duminică, 10 august 2025

vineri, 8 august 2025

JURNAL PRIN ANI

Pagini de jurnal

 

14.I.2014

 

Despre filmul „Piotr Leșcenko”, într-o dispută facebook cu Va. Er.: Nu, nu este, precum zici, interbelicul românesc văzut de ruși, ci... deformat de ei. Sunt fabulații peste fabulații, de, ca într-un film. Însă în ele, din păcate, apar mereu injectate cinismul, aroganța și prejudecățile rușilor față de români. Băgați fel de fel de partizani, eroism fals. Leșcenco se comportă în București ca în tinda casei sale – mai că toți sunt obligați să țină cont de... măria sa. Nu, nu, sunt falsuri peste falsuri. Cine cunoaște cât de cât starea de spirit și ținutele, etichetele, raporturile adevărate din interbelic, își dă seama că autorii filmului pur și simplu mint, deformează. De altfel, puteți vedea-auzi mărturiile fostei soții a lui Leșcenco, pe cele ale nepoatei sale Cristina, româncă get-beget, bucureșteancă, a altora, aici: http://www.youtube.com/watch?v=22tHiEf1vgM. Deci, ca și grecilor, să nu le crezi rușilor, chiar atunci când ei îți fac daruri.

A doua intervenție în disputa cu Er.:

DIN STRICTUL NECESAR

 


joi, 7 august 2025

LA PRAG DE EDITURĂ

 

Spre deosebire de alți colegi ai săi, Leo Butnaru nu s-a arătat preocupat nici de edificarea unui statut civic, n-a cultivat scrisul mesianic, deși temperamentul și calitățile sale oratorice l-ar fi putut propulsa într-o poziție socială privilegiată, de tribun sau „patriot al neamului”. Om puternic și cu caracter, intransigent cu sine și cu alții, a ales să rămână fidel condiției de profesionist al scrisului zilnic, de intelectual care își nutrește talentul din cărți și biblioteci, fidel programului său de reformare a viziunii artistice, de impunere a unor tehnici literare avansate.

Leo Butnaru scrie cu o libertate uimitoare, cu o luciditate și un exhibiționism demne de un acrobat. De cele mai multe ori, textul conține o demonstrație filozofică, o idee existențialistă, un paradox; descrierea lor se desfășoară într-o succesiune concentrată, urmărindu-se încă de la început, cu o „acribie” calculată și vizionarism de păianjen, obținerea unor poante, a unor sensuri ascunse, nebănuite de ochiul comun. Imaginația autorului aleargă ca o suveică printre cărți, mituri, idei, întâmplări cotidiene, mecanismul asociativ-ludic funcționează neîntrerupt, într-un regim al intertextualității și al „diversiunilor” lingvistice.

Alchimist solitar, raționalist și ingenuu, cu o viziune filozofică asupra existenței, hrănindu-se cu „iluzia necesară” a scrisului, extrăgându-și arta din minereuri lingvistice topite în creuzete livrești, alternând cu aceeași potențare între poet, prozator și eseist, între publicist și traducător, Leo Butnaru este prin excelență un autor al texistenței, fascinat deopotrivă de spiritul bibliotecii și de realitatea „reală”, un remarcabil creator de valori artistice contemporane.

 

Arcadie SUCEVEANU


marți, 5 august 2025

luni, 4 august 2025

sâmbătă, 2 august 2025

vineri, 1 august 2025

DĂI CU ȘPRIȚUL PÂN-LA ZIUĂ...

 

                            PAGINI DE JURNAL

 27.III.2003

 

Dintr-un dialog al lui George Arion cu Romul Munteanu: „ – De ce suferim noi de acest provincialism, de această localizare excesivă? – Dumnezeu ar ști să spună mai exact. Cert este însă că românii au rămas prudenți, cred, de sute de ani. Prudența aceasta le-a intrat în ereditate. Ei nu au nevoie de o cenzură exterioară care să le dea o limită a scriiturii lor; o au în sânge. De aceea cărțile noastre, chiar și cele bune, păstrează un aer de mediocritate, de banalitate, de spirit local prea evident”. (România lit., nr. 7 a.c.). Și tot acolo, și tot acut remarcat: „Viața noastră este un amestec de episoade frumoase și urâte și lumea trebuie să o cunoască așa cum a fost, pentru că și din momentele noastre de tulburare, de dezechilibru pot învăța cei ce vin în urma noastră. Ei trebuie să știe, de pildă, de ce scriitorii au băut mai mult în anii ’70-’80 – își amorțeau durerile cu vodcă sau cu whisky, fiecare după banii lui. Aceasta era o formă de boală colectivă și de tratament pe care mulți, aplicându-și-l în regim forte, nu l-au suportat și au murit. Eu am scăpat pentru că m-am oprit la timp”.


Știut lucru, foarte... știut și în stânga Prutului... unii dintr-ai noștri s-au dus înainte de vreme și de operă împlinită, alții – ne-am oprit, unii mai devreme, alții mai târziu, încercând să vindecăm racilele acelei „forme de boală colectivă” care ne-a afectat sănătatea fizică, dar și pe cea a spiritului... Iar alții continuă opera de sinucidere prin băutură la toate nuvelele (etajele) Uniunii Scriitorilor... Unii pur și simplu nu se mai pot opri... Le-au plecat toate trenurile... Ce să le spui tu, un fost băutor aproape de excepție? Te-ar privi cu nedumerire, ca pe un sărit de pe fix... Însă în unele texte ale mele, la „plan înclinat”, m-am referit cu duritate la bețivănia care bântuie Basarabia. De altfel, tristul fenomen nu e de ieri-alaltăieri și nu numai pe la noi. În 1936, Vasile Militaru, parcă răspunzând unui comandament social imediat, publică placheta „Cântecele crinului” care, conform declarației autorului, aveau menirea „să contribuie la propaganda împotriva alcoolismului care face atâta prăpăd la noi”. Dar lucrurile, nici după 70 de ani, nu s-au schimbat spre bine și limpezime de cuget. (De reținut că „literatura și arta” chișinăuiană nu e una fără precedent – același Vas. Militaru debutează în rev. „Literatură și artă română”, în 1904.)

joi, 31 iulie 2025

miercuri, 30 iulie 2025

marți, 29 iulie 2025

luni, 28 iulie 2025

PAGINI DE JURNAL / 24.III.2003

 

Bineînțeles că (cacofonic vorbind) comuniștii n-au meritat foarte multele procente care le-au luat la alegeri. Însă, cu părere de rău, dreptacii au meritat chiar acel insignifiant procent de adeziune, pentru că mărunți sunt, neimportanți, de strânsură și peste samă de hrăpăreți, orgolioși, dar, în fond – ano-nimeni... electoratul n-a avut pentru ce pleda în locul mahalagiștilor Snegur, Mat. & Ko și, făcându-le în ciudă dreptacilor mândâcăniți, sau dus spre putregaiul comunist...

Așa-zisa presă de partid(e) chișinăuiană cade sub incidența asocierii ei proverbialei situație cu cățeaua olteanului, cea legată dinapoia căruței, uneori urmată și de țâncanii ei „din flori”, nu că naivi, ci de-a dreptul blegi. Această patrupedă și caraghioasele ei progenituri sunt purtate aiurea din urma căruței, prin coclauri, hățișuri, miriști, bețe de floarea soarelui recoltată, prin preajma stânelor, unde-și strâng coada între vine de frica dulăilor însărcinați cu paza turmelor... Pe scurt, umblă îndelung, în dorul lelei și nazul stăpânului, pe unde are acesta treabă, Din când în când, pentru a pune țâncanii la încercare, insul din căruță fluieră, asmuțându-i spre lupi imaginari, spre dihănii fioroase închipuite, și cățeaua latră – însă legată dinapoia ancestralului vehicul, țâncanii se reped care și încotro, să sfâșie, nu alta, periculoasa fiară spre care i-a asmuțat cel ce le aruncă bucata de pâine, foarte curând însă revenind lângă căldarea trăncănitoare legată de inima rusticului vehicul, mulțumiți de sine și crezând că și stăpânul e de asemenea nu că mulțumit, ci chiar mândru de isprava lor de țâncani aman cutezători și fideli cauzei comune etc. E drept că acești țăncani – cei din presa de partid – foarte curând devin transfugi, ajungând angajații vreunei alte fițuici imunde cu care, până acum o săptămână-două se aflau în rivalitate, polemizând cu „fiarele” din partidele rivale. Pentru că în această sporovăială politicastră de foarte mic calibru oportunismul e la el acasă, așa că deja nu mai e deloc surprinzător să-i vezi pe țâncanii care ca mai săptămâna trecută lătrau întru susținerea lui Lucinschi sau Snegur ca astăzi să se gudure în urma trăsurii lui Voronin. Exemple – berechet! Cu atât mai trist că între dreptacii democrației și liberalismului basarabean lipsesc cu desăvârșire personalitățile de mare format, mărunții șefuleți de partidulețe aliindu-se, pe un timp, în niște aziluri ale eșuaților, dacă nu chiar ale rataților, amestecându-și mai curând lipsa de principii, decât principiile, așteptând să se întâmple vreo minune care să-i scoată din anonimat și nemernicie, că poate-poate trec totuși fatalul prag electoral pentru a intra în parlament. Și toate aceste coțcării încearcă să le îndreptățească, lătrând, cățeaua legată dinapoia căruței și blegii ei țâncani care se cred dulăi sadea ai așa-zisei presă de partid(e).

