ÎNTRE PROZĂ ȘI YES-EU

 

Leo Butnaru                                      Între proză și Yes-Eu

 

Casa

 

Casa nu e adăpost. E o frază lungă în care locuiești. Pereții sunt fraze ușor retorice. Ușile – propuneri. Ferestrele – semne de întrebare orientate spre lume. Podeaua știe mai multe despre pașii tăi decât orice jurnal, știe când vii, când pleci, când eziți, când te întorci din drum fără să fi ajuns nicăieri.

Tavanul e o frază subordonată, suspendată deasupra gândurilor tale, uneori protectoare, alteori apăsătoare. El închide perioada, dar nu și neliniștea. În nopțile lungi, când frazele se destramă și rămân doar cuvintele brute, tavanul devine pagină albă pe care proiectezi umbre, regrete, scenarii alternative.

Scările sunt conjuncții ce leagă etajele așa cum „și”-ul leagă ideile: discret, indispensabil. Urcarea e o afirmație; coborârea – o concesie. Iar balustrada – o virgulă de sprijin, pusă acolo ca să nu te prăbușești în propriul exces de sens.

Bucătăria e paranteza caldă a frazei. Acolo limbajul se dezbracă de metafore și devine concret: abur, sare, foame, miros. Dormitorul e o elipsă – multe lucruri rămân nespuse, dar tocmai ele dau greutate textului. Holul e adverb de timp: „între”. Între plecare și sosire. Între ce-ai fost și ce vei fi.

Casa îți cunoaște repetițiile. Știe unde pui accentul, unde bați mai tare din picior, unde șovăi. Știe ce ușă trântești când ești furios și ce clanță atingi cu grijă când îți e teamă. Dacă ar putea vorbi, nu ți-ar povesti viața – ți-ar analiza sintaxa existenței, speranțelor, viselor.

Și poate că adevărata teamă nu e că rămâi fără adăpost, ci că fraza se rupe. Nu ajunge fază. Și te pomenești la un punct final fără să fi înțeles perioada. Că locuiești ani întregi într-o propoziție începută de altcineva și niciodată rescrisă de tine.

Casa nu e zid. E gramatică trăită. Iar tu nu ești proprietarul ei, ci autorul – uneori neatent, alteori febril – al frazei care te cuprinde.

Casa nu te ține. Te traduce.

La început, când intri într-o casă nouă, nu știi unde să-ți pui sufletul. Îl lași pe un scaun, lângă perete, ca pe o haină. Apoi începi să-l muți dintr-un colț în altul, până când se obișnuiește cu lumina ferestrelor, cu cea zebrată a persienelor, cu umbra mobilei, cu respirația pereților.

Casa te privește cum te modifici și nu spune nimic. Te vede cum aduni obiecte, cum le pierzi, cum le regăsești. Într-un sertar pui scrisori vechi, în altul – facturi noi. Acolo unde ții fotografii, timpul face cuib.

O casă nu se umple cu mobilă, ci cu voci. Cu râsete, cu tăceri, cu discuții întrerupte de sonerie. Uneori, și de sonete citite ad hoc. Cu monologuri spuse doar pe jumătate. Cu gânduri lăsate pe masă, lângă ceașca de cafea.

Când ești singur, casa devine organism. Îți simte starea. Dacă ești trist, scârțâie mai mult. Dacă ești fericit, pare că se luminează fără să aprinzi becurile. Dacă ești trudit, îți oferă colțuri unde să te prăbușești.

Nu locuiești într-o casă. Casa locuiește în tine.

În timp, casa te face pe înțelesul lumii, spunându-i cine ești fără să vorbească. Prin ordinea sau dezordinea ei. Prin cărțile de pe rafturi. Prin picturile de pe pereți. Prin praful de pe pervaz. Prin plantele udate sau uitate. Prin pianul la care nu mai cântă nimeni.

Când intră cineva în casa ta, intră în biografia ta fără să-și dea seama.

Casa nu te ține. Te explică.

