DE CE NU VA MURI LITERATURA

 

Leo BUTNARU

  

      DAR... CE S-AR PUNE ÎN LOC?...
 
        În lume, parcă ar adia a ceva panică, dezamorsată oarecum de interogația anchetei RL, adecvată realității și... irealității stării în care se află literatura în destinul omului, omenirii. (Uite, trebuie să ocolesc cuvintele mari și emoțiile tari, chiar conform cu modul de existență, firesc, temperat, al literaturii...) Interogația conține, implicit, și un răspuns încurajator, poate chiar nițel optimist: nu va muri. (Ispita putea fi formulată și dihotomic: De ce nu va muri sau va muri literatura?)
        Iar dacă, prin reducere la absurd, admitem că literatura... dispare, ce ar pune omenirea în locul ei? Odată ce ea ține, împreună cu alte componente de bază, de identitatea unui popor sau altuia, de identitatea lumii ca spirit, expresie, comunicare cu sine despre sine ca existență. Literatura conține codul necesității și responsabilității instruirii națiunilor. Prin literatură a fost educată, formată, modelată inteligența superioară a popoarelor, a lumii. Ea fasonează cultura, o stratifică în dependență de gradele de instruire a păturilor sociale. Literatura nu ține de serie, ci numai și numai de unicat multiplicat în singularități în diversitatea autorilor. Iar în zenitul ei se află geniile lumii, irepetabile. Nu există doi Dante, trei Balzac, mai mulți Eminescu… Iar de nu va mai exista necesitatea de literatură, ce am pune în locul literaturii, pentru a naște și recunoaște ca spirit, inteligență, transmitere a sentimentelor în toată diversitatea lor?
        Din codul ființial al copiilor din viitor va putea fi... extirpată înnăscuta necesitate de a se uimi, de a trăi ca în basme, de a jindui basme, de-a asculta povești, de a crește și a se dezvolta, educa, la prima etapă, cu ele? Cu ce altceva i-ai preocupa și fascina? Ab initio, literatura a însemnat mit, legendă, basm. Dorința de a povesti, de a relata întâmplări, subiecte, idei, sentimente, prin formulare lingvistică în intrinsecă legătură cu dorința de a asculta, a afla, a citi, a cunoaște e o necesitate fundamentală în existența omului, în destinul lumii. De a relata, de a povesti viață – a ta, a altora, sau, ca la cronicarul Miron Costin, Viața lumii. De când lumea, povestirea, relatarea, selectiv, au fost memorate și transmise prin timpuri, legate, ca parte de răspuns, de sacramentala interogație și afirmație: de ce trăiește omul, care e scopul existenței sale?
        Narațiunea ar fi liantul dintre indivizi, dintre conștiințele, sufletele lor, împreunându-le în comuniunea zisă umanitate. Și e de neimaginat viața omului fără derulare de subiecte, îmbinare, relaționare a lor. Istorisirea stă la baza comunicativă a lumii, deci și la baza literaturii. Ea înseamnă modalitate de percepere, conștientizare a lumii, a istoriei acesteia în care nu poate fi un alt actant decât omul. Omul care povestește, ascultă, citește, se dumirește.
Chiar „amenințat” de intelectul artificial, omul va rămâne ființă obișnuită, egală cu sine însuși în durata atemporală a apariției, formării și activității sale. Și chiar dacă ar dispărea cartea, în orice formă „clasică” a ei, literatura va continua să existe. Pentru că ea nu apare din dorință, motivație „programate”, ci răsare și există de la sine. Într-un anumit fel, e o creație... imprevizibilă, ca și cum predestinată, ereditară, „amorsată” în genomul uman. Numai o categorică, groaznică mutație genetică ar putea extirpa ADN-eul artistic, estetic, literar din ființa pământeanului. Iar atunci omul nu ar mai fi om, ci cu totul altceva, mai mult amalgam biologic, decât etalon existențial, sistem caracterologic unicat, „verificat” în eficiența existenței pe pământ, în cosmos.
        Eventual, literatura își va modifica formele, se va îmbina cu alte modalități de răspândire a informației (da, și literatura e o formă capitală de informație). Pentru că literatura înseamnă și transformare, adaptare, reactualizare, ea nu va putea fi „extirpată” din codul genetic, sapiens, al pământeanului. Ca și până în zilele noastre, literatura se va naște, va fi creată mereu, în fiece clipă cosmo-terestră (mda, ziceam să evit cuvintele mari, dar...), oriunde, în orice limbă. Totdeauna omul va avea, irezistibil, ceva de spus, de povestit altui om. Totdeauna omul va fi curios față de sine însuși, față de omul de alături, față de existența umană ca mister. Ca Taină mereu de abordat și de încercat a mai înainta cât de cât în infinitudinea ei. Iar taina (mereu atemporală, cosmogonică), dintru începutul ei, ține de literatură. Dacă omul încearcă să spună, să povestească ceva despre taină, el deja, ca și cum predestinat, „face”, creează literatură. Istorisirea este fluidul existențial dintre indivizi, dintre națiuni. Ce ar pune în locul ei cei care cred că literatura va dispărea?
        Cititorii să-și păstreze calmul, – cobitul, panica le provoacă necititorii, inferiorii...