UN COPIL NEDREPTĂȚIT, OBIJDUIT...

Muzeul de literatură chișinăuian a înjghebat o așa-zisă expoziție „Vocea copilului în literatură”. Planșete cu chipul unor autori și extrase ale „vocilor” din cele scrise de ei. Zic, către colega-responsabilă de acolo: „Dar există în literatura română un copil, care mărturisește, cu vocea sa prin timpuri; spune, descrie. Ți-l amintești? Pare-se te-ai referit și tu la el, într-un articol. Care voce ar fi mai potrivită aici decât cea a „Copilului la ruși”? Pe când voi ați agățat de garduri niște autoare de literatură, una in ele nepublicând decât o cărțulie de vreo 30 de pagini...”

Interlocutoarea se fâstâcește, zice că da, și ea a scris, știe, dar... Asta e, indicațiile „de undeva” intervin, ca și pe timpul comuniștilor, până și în ierarhia valorică, literară... Eu unul sunt obișnuit cu ele, m-au tot vizat...

Plus că subsemnatul a editat și alte cărți pentru copii, de poeme, proză...

Iar despre respectivul copil... sancționat, „lipsit de voce” de muzeul chișinăuian, sau spus și următoarele:

„Cred că după călătoria în copilărie în secolul XIX a lui Ion Creangă, după emblematica sa carte, cartea amintirilor din copilărie în secolul XX a fost scrisă de Leo Butnaru. În ipoteza unui demers programatic, scriitorul basarabean a țintit sus și a izbândit. Dar poate că venind din ,,Moldova Estică… (Care mai este, că mare e Dumnezeu…)” aparține și unui destin reîntregitor: ,,Iar amintindu-ne de Huma Falnicei Lutării de la Negureni, iată că implicit și absolut firesc, ajungem/revenim la Humulești! Nimic întâmplător, Doamne, în destinul Neamului românesc…”. Oricum, Copil la ruși a lui Leo Butnaru este Literatură. Cu majusculă.

Doina Cernica

(Bucovina literară, Nr. 5, 2009)

* * *

Citesc cartea „Copil la ruși” și nu mă pot opri din lectură! E atât de captivantă, personală, dar și... universală într-un sens, scrisă cu sensibilitate, un umor aparte și o nostalgie cuceritoare!

Radu D. Popa

(SUA)

* * *

„Lista basarabeană. Copil la ruși” a lui Leo Butnaru a fost publicată în zilele bune ale editurii „Cartea Românească”, este o carte de excepție care nu are trebuie să lipsească din nicio bibliotecă serioasă și se cere citită cu mare atenție.

Christian W. Schenk

(Germania)

* * *

Ce spectacol magnific al aducerilor aminte! Din „stupii memoriei” (sintagma autorului) sau, mă rog, din „fagurii” ei se revarsă o miere fabuloasă, atotcuprinzătoare. Poți reface din paginile lui Leo Butnaru o întreagă lume a satului patriarhal românesc din stânga Prutului, cu relieful, cutumele, proverbele, zicătorile, cântecele, obiceiurile, personajele și secven-țele sale comice indimenticabile. Totul prin prisma eroului-copil Lică (evident, un fel de Nică al lui Ștefan a Petrei). Iar modalitatea evocării o definește foarte bine însuși naratorul: „Acolo și – pe alocuri... – aceasta ar fi – spuneam, surprins să constat – chiar metoda, stilistica (re)întrupării prezentului roman memorialistic despre copilărie: acolo și – pe alocuri... Copilăria ce convertește în roman – ca parte a simfoniei cunoașterii de lume și de sine, a devenirii «exterioare» și autodefinirii. O permanentă luptă cu sincoparea existenței, o îndârjită căutare a unității/ansamblului”. Din această luptă permanentă tâșnesc, scânteietoare, jerbele amintirii, în pagini dense, memorabile.

Ion Groșan

(Viața românescă, Nr. 9-10, 2013)