Iar când pleci dintr-o casă, iei lucruri. Când pleci dintr-o viață, lași tot.

Casa te învață aceste pilduiri zilnic: cum să te pregătești pentru lipsă.

În fine, noaptea, casa își scoate oasele la vedere. Scârțâitul e limbajul ei secret. Atunci nu mai ești proprietar. Ești musafir în propria memorie.

Inimă livrescă

        De la un timp, fiind cam singură, sau poate singurătatea ei fiind doar o formă mai discretă de a-și ține companie, pentru ea serile au căpătat o rânduială tăcută. Lumina de pe noptieră devine o lună domestică, blândă. Cartea – un teritoriu intermediar între veghe și vis.
        Citește în pat până la epuizare. Dar nu citește ca să afle ceva precis, nici să adune informații, nici să se înarmeze intelectual pentru a doua zi. Citește ca să obosească frumos. Ca să lase cuvintele să-i netezească marginile gândurilor. Fiecare pagină e o treaptă coborâtă spre o liniște care nu e absență, ci adâncire.
        Gesturile ei sunt lente, aproape ritualice. Întoarce foaia cu grijă, de parcă ar atinge o piele subțire. Sub unghiile ei se strâng umbrele tiparului. Ochii alunecă peste rânduri, iar sensurile nu sunt atât înțelese, cât absorbite. Unele fraze rămân suspendate, altele trec fără să lase urme. Nu contează. Important e avansarea în lectură.
        În acea citire nu e ambiție. E o formă de tandrețe față de sine. O negociere cu noaptea. Cuvintele o mai țin puțin în lume, o leagă de o respirație comună cu alte voci, alte timpuri. Dar încet-încet, pleoapele i se îngreunează, iar cartea începe să se estompeze ca un țărm văzut prin ceață.
        Tandrul ei chip de frescă se desprinde de timp. În lumina obosită trăsăturile se simplifică. Nu mai e femeia zilei, cu obligațiile și micile sale neliniști. Devine o prezență aproape iconografică, liniștită. O figură care nu mai trebuie să explice nimic.
        Și atunci adoarme suspinând, cu un oftat mic, involuntar, ca o virgulă pusă la capătul zilei. Nu un punct. Nu o încheiere definitivă. Doar o pauză respirată. Cartea rămâne deschisă pe piept sau alunecă pe cearșaf, martor tăcut al trecerii dintr-o stare în alta, din realitatea în vis.
        În acea clipă, singurătatea nu mai e gol, ci cameră caldă, cu pagini întoarse și cuvinte încă vibrând în aer. Iar somnul nu e fugă, ci continuarea lecturii pe un alt plan, unde frazele nu mai au margini, iar ea nu mai trebuie să țină nimic în ordine.
        Cartea îi rămâne pe piept, deschisă sau închisă, nu mai contează. Poate tocmai de aceea, într-o bună dimineață, se va trezi puțin indispusă, cu senzația că inima a prins a... tipări. Că nu mai bate doar pulsul, ci și fraze. Și își va spune, poate, că are o inimă livrescă.
        Spun inimă livrescă, nu cărturărească. Pentru că între ele e o diferență de respirație. Inima cărturărească își știe bibliografia, își ordonează ideile, își apără pozițiile. E verticală, uneori solemnă, conștientă de propria arhitectură. În schimb, inima livrescă nu construiește turnuri. Ea deschide ferestre.
Inima ei nu e îngâmfată, nu e doctă, nu se ridică deasupra lumii. Nu citește pentru a avea dreptate, nici pentru a demonstra ceva cuiva. Nu caută argumente, ci vibrații. Nu urmărește să fie convingătoare, ci permeabilă. Ea nu intră în text ca într-un tribunal, ci ca într-o grădină.
        Inima livrescă nu adună note de subsol și nu cere recunoaștere. Nu contabilizează citatele, nu afișează referințe. Dacă reține ceva, reține ca o piele care păstrează căldura unei atingeri. Cuvintele nu devin arme, ci urme. Nu se transformă în autoritate, ci în memorie afectivă.
Ea se impregnează. Se lasă locuită. Se oferă textului ca unei iubiri fără garanții. Nu știe dacă va fi trădată, părăsită, dezamăgită. Dar acceptă riscul. Citește cu vulnerabilitate, nu cu distanță. Dacă un personaj suferă, suferă și ea. Dacă o frază luminează, ea nu o analizează imediat, ci o lasă să-i modifice temperatura interioară.
        Inima livrescă nu vrea să înțeleagă totul. Vrea să fie atinsă. Și tocmai de aceea rămâne deschisă. Nu se satură de sens, pentru că nu îl posedă. Îl traversează. Cărțile nu sunt pentru ea teritorii cucerite, ci locuri în care s-a oprit și a respirat alt aer.
        Într-o lume în care valorizează competența și demonstrația, inima livrescă pare fragilă. Dar fragilitatea ei e o forță tăcută. Ea nu impune, dar transformă. Nu proclamă, dar schimbă direcția privirii. Și poate că adevărata cultură nu începe din acumulare, ci din această disponibilitate de a te lăsa schimbat fără a cere dovadă.
        Spun inimă livrescă, deoarece ea nu citește pentru a deveni mai mare, ci pentru a deveni mai adâncă în aceste vremuri în care cărturarii au devenit zgomotoși, siguri pe ei, ocupați cu netrebnice fapte publice, cu teorii fără mângâiere. Ei nu mai vor să-l recunoască pe Mesia iubirii a toate, pentru că iubirea nu poate fi indexată, iar poezia nu poate fi administrată. Cititoarea, însă, nu cere nimic. Ea doar adoarme cu cartea pe piept, de parcă ar proteja ceva fragil.
        Și poate că amarul de dimineață nu va fi o pierdere, ci o dovadă că inima, devenită livrescă, a învățat să bată mai atent, în ritmul frazelor care nu cer aplauze, ci doar să fie trăite.

