PRIETENII ȘI ILUZII...

  

 
La un moment dat, omul descoperi că avea peste trei mii de prieteni. Facebook îl felicita aproape tacit, printr-o cifră rotundă, impresionantă, demnă de un mic proprietar de stadion sau de un candidat la alegeri într-o circumscripție cu populație indulgentă. Trei mii și ceva. Cifra creștea din când în când, de parcă prietenia ar fi fost o plantă de apartament care se dezvolta singură, cu condiția să nu uiți s-o uzi cu câte un like.
Se uită la ecran și se întrebă ce ar trebui să simtă. Mândrie? Recunoștință? O vagă amețeală statistică? Trei mii de oameni care, într-un fel sau altul, îl acceptaseră în micul lor univers electronic, îi îngăduiseră să le vadă fotografiile, să le citească sentințele despre viață, să afle ce au mâncat, unde au călătorit și cât de fericiți au fost în acea zi, mai ales dacă fotografia îi surprindea cu spatele la un apus.
Apăsă pe lista prietenilor. Nume peste nume, chipuri peste chipuri, unele cunoscute, altele vag familiare, câteva uitate aproape complet. Oameni pe care îi întâlnise cândva, oameni cu care schimbase câteva cuvinte, oameni care îi citiseră o carte, oameni care îi văzuseră numele pe undeva și hotărâseră că o cerere de prietenie nu costă nimic. Bineînțeles, numărul covârșitor era al celor pe care nu-i întâlnise niciodată, dar care, printr-o stranie economie a epocii, deveniseră prieteni fără să fi fost vreodată cunoscuți.
Trei mii de prieteni. Îi veni să râdă. Nu din răutate, ci dintr-un soi de jenă în fața propriei iluzii. Dacă prietenia se măsura în cifre, atunci omenirea făcuse un progres extraordinar: nu mai era nevoie să fii lângă cineva, să-i cunoști necazurile, să-i recunoști tăcerea, să-i duci o sacoșă până acasă sau să stai cu el o noapte întreagă într-un spital. Era suficient să-i confirmi existența printr-un clic. Prietenia devenise o operațiune simplă, rapidă și, mai ales, reproductibilă.
Închise lista și privi pe fereastră. În curte, un bătrân își sprijinea mâinile de coada unei lopeți, fără să lucreze. Părea că așteaptă ceva. Omul îl cunoștea de ani buni, deși nu știa dacă l-ar fi putut numi prieten. Se salutau, schimbaseră cândva câteva vorbe despre ploaie, despre pomii care nu mai rodeau ca altădată, despre o rudă plecată peste hotare. Într-o iarnă, bătrânul îi curățase zăpada din fața porții fără să-i spună. Niciunul nu pomenise vreodată întâmplarea.
Dacă l-ar fi întrebat Facebook-ul câți prieteni avea în vecinătate, probabil că bătrânul n-ar fi apărut nicăieri. Nu avea profil sau, dacă avea, nu se pricepea să-l folosească. În statistica universală a prieteniei omul acesta era aproape inexistent. Și totuși, într-o zi grea, poate că tocmai el ar fi fost cel care ar fi bătut la ușă.
Omul reveni la calculator. Pe ecran, cifra continua să strălucească, nepăsătoare față de toate aceste obiecții. Îi veni să scrie o postare: Ce iluzie și cu numărul prietenilor!
Se opri. Își spuse că ar fi încă o ironie livrată aceleiași mașinării care știa să transforme orice tristețe în conținut și orice adevăr în prilej de reacții. Ar fi primit probabil câteva sute de aprecieri, câteva comentarii înțelepte și vreo două felicitări pentru luciditate. Unii i-ar fi scris că are perfectă dreptate, alții i-ar fi trimis inimioare, iar câțiva ar fi distribuit textul cu mențiunea că prietenia adevărată este rară. După care fiecare s-ar fi întors la lista sa de trei mii de prieteni.
Șterse începutul postării.
Îi trecu prin minte că ar fi putut să-i scrie cuiva, unuia dintre oamenii care îi fuseseră aproape în tinerețe, când prietenia nu avea nevoie de o platformă, ci de un loc unde să te așezi, de o sticlă de vin, de o carte împrumutată sau de o plimbare fără destinație. Dar cum să aleagă? Deschise lista, derulă câteva pagini și recunoscu un nume. Îl privi îndelung. Apoi își aminti că omul murise de câțiva ani.
Profilul lui era încă acolo. Fotografia, câteva comentarii, urări de ziua de naștere, felicitări pentru sărbători. În dreptul numelui, Facebook păstra cu o inocență administrativă posibilitatea de a-i scrie un mesaj. Puteai să-i trimiți o veste, să-i povestești despre vreme, să-i spui că ai terminat cartea despre care discutaseră cândva. Mesajul ar fi plecat, probabil, fără împotrivire. Rețeaua nu știa că destinatarul nu mai putea răspunde.
Omul simți că iluzia nu stătea numai în numărul prietenilor. Exista și o altă iluzie, mai adâncă și mai greu de măsurat: aceea că tot ce poate fi păstrat continuă să existe în același fel. Facebook păstra chipuri, cuvinte, aniversări, fotografii din vacanțe, zâmbete surprinse la timp. Dar nu putea păstra căldura unei mâini, glasul unui prieten care te striga de la poartă, felul în care cineva îți rostea numele când avea nevoie de tine. Arhiva putea conserva urma, nu și prezența.
Se ridică și scoase din bibliotecă un album vechi. Între copertele lui găsi o fotografie de grup, făcută cu multe decenii în urmă. Bărbați tineri, femei tinere, toți cu seriozitatea ușor comică a oamenilor care nu știu că vor deveni, într-o bună zi, trecutul altcuiva. Îi recunoscu unul câte unul. Acesta plecase. Acela murise. Altul se mutase departe și pierduseră legătura. Unul îi fusese prieten apropiat, apoi viața îi despărțise fără ceartă și fără explicații, ceea ce era poate cea mai definitivă formă de despărțire.
Privi fotografia și încercă să-i numere pe cei rămași în viață. Se opri la trei, apoi își dădu seama că se înșelase: unul dintre ei murise chiar în primăvara aceea. Rămăseseră doi. Doi oameni dintr-o întreagă generație, două voci care încă i-ar fi putut spune pe nume fără să se uite la profilul lui.

Puse fotografia pe masă, lângă calculator. Pe ecran, trei mii și ceva de prieteni. Pe hârtie, o generație aproape întreagă dispărută. Între cele două imagini se deschidea o prăpastie pe care nici cea mai rapidă conexiune la internet n-ar fi putut-o acoperi.
Atunci înțelese ce voise să spună prin spațiul lăsat gol după acel „peste 3 000 de…”. Nu era un gol de cuvinte, ci unul în care nu încăpea niciun substantiv fără să pară nepotrivit. Prieteni? Cunoscuți? Chipuri? Nume? Spectatori ai unei vieți? Martori electronici ai unei existențe pe care, în realitate, aproape nimeni nu o putea mărturisi?
Lăsă spațiul gol.
În zilele următoare, începu să privească altfel lista. Nu mai era tentat să-i numere. Uneori trimitea un mesaj unui om pe care îl cunoscuse demult, alteori citea câte o postare fără să apese nimic. Își dădu seama că până și tăcerea putea fi o formă de respect, cu condiția să nu fie confundată cu indiferența. Iar într-o după-amiază, când bătrânul din curte nu ieși la poartă ca de obicei, traversă strada și bătu la ușa lui. Îl găsi răcit, singur, fără chef de vorbă. Îi cumpără pâine, îi aduse medicamentele de la farmacie și rămase puțin pe un scaun, lângă pat.
Niciunul nu vorbi despre prietenie. Nici nu era nevoie.
Seara, omul deschise din nou Facebook. Cifra crescuse cu încă șapte. Privi întâmplarea statistică fără emoție, apoi închise calculatorul. În odaie se făcuse liniște, iar pe masă rămăsese fotografia veche, cu cei care fuseseră cândva tineri și care, fără să știe, își împărțiseră unul altuia o parte din timp.
Înainte de culcare, își spuse că poate ar trebui să scrie cândva un text despre prietenie, dar nu unul care să condamne rețelele, nici unul care să idealizeze trecutul. Prietenia nu fusese niciodată perfectă, iar oamenii nu deveniseră mai puțin singuri numai pentru că nu aveau internet. Numai că altădată singurătatea nu se afișa cu trei mii de confirmări.
Își imagină pentru o clipă cum ar arăta pagina lui după ce n-ar mai fi. Fotografiile ar rămâne, poate, comentariile s-ar aduna, iar într-o zi cineva ar scrie: „La mulți ani!”, fără să știe că urarea se adresează unui om care nu mai putea împlini nicio vârstă. Cifra prietenilor ar rămâne acolo, înghețată într-un prezent administrativ, ca și când moartea ar fi doar o problemă de actualizare a profilului.
Dar poate că nici atunci nu ar fi fost totul zadarnic. Printre cei trei mii și ceva s-ar putea găsi cineva care să-și amintească o frază, o carte, o întâlnire, un gest. Un om care să nu-l fi cunoscut bine, dar care să fi păstrat ceva din trecerea lui prin lume. Nu era puțin. Uneori, chiar și o amintire străină poate ține aprinsă o lumină într-o încăpere unde nu mai locuiește nimeni.
Închise ochii. Pentru prima dată după multă vreme, nu se mai simți obligat să fie prezent nicăieri.
Iar dacă ar fi trebuit să lase un ultim mesaj, poate că n-ar fi scris decât atât: prietenii nu se numără. Se descoperă în timp, se pierd în timp, iar uneori timpul îi ia pe toți și lasă în urmă o pagină pe care cifra continuă să crească.
Sub ea, spațiul destinat cuvântului „prieteni” ar rămâne gol. Nu pentru că n-ar mai fi nimeni acolo, ci pentru că, în cele din urmă, timpul nu numără prietenii. Îi numără pe cei care ne mai rămân.