POET AL AVANGARDISMULUI UCRAINEAN - VICTIMA BOLȘEVISMULUI

 

UN POET AL SUPRAREALISMULUI SÂRBESC

DIN MAREA POEZIE A LUMII

 

Din poezia lumii

                                                  Lêdo IVO (1924 – 2012)
 

               

  Poet, romancier, traducător și eseist brazilian. Unul dintre exponenții influenți ai „Generației 1945”, asociată mișcării moderniste în literatura țării sale. S-a născut la Maceió, oraș în care își face studiile primare și secundare. În 1940 se stabilește la Recife, unde își perfectează formația culturală, participând la Primul Congres de Poezie. În 1943, se înscrie la facultate de drept a Universității din Rio de Janeiro, de aici încolo colaborând la suplimente literare și activând în presă ca jurnalist profesionist. Debutează cu volumul  de poeme „Imaginații” (1944), în anul următor publicând „Ode și elegii”, carte considerată turnantă în poezia braziliană și apreciată cu Premiul Academiei, instituție a cărui membru devine în anul 1986. A tradus din operele lui Maupassant, Rimbaud, Dostoievski etc. Din bibliografia sa mai reținem: „Eveniment Sonet” (1948), „Odă ecuatorială” (1951), „Un brazilian la Paris și Regele Europei” (1955), „Gara Centrală” (1964), „Soldatul privat” (1980), „Marele ocean” (1987), „Poezii complete ” (2004).

                                                                                                  În traducerea lui Leo BUTNARU
 
 Patria mea
 
Patria mea nu e limba portugheză.
Nicio limbă nu e patria.
Patria mea e pământul moale și lipicios pe care m-am născut
și vântul ce bate peste Maceió.
Patria sunt crabii ce aleargă în noroiul din hățișul mangrovelor
și oceanul ale cărui valuri îmi mai udă încă picioarele când visez.
Patria mea sunt liliecii ce atârnă de bolțile joase-a bisericilor șubrezite de cari,
nebunii care dansează în amurg lângă mare
și cerul curbat de constelații.
Patria mea sunt sirenele vapoarelor
și farul de pe culmea colinei.
Patria mea e mâna cerșetorului în dimineața radioasă.
Ea sunt șantierele navale în ruinare
și cimitirele marine unde-s strămoșii mei
. . . . [tuberculoză, și bolnavii nu se mai opresc din tuse
. . . . [și tremurul în nopțile reci
și mirosul de zahăr din depozitele portuare
și chefalii ce se zbat în mrejele pescarilor
și tulpinile de ceapă ondulate-n întuneric
și ploaia ce cade peste țarcuri pentru pești.
Limba pe care o vorbesc și-n care scriu nu e și nu a fost vreodată patria mea.
Nicio limbă înșelătoare nu e patria.
Ea îmi servește doar să celebrez marea și săraca mea patrie mută,
patria mea dizenterică și fără dinți, fără gramatică și fără dicționar,
patria mea fără limbă și fără cuvinte.
 
 
Iluminări
 
Eu mă las peste tine ca un stol de păsări.
 
Și totul e dragoste, magie, cabală.
Trupul tău e frumos ca lumina pământului
în împărțirea perfectă-a echinocțiului.
 
Suma cerurilor trecând între două hangare
tu ești înălțimea tuturor și șarpele pe
fabulosul etaj matrimonial.
 
Noaptea se preschimbă-n zi pentru că exiști
feminin și deplin în brațele mele
ca două lumi gemene într-o singură stea.
 
 
Eternitatea premeditată
 
Aceasta va însemna eternitatea:
o neîncetată urcare a scărilor.
 
Și vei fi mereu în vârful scărilor
chiar dacă fiecare zi e doar o treaptă.
 
Doamne, de ce ai făptuit eternitatea?
De ce ne faci să urcăm atâtea scări?
 

UN IMPORTANT POET DIN ISRAEL

 

S-a născut într-o familie evreiască ortodoxă din orașul german Würzburg. Numele la naștere: Ludwig Pfeuffer. În copilărie a scris versuri și proză în limba germană. În anul 1935, familia sa emigrează în Palestina, pe atunci protectorat britanic, stabilindu-se la Ierusalim. A studiat la școala ebraică „Maalot”. A făcut sport (înot și box). În cel de-al doilea război mondial luptă în cadrul armatei britanice (1942-1945), iar în perioada 1947-1949 este angajat în lupta pentru independența Israelului. Lăsat la vatră, face studii biblice și de literatură ebraică, după care activează ca profesor de liceu. Prima carte de poeme o editează în anul 1955, iar popularitatea sa transfrontalieră începe după aprecierile elogioase ale lui Ted Hughes.
Este considerat unul dintre cei mai populari poeți ebraici moderni, dintre primii autori care au introdus în prozodie limba ebraică vorbită astăzi. În raport cu alți confrați, e mai spontan, mai ironic și mai puțin ostentativ „literar”.
Multe din poemele sale Yehuda Amichaï și le-a tradus, personal, în limbile franceză și engleză, textele prezente având de „original” variantele franceze.

Fiul meu miroase-a parfumul păcii
 
Când mă aplec peste fiul meu
el miroase-a parfumul păcii
chiar dacă nu e decât miros de săpun.
Fiecare dintre noi am fost un copil ce mirosea a parfumul păcii
(iar în țara-ntreagă nu mai exista decât
o singură moară de vânt care-și rotește aripile cariate).
O, țară ruptă ca hainele
ce nu mai pot fi reparate
și cu strămoși aspri și singuratici în cavouri.
Tăcerea mutilată a copiilor.
Fiul meu miroase-a parfum de pace.
Burta mamei sale
i-a promis ceea ce
nici chiar Dumnezeu nu ne poate promite.
 
Pune-ți capul pe umărul meu
 
Pune-ți capul pe umărul meu
Pentru că umărul meu
Știe lucruri
Pe care capul tău nici ar cuteza să și le imagineze
Iar gura ta nu le-ar putea rosti.
Destinul spune că
Unul dintre noi trebuie să fie vântul
– copac în vânt
Sau copac într-o zi fără vânt.
Destinul spune că
Nașterea ta în timpul războiului
Anunța sfârșitul meu
În această zi sfârșitul meu va fi al tău.
Cât timp pe fundal
Ei vor mai poza angoasei noastre
Își vor mai etala pacte
Tratate de disperare?
Lasă-mă să o spun deschis:
Timpul nu este suficient pentru a fi
Împreună de două ori
Pe durata unei singure vieți.
Lasă-mă să o spun deschis:
Chiar și această tandrețe, chiar și această inimă limitată
Nu ar fi altceva decât un umăr.
Odihnește-te, odihnește-te pe el.
 
1978
 
Turiști
 
Într-o zi stăteam pe trepte
Lângă o poartă apropiată  de cea a lui David
Lângă mine aveam două coșuri grele.
Un grup de turiști înconjurase ghidul
Iar eu le devenise punct de referință.
Îl vezi pe omul ăla cu coșurile?
Chiar în dreapta capului său se află o ladă rămasă încă
De pe timpul romanilor. Chiar în dreapta capului său.
Însă el pleacă, pleacă!
Mi-am spus că izbăvirea ar veni numai dacă
Ghidul le-ar spune:
Vedeți această ladă datând din
Vremea romanilor? Dar asta nu este important, în plus –
pe stânga, puțin mai jos, stă așezat un bărbat care
a cumpărat fructe și legume pentru familia sa.
 
1980
 

DIN POEZIA FRANCEZĂ A SEC. XX

 


Din poezia lumii

Jean FOLLAIN

(1903 – 1971)

 
 
                        S-a născut în orășelul Canisy din provincia la Manche, unde a frecventat colegiul, în care tatăl său era profesor de științe naturale. În 1921 își începe studiile la Facultatea de Drept din Caen, iar în 1927 susține examenul la baroul din Paris. În metropolă frecventează cercul poeților „Sagesse”, unde îi cunoaște pe Pierre Reverdy, André Salmon, Max Jacob ș.a. În 1933 publică prima colecție de poezie împreună cu Eugène Guillevic și Pierre Albert-Birot. În 1939 i se acordă Premiul Mallarmé, iar în 1941 – Premiul Blumenthal, decernat poeților care au refuzat colaborarea cu Guvernul de la Vichy. Începând cu anul 1957 călătorește în mai multe țări de pe trei continente. În 1970 i se acordă Marele Premiu al Academiei Franceze. Moare într-un accident, fiind lovit de un automobil la ieșirea din tunelul Quai des Tuileries.
                     Opera sa novatoare, de o modernitate sui generis, e printre cele care au contribuit la afirmarea noii poezii franceze, libere de obsesiile suprarealismului.

Dintre cărțile sale de poeme amintim: Mână caldă (1933), Mănușa roșie (1936), Aici, jos (1941), Teritorii (1953), Orele (1961), Apropieri (1969), Pentru a mai exista (1972).
 
În traducere lui Leo BUTNARU
 
 
Curtea înzidită
 
În curtea înzidită el e singur

cu o jucărie în care pulsează
primăvara obosită
zboară o pană
legănată-n cădere
pe pământul unde se confruntă
forțele iubirii
și ale spaimei de-asemenea.
Zidul sclipește, scânteiază
cu creasta împânzită
de mari cioburi de sticlă verde
contra hoților.
 
La țară
 
Hotărâseră să plece la țară
unde aceeași femeie bătrână
tricotează la poartă
unde mama își scutură nițel copilul
spunându-i în cele din urmă
ai să taci odată, ai să taci?
Apoi în jocul cu amica sa
fetița zice că tu arzi
iar cealaltă caută ceva atât de îndelung
de târziu – ah viață lungă –
curând frunzișul se va înnegri.
 
