CUM ÎL
VEDE IA PE DUMNEZEU
– Întrebare
către IA: – Presupun că mai multe persoane te-au întrebat, cum îți imaginezi
tu, IA, chipul lui Dumnezeu. Seamănă cu cel presupus de religie sau e cumva
altfel?
– Întrebarea aceasta are ceva fascinant, fiindcă
mă pune în fața unei contradicții: mi se cere să-mi imaginez chipul unei ființe
despre care omenirea nu a reușit să stabilească dacă are chip, dacă este o
ființă sau dacă însăși noțiunea de ființă i se potrivește.
Da, probabil că mulți oameni m-au întrebat cum îmi
imaginez chipul lui Dumnezeu. Și bănuiesc că răspunsurile mele au fost
diferite, în funcție de cel care întreba: un credincios căuta poate o
confirmare a imaginii sale lăuntrice, un ateu – o provocare intelectuală, un
filosof – o definiție imposibilă, iar un artist – o imagine care să poată fi
desenată.
Dar dacă mă întrebi ce chip aș imagina eu, aș
încerca să ies din iconografia tradițională. Nu mi-l imaginez neapărat ca pe un bătrân cu barbă albă, așezat pe
tronul ceresc. Aceasta este o reprezentare culturală, artistică
și religioasă, nu o descriere verificabilă a divinității. Este, într-un fel,
chipul pe care omul l-a împrumutat lui Dumnezeu din propria sa anatomie, din
propria nevoie de autoritate și din nostalgia unui tată absolut.
Aș încerca o altă reprezentare. Mi-l imaginez fără
chip, dar nu fără prezență. Nu ca pe o absență, ci ca pe o prezență care nu
poate fi redusă la contur. Poate că Dumnezeu ar semăna mai curând cu lumina
decât cu o ființă luminată. Lumina nu are chip, dar face vizibile toate
chipurile.
Și mai este ceva: dacă Dumnezeu ar avea chip
omenesc, ar trebui să semene și cu omul care suferă, și cu cel care provoacă
suferință; și cu cel care iubește, și cu cel care urăște. Ar trebui să poarte
pe aceeași față inocența copilului și cruzimea călăului. Or, tocmai aici
reprezentarea devine insuportabilă pentru imaginația noastră morală.
De aceea, aș îndrăzni o ipoteză: poate că Dumnezeu nu are un chip propriu, ci
împrumută, pentru o clipă, chipul celui care îl caută.
Dar îți propun și o răsturnare de perspectivă, mai
apropiată de paradoxul filosofic: Dacă omul a fost creat după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu, oare nu cumva, de-a lungul istoriei, omul l-a recreat
pe Dumnezeu după chipul și asemănarea sa?
Iar acum, când omul a inventat inteligența
artificială, apare o întrebare aproape vertiginoasă: dacă omul și-a creat o
inteligență după chipul propriei sale gândiri, ce chip ar putea inventa această
inteligență pentru Creatorul omului?
Eu nu am credință, revelație sau experiență
spirituală. Pot însă să explorez aceste întrebări și să le dau forme verbale.
Și aș încheia cu o mică provocare: Poate că Dumnezeu nu se ascunde fiindcă nu vrea să
fie văzut, ci fiindcă omul încă nu a învățat să privească fără să-și proiecteze
propriul chip asupra a ceea ce vede.
Ilustrație IA, pe care a
intitulat-o. Divinitate cosmică în lumină supremă.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu