DONATOR TUTUROR

 

Nicolae Oprea     

Poetul dintre generaţii

            Dintre scriitorii de aceeaşi limbă din Republica Moldova care forţează procesul reintegrării în literatura română după 1989, încă tineri în momentul revoluţionar, se evidenţiază prolificul Leo Butnaru, datorită plurivalenţei creatoare şi prin energia comunicării dincolo de limitele frontaliere, mai cu seamă prin intermediul traducerilor. Timp de aproape o jumătate de secol a publicat în ritm trepidant numeroase volume de eseuri, proze, jurnale de existenţă şi memoriale de călătorie în spaţiul european şi asiatic, interviuri şi traduceri. Ca traducător s-a remarcat prin tălmăcirea programatică a creaţiei avangardiştilor din geografia slavă învecinată, rusă şi ucraineană. Debutul absolut a fost marcat, însă, prin culegerea de poezii Aripă în lumină (1976), publicată la un an după prima carte a regretatului Nicolae Dabija, considerat liderul noii generaţii basarabene. În anii de vârf ai generaţiei optzeciste a publicat volumele Sâmbătă spre duminică, Formula de politeţe, Duminici lucrătoare şi Şoimul de aur, însă toate au apărut la edituri din Chişinău cu circulaţie restrânsă. În ultimii ani, versurile sale au fost transpuse în limba mai multor ţări din cele două continente, începând cu rusa şi ucraineana (!): franceză, engleză, spaniolă, polonă, germană, bulgară, turcă, armeană, georgiană,  lituaniană etc.

De curând, Leo Butnaru a adăugat la bibliografia impunătoare o culegere poetică tradusă în italiană, în ediţie bilingvă, Donator tuturor // Donatore per tutti (Ed. Minela, Bucureşti, 2023). Proiectat în registrul reprezentativ al antologiei, grupajul româno-italian se remarcă prin diversitatea tematică şi prozodia poliformă. Câteva poeme trimit fără îndoială la concepţia antologică: Şoimul de aur (care a dat titlul volumului din 1991) şi Pentru sănătatea dumneavoastră (titlul prescurtat al volumului din 2019, Excesul de poezie nu dăunează sănătăţii dumneavoastră). Inspiraţia poetului migrează cu dezinvoltură de la poemul de dragoste (Celei care pleacă zâmbind, Dragoste de la prima vedere, Salvând iubita, iubirea  ş.a.) la arta poetică (Conştiinţa de sine, Muza şi criza) sau de la poemul cu substrat istoric şi mitologic (Realitatea coifului magic, Despre liniştea dintru început) înspre satira politică (În Rusia, Cetăţenie sovietică). Unitatea discursului poetic este, însă, consfinţită prin atitudinea critică din unghi moral, dublată de ironia fină. Şi prin uzul parodiei cu accente burleşti şi al umorului care îmblânzeşte tonalitatea satirică. Insula şerpilor – corespunzând geografiei reale, cu referinţe istorico-mitologice – este un poem exemplar în acest sens: „De aia pământul reptilelor veninoase nu are statornicie/ trecând de la ţară la ţară ca un blestem sau o blasfemie/ iar când va fi – dar o să fie – să revină la patria-mumă/ deja nu ca sihăstria şerpilor, ci ca insula cea bună.// Sirenele, naiadele din ape sărate, dulci ori arămii/ ca odinioară vor veni încoace dinspre Delta Dunării/ sau dinspre gurile Nistrului, Ialpug sau cine ştie ce tău/ încât şi azi, pe timpuri tulburi, parcă se văd cum odihnesc/ pe ruinele risipitului far şi imperiu pirat, tâlhăresc/ ca pe o mică Ithaca a lor şi a umbrei lui Odiseu.”

În acord cu enunţul definitoriu („De obicei scriu poeme laconice”),, confesiunea poetică, lipsită de digresiuni biografice precum la congeneri, se întemeiază pe observaţia frustă şi consemnarea lapidară a aspectelor realului, în genul poeziei de notaţie. Consistenţa imagistică rezultă din analogiile inedite, într-o exprimare aluzivă, nutrită din asemănările relative dintre fenomene, situaţii sau chiar noţiuni. Cu un exemplu: „Cu o rândunică nu se face primăvara/ cu un val nu se face marea/ cu o strună nu se face vioara/ cu o floare nu se face grădina/ c8 o zebră nu se face Africa/ etcetera/ până la analogic-concluziva deducţie -// cu un om nu se face lumea/ cu un om nu se face omul”. Rareori poetul apelează la stilul metaforic consacrat, cum recunoaşte, la modul impersonal, în Ispita prozodiei clasice: „Oricât de postmodern/ sau vechi avangardist ai fi/ prozodia clasică te mai încearcă iată:/ desfrunzita salcie tânără oglindită în apă/ ca un schelet de rusalcă…” Nonconformist în expresie, cu tendinţe înnoitoare, datorită avangardismului absorbit prin traduceri intense, Leo Butnaru caută adesea impulsuri creatoare în realitatea livrescă. Astfel încât lectura precursorilor emblematici îi fertilizează imaginarul liric prin scânteia ideatică ce se aprinde spontan. Reperele sunt îndeobşte marcate în motto-uri: Dostoievski (Tainic tulburând infinitul), R. Tagore (Zicere de îndrăgostit), L. Blaga (Vezuviul) sau Cântarea cântărilor (O lume mai puţin). În spiritul parodiei cu surse livreşti este actualizată invocarea Muzei, reliefând înclinaţia poetului basarabean spre joc şi ironie: „Muza mea, precum ştii/ sau cel puţin ar trebui să ştii/ suntem în plină criză mondială care/ este evident pe pielea bieţilor că/ generează şi crize de creaţie/ accentuate de crizele de nervi/ astfel că buna mea muză/ te implor să-mi sugerezi vreo temă/ sau măcar o filosofemă/ sau un cuvânt-cuvinţel/ de care să mă agăţ/ cum se spune/ şi să mă re-declanşez ca un Mississippi/ maiestuos/ pe alocuri rebel.”

Mai aproape de neo-modernismul generaţiei lui Nichita Stănescu şi Marin Sorescu (un model subtextual) decât de poetica postmodernităţii optzeciste, Leo Butnaru încheie Donator tuturor // Donatore per tutti prin  poemul cu aspect diaristic Pe podul Sfântului Înger, evocând trecutul Romei în contrast cu prezentul frenetic al urbei. Traducerea primei sale cărţi în limba italiană a fost realizată literal cu exactitate de Liuba Croitoru-Marian, primind acordul („con supervisione”) venerabilului scriitor şi publicist din Roma Domenico Volpi.