Nu ar fi existat
C’est un
jeu un jeu très grave
Où le vaincu est toujours
le plus brave.
Robert
Desnos
Învinșii
de până la noi
răpușii
din(tre) noi
sunt cei
cărora destinul
nu le-a
mai acordat ceva eternitate
sau ceva
viață
ori măcar
o singură clipă în care
inevitabil
ar fi devenit eroi;
însă ar fi
fost ucigător de greu
imposibil
de viețuit într-o
deplină
lume de genii
omenire
otova de eroi (și
corect
politicește precizând – de eroine)
din(tre)
ei
din(tre)
noi
din(tre)
cei de mâine – o astfel de lume
nu ar
exista nici măcar o clipă
de atâta
eternitate
și aprigă,
necurmată vitejie
până la
nebunie care
ar fi
dus-o la moarte
ar fi
dus-o la pieire
concomitent
– din fericire
și din păcate
din păcate
și
din
fericire...
Dileme și extreme
Dumnezeu întrebându-se... (Doar el
Dumnezeu
se poate întreba pe El Însuși
nimeni altcineva fiind autorizat
să-i adreseze vreo întrebare);
deci Dumnezeu întrebându-se
ce crede El Însuși despre hoteluri
în genere
sau concret despre oricare hotel
în fine a înclinat spre concluzia (pe care
Sie Însuși Și-a spus-o ca mare secret)
că unitățile hoteliere
Îl cam dau în dileme
una din aceste dihotomice extreme
(e drept, cam dură)
înclinând spre gând că ar fi vorba totuși
de Sodoma și Gomora
în miniatură...
Însă și ele de asemenea
până la o vreme...
Iar
până la acel soroc
rămâne pe vechi ce ține de tainele omului
de secretele lumii – unele mai strânse
altele mai relaxate;
unele ca luciul de antracit
cu mulțime de fețe, – te gândești
văzând cum arată vreun mușteriu
care intră în hotel cu aerul
că ar reintra în tinerețe...
Cheia, cheile...
Cheie electronică
de la uși obișnuite,
de hotel sau de
catedrală...
Greu de spus dacă
Sfântul Petru la poarta raiului
folosește cartela
cu cifru
sau, nestrămutat,
cheia tradițională
pe care, altfel, se
mai întâmplă să o piardă,
și s-a văzut nevoit
a fi prevăzător,
scoțându-și la
lăcătuș câteva copii,
însă, evident,
neavând ce face contra
celor care au găsit
copiile cheii pierdute
și care,
bineînțeles, când sfântul e și el,
ca toată lumea, în
cuprinsul somnului,
dânșii (păcătoși,
ce mai!) se furișează,
deschid lacătul
porții și intră neautorizat
în împărăția
raiului. Unii din ei o fac din
sacramentală
necesitate
de sănătate
amenințată de moarte
dat fiind că în
paradis (exact ca în para-vis)
funcționează unicul
spital hipermodern
cu garanții întru
eternitate,
prevăzut inclusiv
cu secția în care
timpul vindecă
toate...
Decorații (ca distincții, dar și ca peisaj)
Algele – coame pierdute de hipocampi
pierduți,
căluți ce par să fi sărit din sticle
de șampanie
să ne țină, să le ținem companie noi
pe când murmurul afluxului parcă-ar
citi ucazuri
că am fi fost decorați cu stele de
mare
și împuținări de necazuri.
Puțin,
dar tot mai bine decât nicio altă
distincție
aici și acum și astfel, când marea
aruncă mănuși de spumă pe sine
însăși
provocându-se la duel.
Cheiul Orologiului
Sena cu Cheiul Orologiului sau
într-o mai mică
măsură, dar totuși,
Turnul Orologiului
cu Sena (nu suntem la șah: rocada
poate sau nu
conta);
cheiul sprijinind
capete de poduri cu lacăte
agățate la
întâmplare, a bucurie sau disperare
ce ar trebui să
fortifice dragostea;
agățate ciucure,
ciucure, până tonele oțelului de yale
amenință
prăbușirea podurilor dragostei
sub ale Senei
reale, ușoare
sau iluzorii spume
în infinitul
cimitir al timpului isprăvit de la sine
sau lichidat de
turistica lume.
Sena cu Cheiul
Orologiului și podurile lacătelor
și ale cătușelor
dragostei care
sunt și ele
poleite, lucitoare
încât e greu să
deosebești brățara ceasului amorului
de cătușe – asta
fiind legată și de gustul estetic întru frumos
dar și de
nenorocul prăpăstios. Ca dispariția poeților
dedați
sine-omorului.
Sena ca un senat
al valurilor de o muțenie retorică
și al plutelor în
dansul săltăreț al primejdiei ce ademenește peștii
uneori chiar și
peștii cocotelor de pe Place Pigalle (o
întreagă
instituție, unică în felul ei)
cineva dintre ei
sau ele aruncându-se
în afundurile
cântate de Apollinaire
(coule la Seine et nos amours)
înghițitoare de
Paul Celan, Gherasim Luca
și atâți alți
poeți strămutați a nefericire
în orașul
luminilor ce arată mereu fericit
chiar dacă, în
mare, doar se pare.
Undeva în lungul
cheiului dragostei dăinuie mereu
semne ale
prezentului perpetuu,
precum
supermarketul în care pe umerașe
(Turnul Eiffel –
umerașul cel mai mare)
cu etichetă,
lămuritoare, timpul se află, dintotdeauna
predestinat de
propria soartă
sau anti-soartă
în zona neutră
dintre natura vie
și natura moartă.
Cheiul Orologiului
unde, în crăpatul de zori
și în luminișurile
serii curg umbroase
ceasurile lui
Dalí, cadranele toate turtite
ca turtele de țară
coapte pe spuză
sau pe fonta
ruginie a plitelor cu cercuri
după care, se
pare, în clătinatul Senei
pe suprafață și în
adânc
false liniști
unsuroase se tescuiesc sub cer
(cum ar fi zis Ion
Barbu la Isarlâk)
în părelnica
liniște a Parisului
pe Cheiul
Orologiului unde nu o singură dată
mi-am citit ceasul
de mână
cu curelușa cam de
lungimea vieții omului…
Ca în uitare,
acolo, lângă Conciergerie
palat regal ce a
devenit (firesc, probabil) închisoare
priveam acul
secundometrului Seiko (oriunde ai fi
în lumea asta nu
scapi de japonezi)
după mișcarea
căruia număram bătăile pulsului
și, pe alocuri,
ritmica poemului de față – 1, 2…
10… 20… 35…
– treceau
mai trec în
devălmășie
secundele
globulelor mele personale
și ale
globalizării mondiale
acolo
pe Cheiul
Orologiului
lângă Conciergerie fracturată în Sena
de-a valma,
bucuria și perpetua tragedie
de a fi tot mai puțin
din clipă în clipă
din secundă în
secundă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu