DIN REVISTA TINERILOR

 

DIN PASIENȚE

 

JURNALUL CA MEMORIE

              CITITORUL-MODEL

16.V.2017. 

Emil Brumaru pe pagina sa FB: „Când știu că o să-mi placă o carte (fiindcă știu înainte de-a o citi!), mă uit mult timp la ea (uneori cam câte jumătate de an), o mut tot mai aproape de mine, o pierd prin grămezi indestructibile, o regăsesc sau o cumpăr din nou și în sfârșit o citesc, ba chiar uneori o recitesc imediat ce-o termin, ca pe poemele dragi... Deseori o subliniez cu cruzime, fac semne a căror semnificație o uit, dorm cu dânsa la cap, răstorn din viteză cafea peste ea. Devine vărzoasă, accesibilă după ce se usucă bine, cu filele ondulate frivol. De abia atunci îi mai trag o lectură, citind unele pasaje cu glas tare, chiar cântat... cum ai zice psalmii...  Toate astea iau destul de mult timp, dar nu contează... Maximum de plăcere o am când cu pixul completez textul! Mi s-a întâmplat la Shakespeare și la Cehov! Și la Flaubert! Ce Emmă mi-a ieșit, mamă-mamă! N-o sinucid, nu mă lasă sufletul, nici pe Anna Karenina... O certitudine: Rogojin e un măgar! Cum să-ți bagi cuțitul în așa o bunăciune de Nastasia Filippovna, s-o omori? În Idiotul meu Nastasia, Aglaia, Mîșkin și Rogojin, trăiesc buluc, tuspatru într-o familie fericită...”
          Comentez:
         Un model indiscutabil de cititor din clasicitatea, încă, apropiată a domeniului. Însă de aici încolo se tot extinde, în mare, deruta gen orice, numai nu lectura ca strădanie întru convingerea că aceasta produce inteligență, dar și plăcere. Cu toate că nu este absolut exclus ca biblioteca să mai scoată în lume un Umberto Eco, un Emil Brumaru. Modele de lectori care, bineînțeles, trebuie admirați, dar și urmați.
–––––––––––––––––––
Emil Brumaru, mai 2016. Foto – Leo Butnaru.

DIN POEZIA LUMII

 

CE RĂMÂNE...

 

MAI RECENT, 
RUȘII ȘI-AU ZIS SĂ FOLOSEASCĂ ÎN LUPTELE CU UCRAINA 
CAVALERIA.
Au ei considerentele lor, de mobilitate, viteză, surprindere etc. 
Însă au uitat ce rămâne după șarjele de cavalerie... doar șei... doar șei...

Cui să-i fi trecut prin cap una ca asta?...

 

DIN COSMOGRAME

 

ȘTIAȚI CĂ DEJA INTERNETUL ARE UN... SFÂNT PROTECTOR?...

 

        Nu știu ce să cred, nu știu, încă, ce sentimente mă încearcă, însă aflu, cu 25 de zile... mai târziu, că deja internetul are un... sfânt protector.
Iată despre ce e vorba:
               Sfântul Carlo Acutis, cunoscut ca "patronul internetului" și "primul sfânt milenial", a fost canonizat pe 7 septembrie 2025. A primit acest titlu datorită pasiunii sale pentru informatică, pe care a folosit-o pentru a crea un site web care documentează minunile euharistice. A murit de leucemie la vârsta de 15 ani în 2006, iar moaștele sale sunt expuse în Assisi.
                 Acutis a învățat singur programare și a folosit cunoștințele sale pentru a crea site-uri web pentru organizații catolice și pentru a documenta minuni euharistice, care au devenit populare pe internet.
           Nu cumva lumea, biserica sunt cam grăbite? Nu cumva, prin atare pripeală, devalorizează importanța unei sau altei canonizări? Nu e mai mult un joc, decât o întemeiere serioasă, credibil?Acută problema cu sf. Acutis, nu?...
                   Întrebări, întrebări... 
            Iar la Assisi am fost în august 2015, am hălăduit prin spațiu și, probabil, spirit liturgic...
            P.S. Acum, un creștin, un catolic sau, pur și simplu, un utilizator de internet, dacă, la biserică, are de gând să-l cinstească pe sf. Acutis, trebuie să pună 2 lumânări, une pentru morți, alta pentru vii, așa cum, într-un fel, sau în mai multe feluri, sfinții sunt nemuritori, nu?...

