare via internet cu prietenii, colegii, editurile, presa, cu lumea, adică, mi-ar fi greu să-mi imaginez cum, în ce condiții de scriere/transcriere/redactare, publicare, difuzare mi s-ar fi întâmplat cărțile și antologiile traduse din literatura mai multor țări, cum aș fi expediat, via poșta, ca pe timpuri, mapele cu cele 1 600 de pagini ale Panoramei poeziei avangardei ruse, sutele de pagini ale Panoramei poeziei avangardei ucrainene, manuscrisele cu poeme, proză, teatru de Hlebnikov, Maiakovski, Țvetaeva, Mandelștam, Ahmatova, Pasternak, Harms, Goll, Lorca etc., etc., unele din ele în 2 volume; antologiile Avangarda – jertfa Gulagului, manifestele, dramaturgia avangardei ruse trimise spre Madrid (unde l-am editat în românește pe Igor Bahterev), București, Iași, Cluj, Constanța, Alba Iulia, Bistrița, Tel Aviv, apoi cărțile mele apărute în Franța, Rusia, Germania, Italia, Polonia, Bulgaria, Serbia, Azerbaidjan, Ucraina, Tatarstan. Bineînțeles, în modul poștal tradițional, această muncă, această colaborare, aceste eforturi și rezultate se întâmplau, totuși, însă într-o amânare rudimentar-ralanti, mai costisitoare (și ca timp, și ca bani, și ca nervi), mai obositoare. Mai ales azi, cânt și poștele sunt trecute, periodic, în carantină! Nu, nu înalț aici imn de glorie internetului, vieții online, doar fac o simplă, iminentă și elocventă, cred, constatare, „impusă” de epoca în care trăim, muncim.
        Viața online, alias neuroexistența cuprinde, „populează” tot mai mult sfera publică, deci și pe cea individuală. Nu mai putem fi sută la sută, dar poate nici cincizeci la cincizeci monade, suficienți sieși fiecare în propria-i celulă „personalizatoare”.

Prin urmare, precum spuneam, cred că sunt dintre cei care înțeleg și încearcă să se edifice mai plenar despre cvasimiraculoasa, s-ar putea crede, creativitate a programatorilor, cyberinventatorilor, specialiștilor, entuziaștilor, unii, la începuturi, considerați niște marginali, ce au făcut atât de mult/multe, pentru care în lumea reală ar fi fost necesare sute de ani. Se dezvoltă în continuare imensa, infinita Rețea Informațională, ca un fel de sistem nervos al noosferei, concomitent oferindu-i acesteia infinite prelungiri în univers. E, poate, un început de joncțiune cu „sistemele nervoase” ale altor planete, al însuși Universului. A crescut multiplu randamentul... vital, existențial, creativ al omului/omenirii. S-a extins gradul de libertate, prin care sunt depășite stavilele statale de orice ordin, sunt înfruntate vămile, evitate ingerințele și agresiunile cenzurii. Iar în ce te privește pe dumneata, ca individ, ca om, ca scriitor, ca cititor în noua stare de fapt/fapte mondializată, universalizată, depinde cum îți organizezi, cum îți „administrezi”, altfel spus cum îți trăiești această viață online care, avem motive să presupunem, deocamdată e ceva in nuce, un început de declanșare a altor energii și forme a lor tot mai efervescente, nemaicunoscute până azi, ducând într-o nouă eră neuroumană, neurocosmică, de transformare a mentalităților, universului spiritual. Suntem în pragul unei noi epoci, specificul căreia ar fi concreșterea conștiinței omului cu cosmosul/universul, a tehnicii cu țesuturile organice, întru apariția roboților cugetători; epoca „reciclării” și reorientării atomilor și cuantelor în câmpuri fizice conductoare de semnificații, toate astea accelerând procesele de elaborare și emisie a cugetului, conștiinței, creativității umane. Adică, deja am exista nu doar în post-istorie, ci și în ceva... post-realitate. Astfel că, într-o anumită măsură, omenirea ar trăi (și) în virtualitate. Omul și-a depășit condiția de cosmonaut, devenind și virtuonaut. (Nu vă încearcă senzația că virtualitatea ar fi ca și cum, concomitent, interioritate, dar și exterioritate... cosmică?! Ceva de dincolo de... infinit...) Suprarealitatea „de cândva” devine virtualitatea de astăzi, de mâine, cu totul altfel de viață și de acțiune. Este epoca „dispariției” distanțelor, țărmurilor, mărginirilor, îngrădirilor. Implicit, e o stare de citire și înțelegere oarecum altfel a titlului cărții de poeme a lui Boris Pasternak Peste bariere. Această stare parcă nu s-ar deosebi (deocamdată) radical de lumea obișnuită, perceptibilă, însă deja presupune alte legități, necunoscute „lumii clasice” de ieri. Ori, mai bine zis, ne oferă posibilitatea de-a opta pentru ele. Legități cărora „ne supunem” conștient sau pe care le lăsăm în subconștient, ele ducându-ne chiar spre viața online, virtuală. Pe care unii o consideră aproape ideală, alții, din contra, o cred catastrofală. Oricum, viața online e autentică în context și interrelaționări psihofizice; e controlabilă și posibil de dirijat. (Deocamdată?... Încă nu se știe...) Cu toate ale sale, cunoscute și necunoscute, „pipăibile” și presupuse, internetul versus existența online reprezintă o inimaginabilă complexitate de factori reali-virtuali coagulanți, care provoacă entuziasme, încuviințări, dar și critici, argumentele și contraargumentele situându-se între oarece competență și naivitate recalcitrantă.

Dar care ar trebui să fie poziția, atitudinea scriitorului în această epocă de viață online (neuroumană, neurocosmică) pe mult timp de azi înainte, chiar pentru totdeauna? Astăzi, creația sa nici nu ar exista, parcă, dacă nu ar apărea în internet – fapt... real într-un spațiu... virtual! De aici înainte prezența scriitorului în internet va fi... obligatorie (precum, cândva, serviciul militar, inclusiv în cazul hoplitului Socrate...).
        De aici încolo un lucru se limpezește tot mai mult: precum spațiul și timpul, informația e o categorie general-universală. Iar literatura, grosso modo vorbind, ține de entropie, în multiplele sale forme de informație ce ajung(e) la noi inclusiv ca inducție (și intuiție, și... seducție; și inspirație, bineînțeles!) estetică și senzitivă. Iar cronospațialitatea „bântuită” de entropie/semnificații, adică și de literatură, este apanajul sui generis al internetului, deci și al vieții online ca stare de universalitate. Pentru că deja internetul „a umblat” și „umblă” serios la filosofia umană existențială (inclusiv, de... creație). Cele ce apar astăzi formulate în chestionare și răspunsuri despre relația om-internet, om-viețuitor-online peste un timp vor deveni capitole de riguroasă ținută academică în celebre tratate filosofice.... hype-virtuale. Despre epoca unor energii sau forme a acestora tot mai efervescente; despre neuroumanitate, neurocosmicitateă, despre transformarea mentalităților, universului spiritual în general. Prezentul nostru constituie un început de eră a internetului, acesta perceput, implicit, drept formă specifică a infinitului (care, se pare, totuși nu are o formă anume), greu, chiar imposibil de cuprins și de imaginat în menirea și funcționalitățile-i nenumărate, dintre care, deocamdată, foarte puține sunt cunoscute omului, ce caută să-și organizeze cât mai eficient viața online.