 

duminică, 27 iulie 2025

PAGINI DE JURNAL

 

PETARDELE ȘI RÂSU-PLÂNSU / 1.I.2022

 

      Așa dar, veni și 2022. Cu restricții, dar și cu speranțe. Cu zăpada abundentă de acum câteva zile, care se topește... fluvial. 
           Pe la noi, bubuituri așa și așa. Au fost restricții în negocierea articolelor pirotehnice, în special pentru copii. La Pitești, însă, precum notează pe fb Simona Fusaru, secretar la revista „Argeș”, patrupezii, de frica bufniturilor, sunt în agonie! Și vin blestemele:
     Bun venit 2022 si La mulți ani tuturor, mai puțin cretinilor care dau cu artificii în lizieră, idioților pentru care distracție înseamnă petarde hăhăite grobian și piromanului căruia nu îi pasă nici de câinele lui. Lor, un sincer: băgați-vi-le in c...r! Aprinse.
Cum au trecut blănoșii voștri peste moment? ”
Răspunsuri:
   „Aruna nu se sperie....vrea să le muște. Aleargă după ele. Acum e sub pat”.
   „Zavod alerga continuu și îi înjura, pisicile sunt închise în casă, câinuțele – pe terasă”.
   „Aici se trage cu tunul cu carbid. Le urez ălora exact ce le urezi si tu!”
   „Sunt încuiați la centrală. Cea mică latră de ciudă ca petardele îl sperie pe cel mare”.
   „Eu le-aș băga în gura lor, să le fie mai aproape de creierul lipsă. Dar, cum tocmai m-am «uitat in sus» la noul Idiocracy, îmi dau seama că se poate și mai rău”.

    O doamnă cu un nume adecvat anotimpului, Fulgeanu: „Cei mici au fost cu noi în casă. Liniștiți. În schimb, Tobi, cel mare, s-a băgat în beci, tremură și urlă. Idioții! Să treacă și ei prin ce trec câinii!!!”
    „Cățeii mei încă tremură, în fiecare an mă îngrijorez pt ei. Pe stradă e un fum de nu mai vezi nimic. La mine in familie sunt interzise petardele”.
   „La mulți ani! La noi toate pisicile dorm în casă oricum, pe la 8 seara, atunci când a început nebunia ele erau deja la adăpost. Dintre câini am una singură care suferă enorm din cauza artificiilor și am adus-o în casă devreme. Este bătrânică, are vreo 11 ani și știe lecția. Intră în casă, inspectează puțin locul și apoi se așază pe una dintre băncuțele din bucătărie care este aproape de sobă. Astfel că pană pe la 2 sau 3 dimineața este boieroaică efectiv. Nefiind obișnuită în casa, pe la 2 sau 3 cere afară. Oricum, ideea este ca atât timp cât avem animaluțele nu putem pleca niciunde în noaptea de Revelion. Anul ăsta am observat că s-au speriat tare și gâștele. Am ieșit afara la 12 noaptea ca să verific ceilalți 2 câini și săracele gâște erau foarte agitate și speriate ca și cum le-ar fi atacat cineva, se strânseseră în cerc și gâgâiau de mama focului... Am făcut și eu tradiționalele urări de bine pentru specimenele dornice de spectacol care locuiesc pe uliță noastră și am revenit la șampania pe care o abandonasem în casă”.
     „Al meu nu știa săracul în ce colț din casă să se ghemuiască...”
     „Cît a durat canonada petardelor azi-noapte Papi a tremurat de frică și-i bătea inima de ziceam că face infarct. Poliția se lăuda că a confiscat pocnitorile. La mine în mahala au scăpat, cred, zeci de mii neconfiscate”.
    Și tot așa, narațiune de revelion cu râsu'-plânsu' sub petarde.
 
Iar la Kiev – amuzament: nu este prima dată, când Vitali Kliciko, fost boxer, se face de râs. El, primarul de Kiev, a lansat o nouă perlă, după ce a felicitat locuitorii orașului cu sosirea anului... 2220! Și mai forte ieși, după ce a încercat să-și corecteze gafa, comițând una... augmentată, deja felicitând compatrioții și concitadinii cu ocazia venirii anului... 2222! Asta e, ucrainenii încă-s dibuitori în limba lor de stat destul de neunitară, aș zice, neconstituită ca întreg. Fiece regiune a Ucrainei are limbajul său, grav afectat de limba rusă.

sâmbătă, 26 iulie 2025

vineri, 25 iulie 2025

5 DIN 11

 

În toate ale acestei existențe deloc simple, deloc confortabile, deloc... amicale, suportabile, să nu uiți de Nietzsche: „Voința nu poate acționa decât doar asupra voinței și nu asupra materiei”. Printre altele menționând că, totdeauna, și scrierea/ținerea unui Jurnal cât de cât ordonat a presupus, presupune obligatoriu voință, mobilizare de sine, auto-convingere că nu e chiar zădarnică această modestă și, până la un punct, anonimă strădanie. Mai ales în Basarabia, unde nici pe stânga, nici pe dreapta, nici în centrul eșichierului socio-cultural nu se află organe de presă care să-ți ofere cu adevărat libertatea de expresie, de opțiune, de stil, dacă vreți. Presa ar vrea doar să te folosească, fără a se  lăsa „folosită” de intelectul tău, de caracterul și temperamentul tău, de particularitățile tale umane, scriitoricești... Presa de pe aici e una tupilată, a orizontalității docile, de cap plecat în fața unor saci cu bani mai totdeauna murdari, manipulați de inși dubioși și nici pe departe bine școliți.

