EUGEN CIOCLEA: 75 DE ANI DE LA NAȘTERE

 

NU TRAGEȚI DE CIOCLEA...

 (Despre debutul adevărat și poziția... generaționistă)

La ce mă gândesc chiar în ziua, în care Eugen Cioclea (1948 – 2013) ar fi împlinit 75 de ani?            Unii autori de referințe sau că nu știu, sau că fac abstracție, conștient, de faptul că Eugen Cioclea nu a debutat ca poet în 1986 (în ce mă privește, de ar fi adevărat, nu aș avea nimic contra, chiar aș fi oarecum măgulit: eu i-am pregătit pentru publicare în LA acel grupaj de versuri). Atare inexactitate sugerează ca și cum că Cioclea ar fi fost un neofit... optzecist! Dar de unde, odată ce însuși poetul mărturisea că își consideră drept debut poemul „Început”, publicat în 1973 în ziarul „Tinerimea Moldovei”. Adică e timpul când debutau în periodică, apoi editorial mulți din cei considerați a constitui generația șaptezeci a poeziei pruto-nistrene. Iar în 1977 un grupaj din versurile sale apar în revista „Nistru”. Cei care, de-a surda, o țin una și bună că Eugen Cioclea ar fi debutat în 1986, „pe timpul apariției optzecismului basarabean”, el însuși fiind un stâlp (de nădejde) al acestui fenomen, pe cât de vag, pe atât de drag (lor), ar face bine să citească și să înțeleagă care ar fi estetica și plasamentul... generaționist al poemelor din revista „Nistru”, 1977 („Altă iubire”, „Clopotul necântat”, „Liniștea”, „Luminos”). Rezonează oare ele cu trâmbițatul, de către unii „exegeți” și „amici”, optzecism al lui Cioclea? Să fim serioși și să învățăm, totuși, a decanta, sub aspect canonic, baribilianismul, dinescianismul, maiakovskianisml, labișianismul (lupta cu inerția), esenianismul, chiar păunescianismul  etc., la care se fac trimiteri, pe drept, întemeiate, de unii din cei ce opinează despre poezia lui Cioclea, făcând-o lucid, argumentat, în pofida tentației de a o declara, încă de la începutul  anilor 70, postmodernistă, optzecistă, astfel de obsesie mie unuia părându-mi-se de-a dreptul incompetentă, frivolă până la aberație. Nici chiar în grupajul de poeme, pe care l-am pregătit chiar eu și l-am semnat pentru publicare, în secție, și apărut în noiembrie 1986 în LA (Conştiinţa de sine; Rampa; Frunza eretică; Plai; Pretext; Triumful materiei; Dilema; Cină irodică; Iluminare) Cioclea nu e postmodernist și mai ales optzecist, fiind  pur și simplu un poet bun, singularizat, crescut și educat în undele creației interbelicilor, dar și ale generației 60. Erau texte libere, pe alocuri îndrăznețe, „permise” de... începutul de perestroika. Criticii competenți nu se angajează să tragă, să smulgă de Cioclea, ba în jos, spre șaptezecism, ba în lături, spre optzecism. Iar cei care au făcut-o sau o fac ori sunt pur și simplu afoni la poezie, la canonicitatea, estetica ei, sau au niște mărunte interese de grupuscule – prezența lui Cioclea le-ar spori oarecât importanța.

De la dreapta la stânga: Eugen Cioclea, Nichita Stănescu, Nicolae Popa și Leo Butnaru.