DISCUL SAU PĂTRATUL, MALEVICI SAU JAPONEZII?

 

                   FILE DE JIRNAL

23.I.2018.

Eu unul consider că suprematismul a existat până la Cazimir Malevici, adică înainte, cu mult, de cele două pătrate, roșu și negru, ale acestuia, date drept opere de artă avangardistă în 1915, cel negru bucurându-se și azi de o faimă greu de explicat. (Poate și din motivul că, de fapt, nu prea există ce ar fi de explica... – un rudimentar pătrat negru, și... cam atât.)

        Pătratul roșu are o denumire „suplimentară”, pe cât de curioasă, pe atât de bizară: „Realismul pictural al unei țărănci în două dimensiuni”. Iar drapelul Japoniei, de culoare albă cu un disc roșu în centru, se numește日の丸 – hi no maru (lit. discul soarelui).
Iată de ce, înaintea pătratului, reproduc drapelul național al Japoniei cu celebrul său disc roșu în centru. Ei bine, cu ce e mai puțin... suprematist, artistic, avangardist, dacă vreți, discul roșu față de pătratul roșu?
        Plus că atare „avangardism”, în comparație cu suprematismul lui Malevici, a apărut – cum să vă spun? cum să nu vă spun? – cu peste 600 de ani înainte de... 1915.
Legenda povestește că în secolul al XIII-lea, când mongolii veneau să invadeze Japonia (anii 1274 și 1281), preotul budist Nichiren i-a oferit shogunului un steag asemănător cu cel de astăzi. Shogunatul Tokugawa (1603-1867) a adoptat steagul pentru navele sale la începutul secolului al XVII-lea. Iar în secolul al XIX-lea a decretat că toate navele japoneze să arboreze steagul alb cu disc roșu, folosit multe secole de facto ca steag național.
        (Tot pe la suprematiști, chiar la același, Malevici, există, ca operă de artă, și discul negru. Însă, oricum ai da-o, tot japonezii au supremația, cu discul roșu.)

DIN BIBLIOGRAFIA JURNALULUI

 

STRICTUL NECESAR

 

ALTE LEOLOGISME

 

DIN LEOLOGISME

 

DIN STRICTUL NECESAR

 

YES-EU

 

JURNALUL CA MEMORIE

 