Jurnalul – și ca suport al memoriei de om, dar și de creator – poate veni în ajutorul literaturii tale de viitor. Cel puțin, în ce mă privește pe mine, cel care mai consider că scriitorul trebuie să utilizeze multe, foarte multe fișe. Unde mai pui că eseistul e ca și cum predestinat un... mozaicar al textului și fișele îi sunt de o acută necesitate, chiar dacă el, autorul, ar avea o memorie excepțională. Fișele dispersate, mai apoi orchestrate, regizate cu o severitate intelectuală pe potriva talentului și măiestriei literare pe care le posezi/care te posedă. (29.III.2003.)



miercuri, 23 iulie 2025

 

MAI NICULAE... UNDE MERGEM NOI, MĂ?

PAGINI DE JURNAL 29.III.2016

Azi, pe pagina FB a actriței Monia Pricopi (e de la teatrul „Alecsandri” din Iași) citesc un text tragi-comic, amintindu-mi și de unele escapade ale noastre în Munții Vrancei, o dată sau de două ori chiar am mas într-o tabără. Iată ce scrie doamna:
        „M-am întors din munții Vrancei, de la înmormântarea bunicului meu. Recunosc că eram destul de ruptă de acea parte de Românie sărăcită, îmbătrânită, uitată de lume și mințită din 4 în 4 ani. Restul știți, nu? Nu trebuie să spun cu cine votează oamenii de acolo...
        Am trăit doua zile cu nervii întinși la maximum, atât din cauza pierderii bunicului meu favorit, dar mai ales din cauza mentalităților și a mărginirii minților oamenilor. Oricât de generoasă îmi propuneam să fiu cu semenii mei... Efectiv simțeai că puterile tale de dăruire, de a ajuta, erau depășite, sau înfrânte de reacții desprinse parcă din altă lume... alt timp... Când "mortul" trebuia mutat unde trebuia dus, nu era nimeni să-l poată ridica, toți tinerii comunei erau de peste 70 de ani. Când nu știu ce rudă a mea, care mi-a spus că mă știe de mică – ea având 92 de ani – m-a întrebat ce serviciu am și când i-am spus că sunt actriță, a înghițit un gol mare de aer, apoi a spus plină de compasiune că "asta e, trebuie să câștigi și tu un ban de undeva, mamă"..."Mortul" – deși îl iubesc, e bunicul meu – a cerut înainte să moară să i se pună în buzunar un – vă dau voie sa râdeți, eu greu, și doar datorita conjuncturii mi-am mușcat buzele să nu rad – un telefon mobil cu sim și încărcat! Culmea, cele trei fiice ale lui – din care una e mama, cu capul pe umeri, de altfel – i-au pus în buzunar înainte să-l bage în groapa telefonul abia decuplat de la încărcător...
        Sunt epuizata de ce am văzut și câte am putut auzi în doua jumătăți de zi... Mintea mea nu poate accepta, cuprinde, înțelege, lucruri de genul ăsta..
        ...A, au alergat babele prin toată comuna să caute un cocoș – înțeleg că e marfa de preț – ca să-l dea popei peste groapa... Inimaginabil cât de rămași în urmă pot fi săracii oameni... De asta și pot fi atât de ușor masă de manevră. Dacă n-ar fi vorba de bunicul meu – care a fost țărănist, pe deasupra, aș râde cu lacrimi... Așa, încerc să pun capul pe perna să mă odihnesc pentru mâine, când am un spectacol greu... Dar mintea nu reușește să pună cap la cap tot ce-am trăit aceste 24 de ore... Și să și accepte... Dumnezeule mare, cum e replica aia din "Moromeții"?... „Mai Niculae... unde mergem noi, mă?” Încerc să revin la viața mea dinainte, aia în care consider că merita să mă bat, să merg înainte... Sper că mâine să pot spune: nimic din ce s-a întâmplat n-a fost real. Ciupiți-mă să-mi revin... Și, apropos... Să pun telefonul la încărcat. Noapte bună!!!...
        Și, ca și cum tot ce-a fost n-ar fi fost de ajuns, ruptă fiind total de tot ce-a fost pe mapamond, dau drumul la știri și... ce aud?? Că Udrea e scârbită de câți ani de pușcărie a primit... Unde să mă refugiez în speranța unei normalității???
„Mai Niculae, unde mergem noi, mă?”...