Realitatea în permanentă transformare și implicare în sfera irealității, în simbioză cu aceasta, rezultatul fiind virtualitatea. Existența virtuală, modalitatea de manifestare a căreia e chiar viața online. Sau: și ea. În multiple cazuri viteza fizică terestră este substituită de viteza ideii/gândului. Omul, în cugetul său și în rezultatele activităților neuro-entropice a acestuia, deja se mișcă de mii, poate chiar de milioane de ori mai iute. Fulgerător. Viteza gândului la care, bineînțeles, se... gândeau predecesorii noștri. Să ne amintim de Gândul lui Alecu Donici: „...îmi plec capul și adânc oftez: „Omule! ființă slabă, ticăloasă,/ De ce după vultur nu poți să urmezi!/ Dar de-odată gândul în mine răsare/ Ca un fulger iute, ce e plin de foc,/ Se-nalță la ceruri, trece peste soare,/ Și cu neastâmpăr cată în alt loc./ Toate le cuprinde, toate le măsoară”. Sigur, nici pe departe nu-i va fi dat omului să le măsoare chiar pe toate, însă în neurovirtualitate pământeanul e deja, cum spune, în ușoară parafrază, un alt vers al lui Donici, – mai puțin „oprit” de legea naturii, „Mai sus decât (este el) era el înmărginit”. În neurorealitatea în permanentă developare, consolidare, afirmare, înaintare omul tot mai multe le „cuprinde, ...le măsoară,/ Află a lor timpuri, regule şi curs”, „mai departe zboară/ La poarta veciei, la cel nepătruns!”, precum se încheie poemul lui Donici. Da, și noi, viața noastră online ne aflăm în alte „timpuri, regule și curs” – ale omului virtonaut. Om care nu mai pare a fi în monorealitate, transgresând spre plurirealitate cu inserțiuni mai mari sau mai mici de virtualitate. Toate astea și ca, în primul rând, intertextualitate, intersemnificație, transgresare semantică spre hipertextualitate.
        Intervenind iar textul, de data aceasta în fantastic de mult augmentata lui stare/desfășurare de hipertext, în viața online, neurovirtuală se „modifică” și consumatorul hipertextului, devenind cititor-internaut, nomad entropic, pentru care se relativizează sensibil mai multe interogații, care până nu demult păreau a fi extrem de „acute”. Inclusiv întrebarea: „A citi sau a nu citi via internet?” Astfel că, de data aceasta, perechea de ghilimele (sunt tentat a le spune... ghilgameșele...) vrea să sugereze că modernul Hamlet, concentrat în fața ecranului computerului, nu mai are un atare dubiu. A fi! ar fi neamânatul răspuns, ceea ce însă nu înseamnă că toată lumea a și convenit, tacit, să scoată întrebarea din sfera de interes și polemică, fapt de care (și) eu, ca și mulți alți pasionați – deja! – cititori (și) în Internet, am a mă convinge (deloc rar, de altfel) când accesez diverse trezorerii entropice ale International Network-ului, că interogațiile, afirmațiile, negațiile, îndoielile, indeciziile, speculațiile, glumele sau chiar dramele legate de acest To be or not to be? mondializat sunt propulsate de intervențiile diferitor protagoniști de – cu adevărat! – pretutindeni (poți avea impresia că și din iad chiar!), moderatorul cărora, iată, m-am oferit a fi, cu de la sine putere și nepedepsit de nimeni, în această rețea-societate, hiperstat universal(ă) virtual/(ă), în care democrația propriu-zis, dar, concomitent, și grotesca-i mască, par a persifla orice cod de legi, orice constituție promulgată în parlamentele lumii.
        S-o încep cu cei necrâcnitorii, cu optimiștii, aceștia fiindu-mi mai aproape în înțelegerea a ceea ce se numește: literatura, lectura internautică (a nu se confunda cu vreo posibilă noțiune funcțională în medicină). Astfel, popularul (nu știu dacă și celebrul) prozator latino-american Pablo Cohelo spunea într-un interviu: „Mi se pare că Internetul reprezintă un excelent mod, prin care oamenii pot afla nu doar informațiile ce-i interesează, dar pot să și comunice unii cu ceilalți, din acest considerent eu având o părere foarte bună despre Internet. Două din cărțile mele au fost introduse în această rețea fără ca eu să pretind vreun ban. Deci, pur și simplu «deschideți-le» și citiți-le, însușiți-vi-le. Cred că și celelalte cărți ale mele vor apărea pe ecranul calculatorului. Bineînțeles, Internetul nicicând nu va înlocui cartea, astfel că nu e cazul să exagerăm îngrijorarea, teama. El oferă șansă oamenilor de a se întâlni, de a se regăsi ca afinități elective și de interese. Internetul îi oferă oricui posibilitatea să-și exprime opiniile. Consider că el poate reprezenta un excelent forum de discuție universală. Posibil că tocmai grație lui apare o formă sănătoasă de anarhie, pe care nu și-o poate supune puterea, cu toate că, nu este exclus, aceasta să fie o simplă utopie, în care aș vrea să cred, totuși”.
Democrația în acțiune este evidentă în răspunsul Adrianei Babeți la întrebarea dacă există vreun tip anume „de cititor al momentului” (în Ziua Literară), colega spunând că „nu există un tip de cititor, ci o sută de tipuri”, printre aceștia fiind amintiți și „cei care citesc mai mult în Internet (literatură sau nu). Cinste tuturor! N-aș disprețui absolut nicio categorie, din rațiuni subtile”.
        Precum alți colegi, am fost întrebat și eu: De ce nu se mai citește azi ca pe timpuri (de acum... două decenii?)? Cum am putea să-i readucem pe cititori în biblioteci? Timpul, situația modificată categoric, aproape, în comparație cu „ziua de ieri”, în fine epoca neuroexistenței, vieții online ne cere să facem o concretizare de termeni: de ce nu se mai citește în mod clasic? Eu unul sunt dintre cei (puțini, poate, dar totuși...) care consideră că în prezent lumea citește mai mult decât până la apariția internetului. Da, cărțile apar în tiraje mici și foarte mici, dar vedeți câte adrese cu poezie, proză, filosofie etc., etc. există în internet. Și nu doar există, ci chiar demonstrează, prin evidență, electronică și ea, că sunt accesate, adică – deschise și – de ce nu am crede? – chiar citite. Pe timpuri, formularele de cititori în bibliotecile tradiționale nu ar fi demonstrat un astfel de interes pentru lectură. Apoi să luăm în calcul și milioanele de accesări/lecturi ale bibliotecilor audio, în care se află majoritatea capodoperelor literaturii universale.
        Un răspuns mai plenar în ce privește situația bibliografică în alternanta ei variantă clasică/ web ar trebui să pornească de la elementara constatare că deja au fost scrise și, bineînțeles, se vor scrie de aici încolo studii despre cum influențează internetul situația cărții în format clasic, dar, legat de aceasta, și despre cum se modifică raportul dintre scriitor, cititor, critic în procesul literar contemporan.
         Lanțul noțional e destul de logic, deoarece cartea, de hârtie sau în format electronic, îi are de plăsmuitori, dar și de adresanți tocmai pe aceștia: scriitorul, cititorul, criticul (exegetul). Iar problema nu poate fi abordată fără a se ține cont de realitățile aproape… ireale ale virtualității digitale, ale modificărilor radicale în structura entropiei universale, datorate creșterii vertiginoase a circulației informațiilor, a noilor modalități de mediatizare a lor. Încă acum două decenii comunicarea dintre cititor și scriitor se făcea în cel mai „tradițional” mod: cartea de hârtie, revistele, ziarele. În timpurile noastre, însă, performanțele în domeniul tehnicii comunicării au activizat un impresionant număr de cititori, care caută să se includă în procesul de intercomunicare cu autorii de literatură. În această ipostază, cititorul își modifică statutul, situația, parcă ieșind din anonimat și singurătate, într-o anumită măsură devenind și… critic (literar), având posibilitatea de a a-și plasa în subsolul cărții citite în internet impresiile, doleanțele, dezacordurile. Ba mai mult: stimulați de noua virtu-realitate, anumiți cititori încearcă (unii chiar cu succes) să treacă de la rolul de cititor la cel de autor, scriindu-și propriile texte, unele dintre care pot fi chiar opere în toată lege, și propunându-le unui mare număr de adresanți virtuali, ceea ce chiar i-ar putea asigura un anumit grad de popularitate. Cum s-ar spune, în internet scriitura e una totală, intercomunicarea fiind și ea modificată, pornind de la realitatea că, la rândul lor, scriitorul și criticul ajung și dânșii în rolul de cititori ai textelor altora, concomitent; grație posibilităților oferite de internet, cititorul și scriitorul se pot manifesta în rol de critic. (Nicolae Manolescu scria că „wikipedia înseamnă moartea criticii” profesioniste.) Unde mai punem că operele/textele de valoare provoacă multe reacții care apar, practic, în timp real, ceea ce creează efectul comunicării pe viu. Forumurile web se transformă în conferințe prin corespondență ale cititorilor. Și astfel de manifestări au un anume rol în popularizarea unor opere literare.
