PĂZITOR ȘI SCRIITOR

 

DIN YES-EURI

 

DIN STRICTL NECESAR

 

DIN REVISTA TINERILOR

 

ELȚÎN ȘI... LIRICA JAPONEZĂ

 

JURNALUL CA MEMORIE

18.IV.1998.

Se trece și floarea de vișin. Ca și cea de sakura în Japonia. Noi însă nu ne prea facem probleme (estetice!), pe când niponii… Vai! Vine Elțin în vizită și, să vezi! japonezii nu-i pot demonstra frumusețea și farmecul vișinilor înfloriți! Alertă! În Tokyo, la rădăcina unor vișini au fost puși bolovani de gheață, să le întârzie astfel dezlănțuirea florală. Vreo 10 pomi de sakura au fost transportați în munți, mai la frig, pentru ca, la momentul oportun, să fie readuși în metropolă și să înflorească exact când va trece prin preajma lor Elțin… Ipocrizie ritualică? De ce nu? Cine a spus că japonezii se țin numai de ceremonia ceaiului, de ikebana, de amenajarea grădinilor misterioase și de scrierea haikuurilor? Orientul are destulă labilitate ușor vicleană; un fel de șmecherie ceva mai rafinată ca cea românească. Iar situația cu „terorizarea” vișinilor întru decalajul înfloririi lor îmi amintește tocmai de cazuri specifice din armata sovietică. În vederea vizitei, inspecției vreunui crestat important, pretutindeni se făcea ordine-lună, în special se aduceau brazde proaspete de iarbă, ca să se amenajeze fel de fel de porțiuni de teren. Se întâmpla ca ierburile dislocate între timp să se ofilească, chiar să se îngălbenească până la venirea ghenerarilor. Ce-i de făcut?! Peste gălbejeala ierbii se pulveriza vopsea verde! Zău așa! Astfel că japonezii știu a primi ghenerarii politicii rusești.

Chestia cu vișinii-sakura, dislocați provizoriu, transferați în munți, mai la răcoare, ca să-și amâne înflorirea – ea ilustrează a… imprevizibila oară incredibilul sau poate fanaticul apetit al japonezilor de a ritualiza, de a consemna discret-festiv diversitatea componentelor existențiale cotidiene. ORT-TV rusesc a și anunțat deja că diriguitorii, adică și Elțîn, s-au desfătat în preajma sakurii înflorite sau abia dând în floare. Probabil, e vorba de vișinii „amnistiați”, readuși din munți în Tokyo.

ADRIAN ALUI GHEORGHE DESPRE JURNAL

 

DE LA REALISMUL SOCIALIST LA LITERATURA Z A FASCISMULUI

 

Gata, s-a terminat cu democrația și printre cele câteva organizații „importante” ale scriitorilor din Rusia! În declarația de ieri a Secretariatului Uniunii Scriitorilor din Moscova se spune că „ordinul președintelui rus de a uni scriitorii nu a fost îndeplinit. Societatea are nevoie de consens în această situație geopolitică complexă”.
        Mda, când se ia de organizarea scriitoricească președintele țării, gen Putin, e de prevăzut ce se poate întâmpla... Moscoviții fac mină de inși loiali guvernării fasciste, scriind că „toți scriitorii adevărați rămași în țară sunt etatiști și patrioți. Împărțirea lor în puri și impuri este un joc al dușmanilor Rusiei”. Să vezi, doar cei rămași în țară sunt bine mersi, pe când alții, importanți, dar emigranți nu inspiră încredere. Și dă-i în continuare cu bocetul: „Încercările de a transfera proprietatea comună a scriitorilor în mâinile unui grup de scriitori sunt ilegale. Acestea încalcă legile Federației Ruse și statutele sindicatelor de scriitori: Uniunea Scriitorilor Ruși, Uniunea Scriitorilor din Moscova și Uniunea Scriitorilor din Sankt Petersburg. Uniunea Scriitorilor Ruși este compusă din mai multe sindicate și nu este în niciun caz succesorul legal al Uniunii Scriitorilor din URSS sau al Uniunii Scriitorilor din RSFSR, o organizație infamă din epoca sovietică. Marea noastră țară se numește Federația Rusă, iar Uniunea Scriitorilor din Rusia este doar una dintre altele similare, nu cea dominantă. Directiva președintelui de a uni scriitorii, pe care o susținem cu ardoare, nu prevede că Uniunea Scriitorilor din Rusia este singura uniune existentă. Este una dintre multe. Iar ceea ce se întâmplă deja – confiscarea Casei Centrale a Scriitorilor, a Casei Rostov, privarea chiar și de o mică încăpere pentru Uniunea Scriitorilor din Moscova, dorința de a-i grupa pe scriitori într-o singură structură, de neînțeles și prost organizată, problemele cauzate scriitorilor proeminenți la nivel local, certurile cu unele organizații regionale – toate acestea au cauzat și vor continua să provoace scandaluri și procese.
        Solicităm convocarea unui congres al scriitorilor cu adevărat unificator, autentic, bine pregătit, din întreaga țară, unde toți scriitorii adevărați vor fi pe deplin reprezentați. Și nu o numire practic clandestină, ilegală, a unor scriitori ca lideri și a altora ca inexistenți. Trăim în Rusia, nu în URSS. Suntem pregătiți să fim membri ai unei noi organizații a scriitorilor, adecvată noilor vremuri. Scriitori adevărați există în toate uniunile de scriitori. Numele, biografiile și cărțile lor sunt cunoscute. Din păcate, există și o mulțime de cărți false. Scrisul este o chemare, nu un statut. O persoană poate fi un om de știință de renume, un soldat curajos, un inginer iscusit, un excelent organizator, dar să nu aibă deloc abilități literare. Talentul este de la Dumnezeu. Confruntările literare sunt de la diavol. Nu suntem pentru „mari răsturnări de situație”, ci pentru o abordare rezonabilă a realității actuale. Nu trebuie să antagonizăm autoritățile cu intelectualii și nici să-l inducem în eroare pe președintele țării”.
        Să vezi ce talmeș-balmeș pus la cale cu chezășia lui Putin, care... nu trebuie dus în eroare!
        Eu cam cunosc membrii semnatari din partea secretariatului respectiv și comentez scurtisim:
     Это только начала нового соцрелиZма... Последствия драматичны до трагического. (Nu e decât începutul noului soțrealiZm... Urmările vor fi dramatice până la tragism).

DIN POEZIA LUMII

 

DIN POEZIA LUMII

JURNALUL CA MEMORIE

 

MUROMEȚ ȘI MOROMETE. SAU INVERS

15.III.2016. Muromeț (Муромец) și... Moromeții. Ilya Muromeț e un personaj din bâlinile rusești, iar Ilie Moromete – cine nu știe? – e protagonistul din „Moromeții” lui Marin Preda. Cine poate contribui la elucidarea unei posibile contingențe/ paralele între originile literare ale acestor personaje? E frecvent în România numele Moromete (cu pluralul: Moromeți)? În Rusia, numele Muromeț se întâlnește doar în bâline. În România, Moromete se găsește și dincolo de ficțiunea romanescă? Cine poate veni cu vreo scânteie lămuritoare cât de cât? Sau poate, prin asociație/ sugestie, Marin Preda o fi pornit de la personajul de bâlină?

DIN REVISTA TINERILOR

 

DIN PASIENȚE

 

JURNALUL CA MEMORIE

              CITITORUL-MODEL

16.V.2017. 

Emil Brumaru pe pagina sa FB: „Când știu că o să-mi placă o carte (fiindcă știu înainte de-a o citi!), mă uit mult timp la ea (uneori cam câte jumătate de an), o mut tot mai aproape de mine, o pierd prin grămezi indestructibile, o regăsesc sau o cumpăr din nou și în sfârșit o citesc, ba chiar uneori o recitesc imediat ce-o termin, ca pe poemele dragi... Deseori o subliniez cu cruzime, fac semne a căror semnificație o uit, dorm cu dânsa la cap, răstorn din viteză cafea peste ea. Devine vărzoasă, accesibilă după ce se usucă bine, cu filele ondulate frivol. De abia atunci îi mai trag o lectură, citind unele pasaje cu glas tare, chiar cântat... cum ai zice psalmii...  Toate astea iau destul de mult timp, dar nu contează... Maximum de plăcere o am când cu pixul completez textul! Mi s-a întâmplat la Shakespeare și la Cehov! Și la Flaubert! Ce Emmă mi-a ieșit, mamă-mamă! N-o sinucid, nu mă lasă sufletul, nici pe Anna Karenina... O certitudine: Rogojin e un măgar! Cum să-ți bagi cuțitul în așa o bunăciune de Nastasia Filippovna, s-o omori? În Idiotul meu Nastasia, Aglaia, Mîșkin și Rogojin, trăiesc buluc, tuspatru într-o familie fericită...”
          Comentez:
         Un model indiscutabil de cititor din clasicitatea, încă, apropiată a domeniului. Însă de aici încolo se tot extinde, în mare, deruta gen orice, numai nu lectura ca strădanie întru convingerea că aceasta produce inteligență, dar și plăcere. Cu toate că nu este absolut exclus ca biblioteca să mai scoată în lume un Umberto Eco, un Emil Brumaru. Modele de lectori care, bineînțeles, trebuie admirați, dar și urmați.
–––––––––––––––––––
Emil Brumaru, mai 2016. Foto – Leo Butnaru.

DIN POEZIA LUMII

 

CE RĂMÂNE...

 

MAI RECENT, 
RUȘII ȘI-AU ZIS SĂ FOLOSEASCĂ ÎN LUPTELE CU UCRAINA 
CAVALERIA.
Au ei considerentele lor, de mobilitate, viteză, surprindere etc. 
Însă au uitat ce rămâne după șarjele de cavalerie... doar șei... doar șei...

Cui să-i fi trecut prin cap una ca asta?...

 

DIN COSMOGRAME

 

ȘTIAȚI CĂ DEJA INTERNETUL ARE UN... SFÂNT PROTECTOR?...

 

        Nu știu ce să cred, nu știu, încă, ce sentimente mă încearcă, însă aflu, cu 25 de zile... mai târziu, că deja internetul are un... sfânt protector.
Iată despre ce e vorba:
               Sfântul Carlo Acutis, cunoscut ca "patronul internetului" și "primul sfânt milenial", a fost canonizat pe 7 septembrie 2025. A primit acest titlu datorită pasiunii sale pentru informatică, pe care a folosit-o pentru a crea un site web care documentează minunile euharistice. A murit de leucemie la vârsta de 15 ani în 2006, iar moaștele sale sunt expuse în Assisi.
                 Acutis a învățat singur programare și a folosit cunoștințele sale pentru a crea site-uri web pentru organizații catolice și pentru a documenta minuni euharistice, care au devenit populare pe internet.
           Nu cumva lumea, biserica sunt cam grăbite? Nu cumva, prin atare pripeală, devalorizează importanța unei sau altei canonizări? Nu e mai mult un joc, decât o întemeiere serioasă, credibil?Acută problema cu sf. Acutis, nu?...
                   Întrebări, întrebări... 
            Iar la Assisi am fost în august 2015, am hălăduit prin spațiu și, probabil, spirit liturgic...
            P.S. Acum, un creștin, un catolic sau, pur și simplu, un utilizator de internet, dacă, la biserică, are de gând să-l cinstească pe sf. Acutis, trebuie să pună 2 lumânări, une pentru morți, alta pentru vii, așa cum, într-un fel, sau în mai multe feluri, sfinții sunt nemuritori, nu?...

DISCUL SAU PĂTRATUL, MALEVICI SAU JAPONEZII?

 

                   FILE DE JIRNAL

23.I.2018.

Eu unul consider că suprematismul a existat până la Cazimir Malevici, adică înainte, cu mult, de cele două pătrate, roșu și negru, ale acestuia, date drept opere de artă avangardistă în 1915, cel negru bucurându-se și azi de o faimă greu de explicat. (Poate și din motivul că, de fapt, nu prea există ce ar fi de explica... – un rudimentar pătrat negru, și... cam atât.)

        Pătratul roșu are o denumire „suplimentară”, pe cât de curioasă, pe atât de bizară: „Realismul pictural al unei țărănci în două dimensiuni”. Iar drapelul Japoniei, de culoare albă cu un disc roșu în centru, se numește日の丸 – hi no maru (lit. discul soarelui).
Iată de ce, înaintea pătratului, reproduc drapelul național al Japoniei cu celebrul său disc roșu în centru. Ei bine, cu ce e mai puțin... suprematist, artistic, avangardist, dacă vreți, discul roșu față de pătratul roșu?
        Plus că atare „avangardism”, în comparație cu suprematismul lui Malevici, a apărut – cum să vă spun? cum să nu vă spun? – cu peste 600 de ani înainte de... 1915.
Legenda povestește că în secolul al XIII-lea, când mongolii veneau să invadeze Japonia (anii 1274 și 1281), preotul budist Nichiren i-a oferit shogunului un steag asemănător cu cel de astăzi. Shogunatul Tokugawa (1603-1867) a adoptat steagul pentru navele sale la începutul secolului al XVII-lea. Iar în secolul al XIX-lea a decretat că toate navele japoneze să arboreze steagul alb cu disc roșu, folosit multe secole de facto ca steag național.
        (Tot pe la suprematiști, chiar la același, Malevici, există, ca operă de artă, și discul negru. Însă, oricum ai da-o, tot japonezii au supremația, cu discul roșu.)

DIN BIBLIOGRAFIA JURNALULUI

 

STRICTUL NECESAR

 

ALTE LEOLOGISME

 

DIN LEOLOGISME

 

DIN STRICTUL NECESAR

 

YES-EU

 

JURNALUL CA MEMORIE

 

                                                 ECLESIASTUL

12.II.2018

Spuneam că, pe căile pe care îmi fac plimbările, destul de frecvent mă întâlnesc cu diverși misionari care ar vrea să scoată pe unii din ortodoxismul tradițional, convertindu-i la cine știe ce branșă religioasă sau pseudo-religioasă. Se întâmplă să intru în scurte discuții cu unii dintre ei care, brusc, sar pe tine cu o întrebare sau alta. Mă rog, au tactica, metoda lor. Iar în discuți uneori sunt întrebat: Dar sunteți un om religios, credeți?
        Ce să le spun?
        Probabil, eu sunt legat de religie mai mult sub aspect literar, sub aspectul posibilelor impulsuri care inspiră, care sugerează dezvoltări, reinterpretări de teme, idei, metafore. Aș mai zice că sunt omul care iese (se trage) din religie, oarecât se ai află în ea, fără a se afunda în ea ca spirit învăluitor de credință.
Adică, sunt cel care trăiește suflul unei religiozități nu obligatoriu canonice, dar, cred, nici iconoclaste. E o înțelegere ce-mi vine uneori prin lentilele, alteori prin... filtrele filosofiei. E o religiozitate oarecum mai cuprinzătoare ca ideație și... basm (mit, legendă), decât cea strict biblică. E o religiozitate aparte, a marilor interogații, incluzând și gândul că, chiar dacă nu a fost inspirat de Dumnezeu, Solomon a fost foarte inspirat când și-a scris Ecleziastul. Consolator sau nesigur-motivațional, unii spun că, prin Ecleziast (și autorul său), Dumnezeu a vrut să ne întâlnim cu frământul dezamăgirilor celui fără Dumnezeu chiar pe paginile Scripturii. Oricum, Atotputernicul nu l-a lipsit de harul creației pe un necredincios. Ecleziast (Solomon) și Zarathustra sunt cei care continua confruntările sub zidurile Troii îndoielilor, dezamăgirilor, dar și aspirațiilor nemaivăzut de temerare la posibilitatea atingerii condiției de supraom.
        Sau, cum zice un teolog înțelept (care, posibil, să nu aibă deplină dreptate, dar memorabil spune):
        „Nu vă lăsați păcăliți de cei care spun că n-avem nevoie de Eclesiastul în Biblie și că standardul spiritual al cărții este mult sub nivelul Noului Testament. Lumea de azi este plină de „înfumurați super-spirituali" cu iz de superioritate care cad mereu în aceleași capcane, repetă mereu aceleași căutări iluzorii și gustă mereu aceleași dezamăgiri amare ale păcatului. Toate acestea din cauză că ei n-au citit niciodată o carte atît de scandalos de sinceră ca aceasta și pentru că ei n-au avut ocazia să asculte un predicator atît de revoltător de onest ca acest Kohelet din vechime”.
       Ecleziastul este surdina pusă tuturor mesajelor Scripturilor. Este filtrul care atenuează entuziasmele, stridențele sau chiar fanatismul întru credință. Adică, Ecleziastul parcă ar spune: știți/ citiți toate alea, dar luați aminte și la ceea ce vă spun eu. Adevărul nu e deplin într-o parte – cea a Scripturilor, sau în a doua – parte unde sunt eu, Ecleziastul. Adevărul e undeva la mijloc. Tocmai această poziționare e una a înțelepciunii, a discernământului, posibil chiar a echilibrului.