marți, 22 iulie 2025

duminică, 20 iulie 2025

PAGINI DE JURNAL / 21.XI.1971

 

Vineri, m-am întâlnit cu Irina Condrea. Voiam să-i spun că trebuie să mă văd cu Andrei Burac, cu care să mergem la atelierul pictorului Glebus Sainciuc. Însă, fără a-mi răspunde la salut, sunt întrebat: „Nu vrei să pleci cu un grup de turiști la Kiev, ca traducător?” (După facultate, s-a angajat la agenția de turism pentru tineret „Sputnik”.) Am acceptat și dânsa pe loc îmi dădu actele de deplasare, explicându-mi cum, unde și când să îndeplinesc toate formele și formalitățile. (Uf, grea îndeletnicire!) Între timp, mă gândeam că va trebui să lipsesc, luni și marți, de la cursuri, unde mai pui că deja fusesem amenințat că aș putea să rămân fără bursă.
            Dimineață, la gară, Ira îmi spune că pentru mine n-a fost comandat bilet până la Ungheni, de unde trebuie să preiau grupul de turiști pentru Kiev. Pur și simplu, nu mai sunt bilete... Însă o tânără, conductor de vagon, se dovedi a fi înțelegătoare, fără a face caz de lipsa biletului meu. Oricum, eram pe post de traducător. Turiștilor le-a plăcut grozav de mult domnișoara înțelegătoare. O chema Natașa. Mai apoi, și la Kiev ni s-a „repartizat” o Natașă – ghidul. Turiștii de peste Prut le spun Natașa tuturor rusoaicelor sau ucrainencelor. Băieții – sunt toți: Ivan.
.........................................................


            După câteva zile de la întoarcerea-mi de la Kiev, Gonța, Ivaniuc și, pare-se, Proca îmi spun că Ghirba mi-a alcătuit un... dosar, despre plecarea mea cu turiștii români, despre cele povestite din călătorie. Într-adevăr, găsesc la Ghirba anumite foi bizare despre... naționalismul meu. Față de Gonța, Ivaniuc și, pare-se, Ion Proca, îi trag lui Ghirba o nu prea mare bătaie. Dar mi s-a făcut milă de el, pentru că a început să plângă. Știu că e cam cu păsărele. Coincidență: încă de pe când eram elev la Ciocâlteni, am primit o scrisoare de la cineva din Putinești, Florești. Îmi scria că mi-a citit niște versuri publicate în „Tinerimea Moldovei” și unele opinii foarte bune despre mine, pe care le scrisese Lozie într-un articol și că acel „tov. Lozie” va avea de furcă serios cu el, Vladimir Ghirba, textele căruia, cică, n-au fost apreciate la justa lor valoare, adică – fuseseră respinse. Mă întreba cum am ajuns eu la asemenea succese și să-i răspund cât mai curând (scrisoarea am păstrat-o undeva, la Negureni), deoarece, peste câteva luni, el pleacă în... SUA! Pe o filă cu scrisul lui bobos (mășcat) si foarte neglijent desenase fel de fel de semne „tainice”, îi dădea cu URSS + SUA și nu mai țin minte ce anume. Nu i-am răspuns, zicându-mi că aș avea de-a face cu unul bătut de D-zeu. Dar, peste un timp, la o ședință a cenaclului universitar, aud de un oarecare V. Ghirba. Îl întreb dacă nu cumva el este cel din Putinești. El e! L-am întrebat ce era cu scrisoarea ceea lăbărțată. A mârâit ceva, râzând strâmb și blegește. Asta a fost. Dar uite că nici astăzi n-am scăpat de „enigmaticul” Ghirba. El, student la anul doi, spionează pe confratele său de la anul V! I-am făcut fărâme păcătoasele fișe cu notițe neghioabe despre mine. Mai târziu, mi-a cam părut rău că l-am cruțat. Dar... plângea și, oricât aș părea eu de dur, sunt totuși milos.

 

sâmbătă, 19 iulie 2025

marți, 15 iulie 2025

duminică, 13 iulie 2025

POEME PRIN ANI

 

 

&
 
Spre limba maternă venim
din limba paternă – Tăcerea
Dumnezeiască…
 
&
 
Homer nu a scris niciun rând
Socrate nu a scris niciun rând
 
În absența manuscriselor
zeii îi ascultau în original
 
după care urmă evanghelistul exasperat
de sărăcia cuvintelor
și de cei fericiți săraci cu duhul
alinat de îmbelșugarea tăcerii
pe când ajunsese să scrie resemnat
              cuprinsul testamentelor
 
&
 
Se isprăvi și guralivul Demostene...
 
Îl credem
                  pe tăcerea-i de onoare...

sâmbătă, 12 iulie 2025

joi, 10 iulie 2025

miercuri, 9 iulie 2025

marți, 8 iulie 2025

NOU, DIN POEZIA AVANGARDEI

                                                     BUN DE TIPAR

Poeta, prozatoarea și pictorița Elena Guro (Nothenberg, 1877-1913) se trage din neamul nobiliar de Mercury. Împreună cu soțul ei Mihail Matiușin au fost printre cei mai activi protagoniști ai avangardei ruse, aripa petersburgheză, ea – una dintre puținele femei atașate respectivei tendințe artistice reformatoare. A fondat „Uniunea tineretului” – societate a artiștilor plastici, care a activat în perioada 1909-1913.

*                       *                            *

Cititorul s-ar putea întreba: Din ce considerente o parte din textele lui Vasili Mazurin (1872-1939) este încadrată avangardismului? O făcea și Ghennadi Ayghi, poetul și exegetul avangardei ruse, dat fiind că, în mare, poezia lui Mazurin e categoric străină futurismului. Însă, spre sfârșitul vieții, acest autor s-a dovedit a fi printre novatorii prozodiei ruse, spre atare căutări creatoare îndrumându-l Walt Whitman, de creația căruia, precum se știe, se leagă, implicit, întreaga epocă a avangardismului european.



duminică, 6 iulie 2025

POLITICIENI? EXECRABILI!

 
                         PAGINI DE JURNAL / 6.VI.2021
 
Churchill, Pompidou, Dex-ul și politicienii de pe aici: Nu mai e un secret că foarte mulți dintre pretinșii politicieni de orice rang dintre Nistru și Prut au o cultură generală îndoielnică, o execrabilă cunoaștere și aplicare a limbii române. (Din păcate, asta îi privește și pe unii senatori sau deputați din dreapta Prutului...) Îl auzisem mai acum câteva zile pe un guraliv șef de partid ce se tot bate cu pumnul în piept (adică... în deșert) că el „s-a isprăvit cu problema” (perfidul și infectul kuliok). Adică... a murit odată cu problema pe care, cică, a rezolvat-o. Însă iese că ea, problema, l-a... rezolvat pe el. Să deschidă DEX-ul și să afle (cu uluitoare mirare!) că „a se isprăvi”, la modul reflexiv, printre altele înseamnă, pur și simplu, „a muri, a se termina, crucea cu el”. Altcineva, tot politician dorind să fie, zice că:
„Apropo... coaliția nu se discută... ci se anticipează între oameni deștepți (școala mea din UK)”. (Hazlia Purleșteanu.)
Dacă ar fi deschis DEX-ul, autoarea „deșteaptă” și lăudăroasă cu școala pe care, cică, a făcut-o ar fi încercat marea dezamăgire, că „a anticipa” nici pe departe nu înseamnă ce credea dânsul/dânsa că semnifică!
Pentru a nu ne referi și la limbajul macaronic al unui fost președinte, dar mai ales fost milițian, Voronin.
În genere, până a cuvânta în public, până a ticlui mesaje pe Facebook, pretinșii politicieni ar trebui să mai consulte gramatica, să mai deschidă dicționarele, să mai învețe.
Nu e treaba lor, ar zice?
Eu nu le pot aminti decât că prim-ministrul britanic Wiston Churchill a scris cărți, a fost chiar laureat al Premiului Nobel pentru Literatură! Iar pe masa mea se află o superbă, competentă antologie a poeziei franceze, semnată – de cine credeți? – de Georges Pompidou, fostul președinte al Republicii Franceze care, de altfel, avea mulți prieteni printre oamenii de cultură. Iar el nu a fost o excepție.
Să ne amintim că unii dintre prim-miniștrii Românii din interbelic erau intelectuali rasați.
În ce privește Interriverania Prutonistreană, ce ar mai fi de spus politicienilor? La carte, măi, la carte!

vineri, 4 iulie 2025

CAI ROZI, CAI VERZI

 


PAGINI DE JURNAL / 25.VIII.2021
 
        O mare parte din picturile contemporane ar putea avea de moto spusa lui Baudelaire: „Vreau câmpii colorate în roșu și copaci colorați în albastru”. Sau cromatica din poezia lui Esenin: „Словно я весенней гулкой ранью / Проскакал на розовом коне”. = „Parcă-n zori zoriți de primăvară / Eu galopam pe-un cal trandafiriu”. Astfel, Esenin parcă ar fi fost un selecționer avangardist ce gândea să încrucișeze un brotac brudiu cu o roză neagră, spre-a obține pur și simplu un trandafir trandafiriu. Trăpași colorați apar și în versurile lui Simion Stolnicu: „În port se armăsăreau Ducipali violeți (...) / un mânz nou portocaliu / urca pe turla de la primărie”.
De aici – la versul lui Eluard „terre bleue comme une orange” = „pământ albastru ca o furtună”.
Și o altă perlă metaforică a imagistului Esenin: „Твоих волос стеклянный дым” – „Al părului tău fum sticlos”.
        A fost un expresionist sadea și rostitorul din popor, care a zis, poate că înaintea tuturor: „Cai verzi pe pereți”.
        Asta, în predestinata „concomitența” și intercomunicarea a artelor care „aspiră dacă nu să se suplinească una pe alta, cel puțin să-și împrumute reciproc forțe noi” (Baudelaire). Și sugestii noi, chiar ca în cazul aceluiași poet al Florilor răului, când folosește sintagma „auz colorat”, care îmbină senzații ce vin din sfera diverselor arte, dar și diferitelor registre de percepție, însă între care există o sinestezică, asociativă comunicare afectivă care, de regulă, nu stă în puterea logicii de a o motiva, de a o explica.


joi, 3 iulie 2025

ZORI DE CARTE NOUĂ


Atare scrieri compacte ca esențe și dimensiuni unii colegi de la reviste le treceau la proză, alții – la eseuri (yes-euri), mai ceilalți – la poeme în proză. Da, textele sunt de o formație deloc ușor de definit, nelăsându-se tratate, poziționate, clasificate ca gen, „neadecvate” instrumentarului literaturologic. Prin urmare, prezentele pagini, între proză, poem, yes-eu și tabletă, ca definire de sine, sunt marcate de idei, metafore și lirism prin sinteze neconvenționale în constituirea lor. Ar fi, probabil, exemple de cultivare a interdisciplinarității yeseistic-narative drept împreunare, în mare, a două genuri (de bază) – a romanului de idei (sau: romanul ideilor) in fragmentarium și a reflecției (și reflectării) poetice. 

l.b
 

miercuri, 2 iulie 2025

marți, 1 iulie 2025

luni, 30 iunie 2025

ÎN AȘTEPTARE 4/11

 

Uneori m-am întrebat cu anumit regret de ce, adică, aș „pierde” eu timpul, scriind în jurnal, sau chiar ticluind cine știe ce articol, la comandă, în loc să mă concentrez asupra genului meu literar de bază – poezia. Sau proza. Îmi ziceam, dar nu ferm convins, că toate genurile și îndeletnicirile mele literare își au rostul lor și, în definitiv, nu-și fură unele altora timp și atenție, ci, implicit, se completează reciproc.
Așadar, scriind jurnalul, sper să nu pierd (definitiv) timpul. La categoria timp, jurnalul nu ține de definitiv, ci numai și numai de infinitiv. Chiar dacă mereu îți pui problema maximei (?) sincerități, dar, poate și mai acut, problemele de nepătruns ale modului de „funcționare” a conștiinței tale (noastre), imposibilitatea maximei revelații asupra puterii de percepție conștientă sau inconștientă (intuitivă); spirit de sine „depărtându-se” (luând distanță), ieșind adică din propriile „mecanisme”, pentru a contempla și a înțelege cât mai „exact” ce reprezintă și cum „funcționează” aceste „mecanisme”; ieșirea-ți din fireasca stare de funcționare – trecerea în altă stare – pentru a încerca sau chiar a putea să înțelegi starea ta „generală” operantă (în spirit). O tentativă de percepere/pricepere a misterului sacramental prin dedublare sau, poate, chiar dedublarea în cuprindere și intensitate a acestui mister, căruia i-aș zice: constant-existențial. (26.III.1998.)

Leo Butnaru

vineri, 27 iunie 2025

3 DIN 11

 

 Mi-am zis să aduc aici, în jurnal, cât mai puțină politică. Ce politică, amice? Inepții, cretinii, bâlbâiții și hoțomanii – politicienii zilei! Comuniștii și neocomuniștii. Colegii mei, unii  scriitori, care au folosit piețele publice, ecranele, microfoanele, presa, pentru a-și încropi nimburi de zei naționali, s-au dovedit a fi nici pe departe idealiști. Odată ajunși unde au ajuns, prin parlament, au demonstrat un materialism hrăpăreț înspăimântător! Ce mai – dezastru! Lipsă de onestitate, de patriotism, de elementară omenie și compasiune. Astăzi, când vor să iasă din parlament, fără să fi rezolvat ceva cât de cât, oamenii îi fluieră, îi îmbrâncesc îndărăt în somptuoasa clădire: „Nu vă lăsăm să ieșiți, până nu vedem că adoptați niște decizii concrete!” Și-i tot îmbrâncesc, îi mână îndărăt ca pe o turmă de oi blege…

  Ce deputați? Ce politicieni? Niște împelițați ai prostiei și ai lipsei de curaj… Cu riscul de a-mi învenina jurnalul cu otrava politicului, las aici această formulare a ansamblului de turmă parlamentară. Model 1992. (18.III.1992.)
          Însă orice părere bună sau foarte bună aș avea despre propria-mi persoană, este important să nu uit și să cred cu siguranță că, posibil oarecum paradoxal, poți să-ți menții vitalitatea artistică și printr-o auto-negare, uneori fie ea oricât de dureroasă. Iar jurnalul intim este, probabil, cel mai indicat poligon unde, onest și necruțător, poți și trebuie să fii nu că pe picior, ci pe... condei de război cu sine. Uneori, rănit crunt de tine însuți, dar anima ad pacem (cu sufletul împăcat). (16.III.1993.)
 

Leo Butnaru

joi, 26 iunie 2025

EU, PERSONAJUL

 

ANCHETĂ NEUMA

 

Eu, personajul

 

Este foarte probabil ca fiecare om să se fi închipuit în locul unui personaj de roman, de teatru sau de scenariu cinematografic. 

În locul cărui personaj v-ați gândit că v-ar fi plăcut să evoluați? 

Dacă ați fi fost în locul lui, ce ați fi schimbat/corectat în atitudinea și faptele sale?

 

Micul Prinț înaintând prin vârste pământene, stelare

 

Bineînțeles că foarte mulți oameni și-ar găsi personaje, pe care ar fi dorit să le urmeze, să le... continue, contribuind și ei, la rândul lor, în sporirea mai binelui pe pământ. Deloc puține personaje le-ar afla în cartea cărților, Biblia. Eu însă „voi coborî” cu o treaptă mai jos de gravitatea Scripturii, apropiindu-mă de personajul unei cărți care, spune statistica, e a doua cea mai tradusă în lume – Micul Prinț. Minunatul erou e și unul de roman, de teatru, de cinematografie, „recrutat”,  adaptat de diverse forme de artă și media, în piese de radio, scenete live, în televiziune, balet și spectacole de operă. Numai că eu nu am pornit doar de la popularitatea Micului Prinț, ci de la visele și fanteziile mele de copil, de la tandrețea, ingeniozitatea acestui personaj-gâgâlici, dar și de la fascinanta atmosferă de poezie, de candoare în care a apărut el și în care viețuiește deja împreună cu miliarde de pământeni – cititorii săi.

Cu toate ale sale, Micul Prinț e însăși Poezia, uimitoarea metaforă a existenței umane, izvodite încă din pruncie și dăinuind prin aspirația pământeanului întru veșnicie. Astfel că eu aș fi dorit să-l văd pe Micul Prinț în creșterea, avansarea, maturizarea, devenirea sa prin vârste, când naivitatea lui... creatoare, genială (!) devine înțelepciune sadea, filosofie existențială la fel de mobile, inventive, creatoare, surprinzătoare, poetice și captivante, contribuind la împuținarea ciudățeniilor lumii adulte. Discursul  cu și despre  Prințișor (îi putem spune, românește, și astfel, nu?)  este alegoria sapiențială a însuși „tatălui”, creatorului său, – a scriitorul și pilotului (Zburătorului!) Antoine de Saint-Exupéry; e calea destinului în căutările și întâmplările sale de după certitudinile pe care ți le oferă copilăria (Micul Prinț e foarte convins în cele ce deduce, spune, presupune!), pacea și beatitudinea interioară; e magia poetică, stimulatoare de inventivitate, dar și credința în curajul uman și fraternitate.

Narațiunea cu protagonistul nostru e una a straturilor și substraturilor semantice, ideatice, direct instructive, dar și aluzive, sugestive, precum e de înțeles (și) din cele pe care i le spune vulpea Micului Prinț: „Se vede clar numai cu inima. Ceea ce este important nu se arată ochilor”. E un adagiu ajuns foarte popular, odată cu altele, memorabile și ele: „Devii responsabil, pentru totdeauna, față de ce ai îmblânzit” sau – „Numai timpul petrecut cu floarea ta face ca ea să fie atât de prețioasă” și că „Stelele sunt frumoase datorită unei flori care nu se vede…”

Prin urmare, mi-aș fi dorit să fiu Micul Prinț (eu, cel care am scris un roman memorialistic, „Copil la ruși”; copil care, în pofida vicisitudinilor, era și el un prințișor) din capodopera în care sentimentul poeticului e atotcuprinzător, lirismul, metafora probând ideația unui anumit mod de a înțelege, a unei viziuni originale, acaparante asupra lumii, cosmosului. Și, bineînțeles, vizunii asupra destinului Omului, pentru că: „A fi om înseamnă în chip neîndoielnic a fi răspunzător... Înseamnă a fi mândru de o biruință pe care au repurtat-o camarazii tăi. Înseamnă a simți, punând și tu o piatră la temelie, că astfel contribui la clădirea lumii”. (Antoine de Saint-Exupéry.)

Mi-aș dori să fi fost, să fiu Prințișorul care, înaintând prin vârste, învățând din propria experiență, din experiența lumii noastre, dar și cea a lumii stelelor, în care, de fapt, se află miraculosul mic pământean, să ajungă la peste 70, 75, 80 de ani; la vârsta nemuririi sale.

Cum ar arăta și ar... exista Micul Prinț la etatea de Marele Prinț?