E adevărat că lectura internet are și minusul ei, fiind una mai puțin concentrată, profundă, meditată. Însă nu s-ar putea spune că cititorul internaut e mai puțin competent decât cititorul de acum două-trei decenii, ci doar e ceva mai grăbit în a-și exprima opiniile.
    Să ne amintim de ideea „morții autorului”, lansată de Roland Barthes pe când încă nu exista internetul. Însă în timpurile cyber-raturii (sau: cyberliteraturii) ideea morții autorului a devenit destul de populară, accentuată de părerea că textele publicate în internet sunt oarecum depersonalizate, de parcă „în spatele lor” nu s-ar vedea omul, plus că aceste texte sunt atât de multe – noian, noiane! – , încât este imposibil să depistezi și să memorezi fiece autor valoros.
        Dacă e să ne reamintim de tehnicile tipografice, de construcțiile de caligrame sau de poezia vizuală ale avangardiștilor de acum o sută de ani, putem lega de ele, implicit și imprevizibil, textele din internet care, într-o anumită măsură, se contopesc parcă în adevărat potop de litere și simboluri șterse, din care e greu să înțelegi ce ține de rezultatul eforturilor intelectuale-creatoare ale omului și ce-i revine, ca merit, mașinii. De aici și ideea că cyberliteratura ar atesta scăderea nivelului profesionismului. Sau, profesionismul e în imediata vecinătate a amatorismului, inclusiv în cazul când critica literară trebuie să-și împartă teritoriul și influența de-a valma cu opiniile cititorilor, nu de puține ori acestea din urmă predominând.
            Însă, de pe alt versant, se ivesc raze de optimism, ce vor să ne convingă că lucrurile nu sunt chiar atât de triste, cum cred unii. A trecut perioada de incertitudini și neliniști, pe care le-a adus odată cu el internetul, încât literatura contemporană a supraviețuit, deconstrucția (moartea) personalității autorului fiind stopată. Pentru că, de fapt, internetul nu depersonalizează (ci... personalizează altfel), pur și simplu făcând ca selecția să fie mai severă tocmai din cauza că numărul participanților la procesul literar a crescut considerabil. Astfel că s-a atenuat, iar unii chiar susțin că deja a dispărut noțiunea de cyber(liter)atură. Iar cei mai optimiști sunt de părerea că internetul se înscrie armonios în procesul literar, devenind parte componentă a acestuia. Ba chiar că publicațiile apărute eminamente, ca proces, în Web nu ar fi decât unele facultative, autorii (serioși…) preferând acestora plasarea în spațiu virtual a operelor lor care, inițial, au fost editate (pe hârtie). Cum s-ar spune, internetul ar ține de informație, iar opera tipărită în format clasic, apoi plasată în cyberspațiu – ține de creație (propriu-zisă).
Pe de altă parte, scriitorii (puri…) internauți azi caută posibilitatea să-și publice pe hârtie textele, ceea ce, la prima etapă, a cyber-aturii, nu se întâmpla. Astfel, internetul este trambulina spre cărțile de hârtie. Multe din acestea deja au și apărut, ba chiar au fost și premiate.
