Astea apar în mintea mea ca un
montaj aproape cinematografic. Îmi amintesc începutul anilor ’90: aerul
încărcat, piețele fremătând, istoria scoasă în stradă. Protestatarii
anti-imperiu nu mai voiau să negocieze simboluri. Le voiau sfărâmate.
Marx și Engels – bronz solemn, așezat
didactic în fața fostului comitet central al comuniștilor – au devenit,
dintr-odată, ținte. Nu neapărat pentru că trecătorii le-ar fi citit cu atenție
opera, ci pentru că întrupau o epocă. Monumentul nu mai era filosofie, ci
putere solidificată.
Ciocanele și pietrele loveau nu
doar metalul, ci și o formă de memorie impusă. Fiecare lovitură era o încercare
de a dezvrăji spațiul public. De a spune: „Nu mai credem în această aberație a
istoriei”. Dar distrugerea nu era pură eliberare. Era și furie, și confuzie, și
o nevoie viscerală de a vedea fisura concretă acolo unde, ani la rând, se
predicase inevitabilul.
Statuile au genul acesta de destin
ambiguu: sunt ridicate cu certitudinea eternității și coborâte cu febra
momentului. Când sunt instalate, par de neclintit; când sunt atacate, devin
fragile. Bronzul, care voia să fixeze ideea, descoperea că ideile nu pot fi
garantate prin greutate.
În acele revolte din anii ’90 era și
o pedagogie inversă. O lecție despre cât de repede se poate răsturna o
mitologie oficială.
Poate că imaginea aceea persistă
tocmai pentru că nu e doar istorie, ci o întrebare deschisă: ce facem cu
simbolurile când credința în ele se sfărâmă? Le topim? Le mutăm în muzeu? Le
lăsăm să ruginească? Sau învățăm să le citim critic, fără să mai fim dominați
de ele?
Loviturile de atunci au zguduit nu
doar statui, ci și reflexe. Iar ecoul lor încă mai trece prin memorie, ca un
zgomot metalic ce nu se stinge ușor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu