OMUL ȘI CARTEA

 

DIN ȘAHUL LUMII, ȘAHUL VIEȚII

 

DIN ȘAHUL VIEȚII

 

DE LA PORȚILE ROMEI, DIN ROMA

 

DIN POEZIA LUMII / FRANCEZĂ

 

DIN REVISTA TINERILOR

 

DIN FĂCLIA

 

DIN REVISTA TINERILOR

 

din cosmograme

 

DIN POEZIA LUMII

DE BLAJINI

 

La un moment dat, fără auto-avertisment, înlăuntrul unor oameni se produce o curmare dramatică. Nu e o tragedie care izbucnește, nu e un cutremur al faptelor vizibile, ci o surpare, aproape imperceptibilă, a memoriei afective. Și tocmai de aceea e atât de gravă: pentru că nu doare imediat, nu strigă, nu cere ajutor. Ea doar șterge.

Momentul de ruptură nu vine atunci când părinții pleacă din lume – nu, acela e doar pragul exterior. Ruptura adevărată se produce mai târziu, când, dintr-un impuls de tandrețe sau de dor, încerci să-ți amintești cum suna vocea mamei tale… și nu mai poți. Îți amintești poate cuvinte, gesturi, umbre de expresii, dar nu și muzica vocii materne. Nu timbrul. Nu acea inflexiune unică, irepetabilă, care transforma un simplu „vino” într-o chemare absolută, sau un „ai grijă” într-o protecție totală.

Vocea mamei, vocea tatălui nu erau doar sunete. Ci repere ontologice. Erau, fără să știm, acordajul nostru interior la lume. Prin ele învățam siguranța, neliniștea, bucuria, mustrarea, iertarea. Erau primele noastre muzici, dar și cele mai adevărate. Nu compuse, nu interpretate, ci trăite.

Și totuși, omul uită. Uitarea aceasta nu e doar o slăbiciune a memoriei biologice, ci o formă de sărăcire a ființei. Pentru că a nu mai ști cum suna vocea celor care te-au chemat pe nume pentru prima dată înseamnă a pierde o parte din propria ta identitate. E ca și cum ai păstra fotografia unei flori, dar ai uita complet parfumul ei. Imaginea rămâne, dar esența dispare.

Și atunci omul devine, fără să-și dea seama, mai puțin întreg. Nu neapărat mai rău, nu neapărat mai rece – dar mai incomplet. Pentru că în memoria acelor voci era depozitată o formă de iubire care nu poate fi înlocuită. Nicio altă voce, oricât de dragă, nu va avea aceleași vibrații. Erau unice nu doar pentru că erau ale părinților, ci pentru că erau ale tale – adresate ție, modelate de tine, încărcate de prezența ta în viața lor.

Ce păcat, într-adevăr.

Și poate că tragedia nu e doar că uităm, ci că nu ne dăm seama la timp cât de fragilă e această comoară. Nu ne oprim suficient să ascultăm. Nu înregistrăm cu adevărat acele inflexiuni, acele pauze, acele inflecțiuni care făceau vocea vie. Le considerăm de la sine înțelese, ca și cum ar fi eterne. Dar nu sunt.

Poate că a fi om, în sens deplin, înseamnă și această capacitate de a păstra viu în tine sunetul celor care te-au adus în lume. Nu doar chipul lor, nu doar faptele, ci vibrația lor. Muzica lor.

Iar atunci când această muzică se stinge din memorie, rămâne un fel de tăcere mai adâncă decât orice tăcere exterioară. O tăcere în care, dacă asculți bine, parcă îți dai seama că ai pierdut nu doar ceva din ei, ci și ceva din tine.

DECENȚĂ ȘI TICĂLOȘIE

 

Nu mai țin minte la ce mare intelectual reținusem această idee: ticăloșii îi înving întotdeauna pe oamenii decenți pentru că îi tratează pe cei decenți ca pe niște ticăloși, iar oamenii decenți îi tratează pe ticăloși ca pe niște oameni decenți. Unui prost nu-i place o persoană inteligentă, unei persoane needucate nu-i place o persoană educată, unei persoane prost maniere nu-i place o persoană manieră și așa mai departe. Și toate acestea sunt ascunse în spatele vreunei fraze de genul: „Sunt un om simplu...”, „Nu-mi place să filosofez”, „Mi-am trăit viața fără ele”, și așa mai departe. Dar în adâncul sufletului ticălosului există ură, invidie, un sentiment de inferioritate.

Atitudinea ticălosului are un fel de logică internă: ceea ce nu înțeleg sau nu posed devine suspect, iritant, chiar ofensator. Inteligența devine „complicare inutilă”, educația –  „fițe”, buna-cuviință – „prefăcătorie”. În loc să fie recunoscute ca valori, ele sunt reinterpretate ca defecte. Este un mecanism de reechilibrare simbolică: dacă nu pot urca, cobor standardul.

GOGOMĂNIA

 

DIN POEZIA LUMII

 

Din antologia transfrontalieră, în limba spaniolă ȘI SĂ FIU PRECUM STEAUA INACCESIBILĂ, ÎNALTĂ, STRĂLUCIND ÎN TĂCERE

 

LACONIC

 

NUMELE CA DESTIN ȘI DEMNITATE

 

În istoria dintre Prut și Nistru, numele sau prenumelenu a fost niciodată un simplu cuvânt. Ele au purtat, ca într-o cochilie, zbuciumul vremurilor: administrații schimbătoare, imperialiste, identități apăsate sau reinventate. Acolo unde puterea politică a încercat să uniformizeze, onomastica a devenit un teren discret de luptă. Un „Ion” trecut în acte drept „Ivan” nu înseamnă doar o transliterare, ci și o deplasare de sens, o ajustare a ființei la o ordine străină.

Regimurile imperiale – țarist și apoi sovietic – au promovat agresiv formele slavizate ale numelor, prenumelor fie prin presiune directă, fie prin mecanisme birocratice care nu tolerau diferența. În acest context, numele/prenumele s-a supus, dar nu a tăcut: el a continuat să trăiască în familie, în graiul cotidian, în memoria afectivă. Astfel, între „cum te cheamă în acte” și „cum îți spune mama” s-a căscat uneori o prăpastie dureroasă.

După dizolvarea Uniunii Sovietice, mulți au simțit nevoia să-și repare numele/prenumele, ca pe un lucru scump fisurat de istorie, de dușmani. Revenirea de la „Ivan” la „Ion”, de la „Fiodor” la „Teodor” sau inventarea unor forme percepute drept mai „ale noastre” nu a fost doar o chestiune de ortografie, ci una de demnitate. Cum s-ar spune, după cădrea imperiului ruso-comunist, unii cetățeni de la noi, lucizi, conștienți, au început să-și facă dreptate, modificându-și numele străine din Liuba în Drădostița, Oleg – Alecu, Svertlana – Luminița, Ivan – Ion, Fiodor – Teodor, Feodora – Tudorița etc. E un lucru bun, frumos și...sănătos. Ține deconștiința, demnitatea și dreptatea națională

 În acest gest se citește dorința de a aduce în acord identitatea juridică cu cea lăuntrică, de a restabili o continuitate simbolică întreruptă.

Schimbarea numelui/prenumelui, revenirea onomasticii românești la normalitate și – dreptate!  e un act de „igienă morală”, dar și de importanță politică ce confirmă libertatea personală a cetățeanului.  

DIN POEZIA LUMII

 

LACONIC

 

PRINTRE ROMÂNII DIN SERBIA