Dezagregarea și evacuarea trecutului

        ...Frigiderul nu este obiect electrocasnic, ci instituție. O arhivă ontologică în care ființa este suspendată, nu negată. Aici nimic nu dispare definitiv: totul este amânat.
        Rafturile sunt epoci. Congelatorul reprezintă preistoria absolută. Zona de jos, unde se adună legumele ofilite, este Evul Mediu al alimentelor: nici vii, nici moarte, doar persistente. Lumina interioară, ce se aprinde automat la deschiderea ușii, ține de revelație: adevărul apare doar când cineva îndrăznește să privească.
        În frigider timpul nu curge – îngheață. Iar ceea ce îngheață nu mai poate fi trecut cu vederea, ci trebuie consumat sau evacuat.
        În frigider, trecutul nu moare brusc, nu cade spectaculos, nu se prăbușește cu zgomot de arhivă incendiată. El se dezagregă lent, domestic, în cratițe, borcane, pachete de celofan, în straturi subțiri de gheață și memorie, în antarctica sau antarctida frigiderului, acest pol sudic sau nordic al apartamentului, unde istoria personală intră zilnic în hibernare.
        Trecutul are miros. Nu miroase a idei, ci a mirodenii: frunză de dafin, piper negru, brânză de oaie, cir, compoturi de sezon uitate. Are aburii trecutului, care se ridică și se disipă, fie prin hota de evacuare, fie direct în plămânii noștri, fără să mai ceară vize provizorii.
        Aici prezentul nu este decât un administrator. Mintea filosofează, dar mâinile știu. Mâinile, aceste organe epistemologice inferioare, dar mai sigure, cunosc neființa fără să o numească. Ele intră, de mai multe ori pe zi, în morga de apartament a frigiderului – fără groază, fără ezitare.
        Mâinile trec peste cadavrul vreunui miel, peste rămășițele unei păsări, peste slana unui leș de porc; ating testiculele însângerate ale roșiilor, rinichii sau doar forma de rinichi ai castraveților, sânii de adolescentă curviștină ai cepelor. Totul este familiar, acceptabil, deja postum.
        Mâinile noastre trebăluiesc prin această cameră mortuară a frigiderului ca printr-un incubator paradoxal: ticsit cu cadavrele bobocilor nenăscuți, în felurimi de găoace, ouă, membrane, pungi vidate. Poate și în cele de pinguin ce se prăsește la polul nord (eroare geografică permisă de absurd), sau de struț... Dar să lăsăm Australia în plata Domnului, căci fiecare continent are morga sa.
        Ce mai ținem în morga domestică a frigiderului? Icre negre, în ele cu deja nenăscuți pești argintii. Presărări de sandviș de somon de Amur (ce amor sinistru!), embrioni sufocați ai icrelor roșii – aceeași promisiune argintie, congelată înainte de a deveni destin.
        Trecutul nu este doar ceea ce a fost, dar și ceea ce n-a apucat să fie. Frigiderul e plin de viitoare ratate, puse la rece.
        Iar seara, dar mai ales dimineața, la prima faptă matinală, scoaterea gunoiului, orașul își arată adevărata metafizică. Pubelele dau senzația că ar fi ele însele unicul perpetuum mobile: mașinăria ce transformă viața în resturi, resturile în miros, mirosul în uitare.
        Gunoiul este filosofia existențială în stare pură: ceea ce a fost necesar, a devenit inutil, apoi insuportabil, apoi invizibil.
        Evacuarea trecutului nu e un act simbolic, ci unul administrativ. O coborâre pe scări cu o pungă în mână. O trântire de capac. Un clic metalic care închide istoria pentru încă o zi.
        Astfel, în fiecare dimineață, ne despărțim de trecut fără să-i spunem adio, pentru că știm că se va întoarce – în alt miros, în alt borcan, într-un alt raft al aceleiași morgi domestice.
        Dar, de fapt, noi nu evacuăm trecutul. Îl deplasăm zilnic, cu grijă, cu regularitate, din frigider în pungă, din pungă în pubelă, din pubelă în uitare administrată.
        Însă cercul nu s-a închis. S-a mutat, discret, în alt cartier al ființei.
        Iar a evacua, a arunca nu este gest neutru, ci act moral mascat în rutină. Când aruncăm, decidem ce nu mai merită nici măcar degradarea lentă. Ce nu mai merită miros. Ce nu mai merită spațiu.
        Punga de gunoi este verdictul final al unei instanțe fără apel. Nu există pledoarii. Nu există reabilitare.
        Etica aruncării nu se învață din tratate, ci din ezitare: acea fracțiune de secundă în care ne întrebăm dacă ceva nu cumva mai poate fi salvat. Dacă nu cumva trecutul mai poate fi reîncălzit.
        De cele mai multe ori, răspunsul este: nu. Și atunci aruncăm – cu un oarecare sentiment de vină, suficient de mic ca să poată fi uitat până mâine.
Iar la un moment dat, ca un post scriptum la lumea din frigider, ne vine, surprinzător, ideea că nu ar fi exclus ca rămășițele existențiale, zise și gunoi, ar putea ști mai mult despre noi decât cărțile de înțelepciune, care păstrează ce am vrut să fim. Gunoiul păstrează ce am fost.
        În cărți ne-am organizat ideile. În pubele ne-am abandonat impulsurile, excesele, erorile de calcul existențial.
        Gunoiul știe ce am mâncat când eram triști. Ce am cumpărat crezând că ne va schimba viața. Ce am păstrat prea mult din frică și ce am aruncat prea devreme din grabă.
        Cărțile de înțelepciune mint politicos. Gunoiul spune adevărul pe față.
        De aceea orașele miros a istorie reală dimineața, iar seara, când bibliotecile sunt încă deschise, adevărul e deja scos la marginea trotuarului.