                                                 ECLESIASTUL

12.II.2018

Spuneam că, pe căile pe care îmi fac plimbările, destul de frecvent mă întâlnesc cu diverși misionari care ar vrea să scoată pe unii din ortodoxismul tradițional, convertindu-i la cine știe ce branșă religioasă sau pseudo-religioasă. Se întâmplă să intru în scurte discuții cu unii dintre ei care, brusc, sar pe tine cu o întrebare sau alta. Mă rog, au tactica, metoda lor. Iar în discuți uneori sunt întrebat: Dar sunteți un om religios, credeți?
        Ce să le spun?
        Probabil, eu sunt legat de religie mai mult sub aspect literar, sub aspectul posibilelor impulsuri care inspiră, care sugerează dezvoltări, reinterpretări de teme, idei, metafore. Aș mai zice că sunt omul care iese (se trage) din religie, oarecât se ai află în ea, fără a se afunda în ea ca spirit învăluitor de credință.
Adică, sunt cel care trăiește suflul unei religiozități nu obligatoriu canonice, dar, cred, nici iconoclaste. E o înțelegere ce-mi vine uneori prin lentilele, alteori prin... filtrele filosofiei. E o religiozitate oarecum mai cuprinzătoare ca ideație și... basm (mit, legendă), decât cea strict biblică. E o religiozitate aparte, a marilor interogații, incluzând și gândul că, chiar dacă nu a fost inspirat de Dumnezeu, Solomon a fost foarte inspirat când și-a scris Ecleziastul. Consolator sau nesigur-motivațional, unii spun că, prin Ecleziast (și autorul său), Dumnezeu a vrut să ne întâlnim cu frământul dezamăgirilor celui fără Dumnezeu chiar pe paginile Scripturii. Oricum, Atotputernicul nu l-a lipsit de harul creației pe un necredincios. Ecleziast (Solomon) și Zarathustra sunt cei care continua confruntările sub zidurile Troii îndoielilor, dezamăgirilor, dar și aspirațiilor nemaivăzut de temerare la posibilitatea atingerii condiției de supraom.
        Sau, cum zice un teolog înțelept (care, posibil, să nu aibă deplină dreptate, dar memorabil spune):
        „Nu vă lăsați păcăliți de cei care spun că n-avem nevoie de Eclesiastul în Biblie și că standardul spiritual al cărții este mult sub nivelul Noului Testament. Lumea de azi este plină de „înfumurați super-spirituali" cu iz de superioritate care cad mereu în aceleași capcane, repetă mereu aceleași căutări iluzorii și gustă mereu aceleași dezamăgiri amare ale păcatului. Toate acestea din cauză că ei n-au citit niciodată o carte atît de scandalos de sinceră ca aceasta și pentru că ei n-au avut ocazia să asculte un predicator atît de revoltător de onest ca acest Kohelet din vechime”.
       Ecleziastul este surdina pusă tuturor mesajelor Scripturilor. Este filtrul care atenuează entuziasmele, stridențele sau chiar fanatismul întru credință. Adică, Ecleziastul parcă ar spune: știți/ citiți toate alea, dar luați aminte și la ceea ce vă spun eu. Adevărul nu e deplin într-o parte – cea a Scripturilor, sau în a doua – parte unde sunt eu, Ecleziastul. Adevărul e undeva la mijloc. Tocmai această poziționare e una a înțelepciunii, a discernământului, posibil chiar a echilibrului.

 

DIN POEZIA LUMII

 

DIN POEZIA LUMII

ÎN BĂTAIA VÂNTULUI

 

MARCEL PROUST - POETUL

 

DIN STRICTUL NECESAR

 

DIN REVISTA TINERILOR

 

UNEORI, JURIILE AU DREPTATE...

 

STRICTUL NECESAR

 

ARHIVĂ STRICTUL NECESAR. FLORILEGIU 9

 

11 DIN 11

 

Prin urmare, deja în anul nou 2018, la ora 3.51: Bi-lanțul. Numai nu de gât... O fi poezie, filosofie sau, pur și simplu, întâmplare de limbaj: bi-lanțul... 2017. (1.I.2018.)
          Lui Adam Puslojić: „Grație generozității voastre, minunați prieteni și colegi belgrădeni, sejurul în Serbia mi-a fost unul excelent, fructuos în ale potrivirii cuvintelor. Mi-am ținut jurnalul, secvențe din care le voi publica în revista Contrafort, iar integral, începând cu decembrie, va fi inserat în revista Argeș. Bineînțeles, printre protagoniștii lui sunteți și voi, prietenii!
        În Serbia, m-a însoțit, în formă bună, cred, și Muza, în special pe la Skandarlija. Mi s-au întâmplat poeme, pe care ți le trimit, cu nerăbdare întru reîntâlnire. Nu știu dacă nu visez prea de tot, dar mă gândesc și la o posibilă carte bilingvă, română și sârbă, poate chiar trilingvă, cu traducere și în engleză. Dar asta mai e de văzut. Te rog pe tine, înalt Vultur al Poeziei, să fii cititorul acestui grupaj de poeme; cel dintâi și, te rog, necruțător cititor”. (21.XI.2018.)
        Când văd cum doi sau trei inși cu deficiențe, ziși și ei scriitori, încearcă să mă provoace, să mă incite în brașovizare (de la: brașoave, nu Brașov), inși maxim de... minimi, îmi amintesc de constatarea lui Marcel Moreau: „Dar nici societatea revoluționară, care îl persecută, nici societatea liberală, care nu face decât să-l tolereze, nu iubesc cuceritorul solitar. Societatea nu-și iubește de fapt decât șchiopii, neîmpliniții, atrofiații ajunși degrabă la mulțumirea de sine, la sațietate, la acceptarea vieții sfrijite, adică servitorii statului. Aceștia, strânși laolaltă, constituie armatura a ceea ce s-a convenit să se numească societate”. (8.II.2019.)

DIN STRICTUL NECESAR

 

DIN REVISTA TINERILOR

 

10 DIN 11

În vălmășagul trecerii la locuința nouă, dau de multe lucruri uitate. Găsesc și un fragment de jurnal din primăvara anului 1996, pe care, din câte înțeleg, îl țineam la redacție, însă făceam notițe și în cel „de bază”. Găsesc și un caiet cu multe traduceri, pe care le pregăteam pentru panorama miniaturii poetice ruse, în manuscrisul căreia, însă, nu le introdusesem. Luat cu alte chestiuni, probabil. Le voi redacta și transcrie. (25.VIII.2016.)
      Am reprodus în jurnal, nu mai știu prin ce an, și cazul cu Mihai Ursachi, care venise la Zilele Eminescu la Botoșani cu un geamantan uriaș. Precum observase un mai tânăr coleg din Iași, în acea valiză nu avea decât un papion și, poate, o ustensilă-două pentru toaletă. La întrebarea de ce a venit cu acel coșcogea obiect de voiaj, Mihai Ursachi, pe atunci directorul Teatrului Național din Iași, zise: „Să iau în el fân pentru calul teatrului”. O glumă, firește.
Însă fânul în valiză îl găsesc și eu astăzi, recitind pasaje din romanul lui Turgheniev „Părinți și copii”, al cărui protagonist, Evgheni Bazarov, la un moment dat spune: „Vezi tu ce fac eu; în geamantan s-a dovedi a fi mult loc gol, și eu pun acolo fân; la fel și în geamantanul vieții; îl umpli cu orice, numai să nu rămână loc gol”.
        Nu e de presupus că Mihai Ursachi ar fi pornit de la Bazarov, însă situația cu valiza și fânul se memorează în ambele cazuri. (7.V.2017.)

 

DIN STRICTUL NECESAR

 

STRICUL NECESAR

 

SĂ FIM SERIOȘI...

 

DIN PASIENȚE

 

DESPRE PERSONALITĂȚI

 

DIN COSMOGRAME

 

DINTRE LEOLOGISME

 

DUPĂ JUMĂTATE DE VEAC ȘI... CEVA...

 

... În primăvara anului 1974, secția scrisori a ziarului „Tinerimea Moldovei” îmi repartiză (și) un plic venit de foarte departe, în care se aflau versurile unui autor, ce nu descindea din sfera umanioarelor, Vasile Nedelciuc, care își făcea doctorantura la Institutul de Aviație din Moscova, unde avea să obțină gradul științific de doctor în științe în domeniul calculatoarelor (1979). Mă bucur că debutul său a trecut prin sectorul artă-cultură al TM, pe care îl aveam în grijă. Evenimentul primordiului, să zic așa, se întâmpla pe 31 mai 1974, apoi autorul reveni și pe 31 august 1975, zi care nici cel mai faimos proroc nu ar fi putut prevedea că, din 1989, la Chișinău, în Estul Românesc, avea să devină, emblematic, Sărbătoarea Limbii Române. (Dacă memoria mă mai servește cumva, atunci l-am rugat pe poetul Liviu Damian să binecuvânteze debutul lui Vasile Nedelciuc.)

            Iar la Salonul de Carte Bookfest 2025, Chișinău, am avut bucuria să primesc de la colegul Vasile Nedelciuc cărțile sale de poeme, pe care le vedeți în imagine, în „Numărătoare de frați” reîntâlnind și versurile de debut, pe care eu le înaintasem pentru tipar, în 1974.
Consecvent și sagace politician fiind, colegul nu a abandonat ghiocul muzelor poeziei, de care ascultă cu devotament. Felicitări, frățâne Vasile Nedelciuc!

OMUL E...