                La impacientata întrebare, dacă azi cartea mai trăiește în bibliotecă, răspunsul e unul, același, străvechi: Da. Iar internetul e și el un mediu de existență a cărții, a literaturii. Bineînțeles, e un altfel de mediu. Dar – încă unul. Și nu cred că e în plus. Nu trebuie să deplângem destinul cărții de hârtie că, chipurile, va dispărea, parțial sau total, ci să-i oferim șansa să cunoască o viață deplină și în acest, alt mediu: virtual, cibernetic. Unde cartea de hârtie valoroasă poate să devină o audio-carte, care înlesnește lectura, dar mai ales recitirile marilor opere. (O spun din proprie experiență.) Și cine poate exclude faptul că internetul ca formă de editare și lectură a cărții nu se va… clasiciza, nu se va… academiza și el, devenind, pe bune, parte componentă a preocupărilor (artistice) serioase, valabile, valoroase ale lumii? Că doar fotografia nu a anihilat pictura, filmul – teatrul, televiziunea – pe toate cele amintite la un loc, precum se prorocea/cobea destul de naiv (până la... iresponsabilitate...) și neinspirat. Totul intră în procesele generale de diversificare și îmbogățire a entropiei globale, dar și a modalităților operaționale de accesare (!), receptare și aplicare (inclusiv creativă) a ceea ce te interesează pe tine personal din imensitatea entropiei. În acest caz, ceea ce ține de carte, în toate formele sale, ca obiect sau ca virtualitate, ca prezent și viitor. Ca element de bază (rămâne și va rămâne a fi!) în neurovirtualitatea existenței omului.
        Bineînțeles, de pe alți versant apar și replici oarecum supărate, derutante, una dintre ele venind, spre exemplu, din Moscova, unde, în cadrul unei mese rotunde a revistei Вопросы философии (Probleme de filosofie) (2004, Nr. 4), nimeni altul decât V. Mironov, decanul Facultății de Filosofie a Universității „Lomonosov”, susținea că: „spațiul global comunicațional îi impune culturii să funcționeze conform legilor sale (ale spațiului, l.b.). Apare imperiul judecăților și acțiunilor stereotipe, a unor mituri și comportamente identice. Astăzi, un copil născut în Rusia știe mai bine cine e Mickey Mouse, decât Balaurul Gorînici... Plus personajele din seriale cinematografice similare, din aceleași jocuri televizate, încât devine clar că noi ne afundăm într-o altă «cultură», cultura unității semantice, adică și cultura lipsei de sens... La drept vorbind, aceasta nu mai înseamnă comunicare, ci auto-scufundarea conștiinței individuale în, cică, libertatea alegerii site-urilor, de regulă cu caracter distractiv”. (Etc.) Subtextual, în astfel de afirmații bântuie așa-numitul suflet rus, dar și teama rușilor de a fi „slăbiți” de dușmanul care nu doarme; teama că li se cam spulberă aura de mare putere etc. Plus că domnul decan susținea că cel mai accesate ar fi site-urile porno. Mda... Dar parcă internetul este accesat doar de obsedații de jocuri penibile, de filme porno, de clipuri bizare?...
         Internetul instruiește multă lume, cu internetul poți accesa marile biblioteci de pe glob, poți viziona expoziții de excepție, poți călători, poți… De ce ne referim, alarmați, doar la fenomenele care îi vizează pe slab-alfabetizații din timpurile noastre și toate celelalte timpuri? De ce ne interesează ce face vulgul, accesând kitsch-ul, și nu ne gândim că azi poezia, spre exemplu, se află într-un adevărat paradis în internet. Cine dorește poate găsi în imperiul web creația tuturor marilor poeți ai lumii, în matricele limbilor materne și în traduceri în alte zeci de limbi. Melomanii pot asculta simfoniile, sonatele și recviemurile compozitorilor celebri. Cinefilii pot viziona excepționalele capodopere din cinematografia clasică din toate epocile. Astfel constatând că și cărțile (inclusiv în variantă audio), și paginile cu poezie veritabilă, și simfoniile, și filmele înregistrează milioane de accesări, de deschideri spre inima și cugetul, intelectul și rafinamentul sutelor de mii, milioanelor de cititori, melomani, cinefili.
Apoi, din sutele de mii, poate chiar milioanele de români sau ruși (iar cu gândul la dl decan la filosofie) care vizitează Italia, Franța, Germania, Franța, Anglia, Grecia etc. nu toți sunt afoni la cultura adevărată, consacrată valoric în istorie, clasicizată; nu toți sunt kitsch-mani, snobi ce admiră minimalismul, astfel că unii dintre ei, să sperăm că mulți, vizitează celebrele muzee, galerii de artă, ceea ce concetățenilor noștri realist-socializați le era interzis pe timpul comunismului.
      Sute de mii de vizitatori fac cozi la Luvru, Muzeul Vaticanului, Ermitaj, British Museum, Museo del Prado etc. etc., la care biletele de acces nu costă puțin. Nu încape îndoială că pe unii îi duce spre capodopere doar simpla formalitate de a-și satisface orgoliul de turist, pe alții, poate că chiar pe foarte mulți, – snobismul, alții își plimbă ingenuu pe acolo curiozitatea. Dar se știe că unii oameni își fac rezerve de bani tocmai pentru a merge să admire Capela Sixtină sau pe Mona Lisa; sau pentru a trăi, „pe viu”, fiorul întâlnirii și intercomunicării intime cu picturile din adâncul piramidelor egiptene sau cu fresca din Pompei care-l reprezintă pe Alexandru Macedon…
Nu, aici nu e o exclamație de… optimism. Ci e convingerea că… – precum am spus în entimema inclusă, cred, în răspunsul de până aici care, bineînțeles, ar putea fi amplificat, continuat pe mai multe piste, de atâți alți confrați, cu alte ocazii.
    În acest context se cere invocată una dintre cele mai recente științe, numită neuroestetica. Posibil ca una dintre funcțiile sale să fie elaborate, programate și orientate chiar spre ceea ce menționam la început: modificările de paradigmă a creației în general, dar și a modalităților de receptare a ei în altfel de nuanțare de la o epocă la alta, a manifestării esteticii în lume, inclusiv a poluării acesteia de igrasia kitsch-ului, minimalismului.
        La o adică sau, poate, în primul rând, știința prin sine însăși, deci și neuroestetica e, de fapt, o critică formalizată, ca o suită de procedee prin care se elaborează/se dau mai multe reguli, inclusiv cele de formare a principiilor, enunțurilor și de derivare a lor unele din altele, pentru a esențializa, a explica diverse fenomene ce apar și se propagă în noosferă, în ansamblul sistemelor entropice, de cunoaștere, creație și valorizare ce ține de Zeitgeist – spiritul timpului, azi atât de influențat de realitatea, zisă virtuală, a internetului. Oricare ar fi timpul și spiritul său, eu unul cred că, în pofida răspândirii kitsch-ului, în evaluări de civilitate și noblețe valorică lumea nicicând nu va renunța la criteriile supreme, ce țin de excelență, meritocrație, de înalt discernământ în creație și receptarea acesteia.
        În concluzie ar fi de spus că, în pofida crâcnitorilor, scepticilor, inamicilor fără nicio șansă de izbândă în confruntare cu neuroexistetnața, cu viața online a omenirii, Internetul devine tot mai convingător un meta-sorginte, ce include în sine toate genurile de izvoare entropice imaginabile, dar, pe zi ce trece, și unele de neimaginat ca ieri. Și noi suntem deja conectați, conștient sau intuitiv (subliminal), la rețeaua informațională universală (rețea informațional-existențială, nu?). Digitalizarea e galopantă. Bibliotecile, dicționarele, enciclopediile, muzeele lumii se digitalizează. Este digitalizat chiar cursul lumii în șirul lui de civilizații. E digitalizată istoria dintru începuturile ei. Este digitalizată clipa imediată a istoriei, în care suntem prezenți și noi, cei cu viață online; cu neuroexistență; virtonauții. Treptat, multe, ba chiar toate, își pierd (sau doar își conservă) specificul obișnuit/clasic, intrând, contopindu-se, asimilate în unicitatea rețelei informaționale mondiale și chiar, poate... transmondiale. Ca expresie pregnantă, perpetuă a procesului grandios, fabulos de digitalizare, căruia eu i-aș zice unul de... hipermentalizare, hiperspiritualizare a lumii. Poate că un proces de salvare a lumii, căreia, în timp, îi va oferi posibilități, mijloace și căi să se adăpostească din calea iminentelor amenințări globale de orice ordin.