Frânghia în oraș

1. Prima ipostază

În fine, o cam rupe definitiv cu satul, se mută la oraș. Nu cu ură, nu cu exaltare. Nu pleacă în grabă, nici cu sentimentul unei victorii, ci cu timida convingere că lucrurile, odată făcute, nu mai cer explicații.

Din curtea casei părintești nu ia mare lucru: nici nucul, nici fântâna, nici pragul tocit de pași. Unicul obiect pe care îl mai ia cu el este frânghia de rufe. O ia așa, ca pe o amintire doar, fiindcă la oraș nu va avea unde să o întindă, acolo condițiile și aranjamentele fiind altele, mai verticale, mai grăbite, mai lipsite de aer.

Odinioară întinsă între doi pomi sau între casă și șopron, frânghia știa ordinea zilelor: dimineața spălatul, amiaza uscarea, seara strângerea. Pe ea atârnau cămăși, cearșafuri, viața în variante mai mult sau mai puțin curate. La oraș, însă, frânghia devine obiect fără funcție, accesoriu inutil, ținut într-o debara sau în fundul unui dulap, ca o relicvă a orizontalității pierdute.

O păstrează nu pentru ceea ce mai poate face, dar pentru ceea ce a fost: o linie între două puncte, o promisiune că lucrurile, oricât de ude și grele, se vor usca. În lumea urbană, frânghiile nu se mai întind, ci se ascund: cabluri, fire, conexiuni invizibile, toate tensionate, niciuna destinată repaosului.

Astfel, frânghia de rufe devine singura legătură materială cu satul, dar și o ironie discretă: a luat cu el exact lucrul de care nu mai are nevoie. Poate pentru a nu uita că viața, înainte de a deveni verticală și compartimentată, fusese cândva întinsă la soare, la vedere, între doi pomi care nu cereau explicații.

În fine, frânghia de rufe nu e mai puțin... nobilă decât frânghia pentru tras clopotele, așa cum în vremurile noastre multe parohii trec la clopote electronice pentru chemarea la rugăciune sau la însoțirea procesiunilor de înmormântare.

2. A doua ipostază

        Nu pleacă în grabă, nici cu sentimentul unei victorii, ci cu acea convingere că lucrurile, odată făcute, nu mai cer explicații. Din curtea casei părintești nu ia nimic important: nici pământ, nici umbră, nici tăcerea de după-amiază. Unicul obiect pe care îl pune în rucsac este frânghia de rufe. O ia așa, ca pe o amintire doar, fiindcă la oraș nu va avea unde să o întindă – acolo condițiile și aranjamentele sunt altele, mai compacte, mai suspendate. Și naibii date.
        La început o ține într-un colț al balconului, rulată cu grijă, ca pe un obiect fără întrebuințare, însă cu trecut, totuși, la activul său de cânepă, câlți sau fibră textilă. Uneori o desface, o pipăie, de parcă ar verifica dacă memoria mai ține. Frânghia miroase încă a soare și a vânt, a mahala de sat, a lucruri care au avut timp să se usuce în voie. Ba chiar miroase și a ceva copilărie.
        În oraș nu există loc pentru uscarea în voie a lucrurilor. Totul se întâmplă înăuntru, în mașini, pe balcoane, în cutii, în proceduri. Frânghia rămâne tăcută, inutilă, aproape ridicolă.
Până într-o zi, într-o dimineață oarecare, când orașul începe să apese mai greu decât de obicei, și el o leagă între doi pereți ai camerei. Nu atârnă pe ea haine, nici speranțe, nici declarații. O întinde doar atât cât să-i încapă privirea. Și se așază pe marginea patului, privind linia aceea simplă, orizontală, ca pe o aducere-aminte.
        Nu o folosește ca să plece mai sus sau mai jos, ci pentru ca, din vreme în vreme, să-și amintească una-alta. Mai ales din timpurile de tristă-veselă zburdălnicie ale copilăriei... Aproape ca la Esenin: „E-o tristețe veselă în rumeneala zării”... (nașterii și copilăriei noastre...).