 
Pâinea
 
Ea spuse: aceasta e pâine
și din pătucul strâmt
copilul răspunse: mulțumesc
iar curierul negru-lucios
lăsă cartea la prag
la câțiva pași depărtare se crispa
grădina fără flori
dinspre care până la el niciodată nu au ajuns
decât cuvinte fără amărăciune
ce au urcat printre atâtea altele
în diminețile albe înviorând
întru viață
corpurile din lumea toată.
 
 

DIN POEMUL LACONIC ITALIAN

 



Haiku italian

Mario CHINI
(1876 –1959)
 
S-a născut în Borgo San Lorenzo, Toscana. Poet, muzeolog, traducător, eseist, docent și militar. În 1900 absolvă Facultatea de Litere și Filosofia a Universității din Florența. Din bibliografia sa: Despre mine pentru mine (1901), Pânza de păianjen (1918), Teoriile romanticilor despre poemul epic (1920), Pluvios (1939), Clipită (1961, postum).

 
Timp mistic
 
Pe coline elfii
îngenunchează în vânt...
Trece Dumnezeu.
 
Haikai
 
În trei versuri
un întreg poem și, poate,
întreaga viață.
 
 
Amplu
 
Sunt de ajuns trei greieri
pentru a face o mare noapte
din miezul vierii.
 
 
Curte veche
 
Colonade și arcade
iar între colonade și arcade
luna și liniștea.
 
 
Mărturisire
 
Am cutreierat lumea toată
să iau trei tonalități
de poezie.
 
 
Toamnă
 
Frunză uscată
care cade, suspinând,
pe mormânt.
 
 
Grădină
 
Pe ramuri înflorite
râvna păsărilor ce-și risipesc
trilurile pe vânt.
 
 
Rugăminte
 
Lasă-mă să privesc
stelele cu sufletul...
nu rosti niciun cuvânt.
 
Curaj
 
Nu plânge. Cântă.
De cânți, te vor alina
cerul și inima.
 
 
Amiază
 
Totul odihnește
în aceeași inerție:
lumina și umbra.
 
 
Moleșeală
 
Binecuvântați ciulinii care
argintându-se
dorm la soare.
 
 
Sălcii plângătoare
 
Ploaie verde care
în revărsări torențiale
nu atinge pământul.
 
 
Frunză căzută
 
O frunză ce cade
nu înseamnă că primăvara-i
pe terminate!
 
 
Astfel că
 
Fiind singur
nu îmi pasă dacă apar
în gândul tău.
 
 
Tristețea
 
În această toamnă gri
unele dimineți arată
leit apusuri de soare.

 
Luigi OLDANI
 
S-a născut la Milano nu își divulgă data apariției pe lume). Și-a făcut studiile în universitățile din Florența și Urbino. A avut un sejur de creație la Tokyo. A publicat volumele „Dialogamento” (1996),  Haikuuri italiene” (2016). A fost coordonatorul revistei de a literatură și artă „Pioggia Obliqua” (Ploaia oblică). Adeptul zen budismului.

 
*     *     *
 
În octombrie
ca de chimono
foșnetul boschetelor.
 
*     *     *
 
Frumusețea se înalță
pe chipul tău
de arțar roșu.
 
*     *      *
 
Sub cerul negru
marea agitată
are miros de laur.
 
*     *     *
 
În toamna aceasta
arțarul e atât de roșu:
câmp de luptă.
 

DIN POEZIEA SUPRAREALISMULUI FRANCEZ

Din poezia lumii

René CHAR

(1907 – 1988)

S-a născut la L’Isle-sur-la-Sorgue. Elev al liceului „Mistral” din Avignon, apoi student la Școala de Comerț din Marseille, unde citește Plutarh, François Villon, Racine, romanticii germani, Alfred de Vigny, Gérard de Nerval și Charles Baudelaire. În 1928 publică volumul de debut „Clopot peste inimă”. În 1929 fondează revista „Meridiane”. Vine la Paris, unde îi cunoaște pe Louis Aragon, Paul Éluard, André Breton, René Crevel, aderând la grupul suprarealiștilor, în revista acestora publicându-și profesiunea de credință. În 1930 publică „Mormântul secretelor” drept omagiu adus lui Rimbaud, Lautréamont și filosofilor alchimiști. Colaborează cu Dalí și Buñuel la realizarea filmului suprarealist 

„Vârsta de aur” (1931).
În timpul ocupației germane, cu numele Căpitanul Alexandre, participă la Rezistență. În 1955 face cunoștință cu filosoful Martin Heidegger, opera căruia o popularizează în cadrul unor conferințe organizate în perioada anilor 1966-1969. La rândul său, prietenul german îi va dedica un amplu grupaj de poeme. Cavaler al Ordinului Legiunii de Onoare, deținătorul numeroaselor premii. Din cărțile care i-au adus înalta recunoaștere: Căutând baza și culmile (1955, aforisme poetice), Nuditatea pierdută (1971), Cântecele Balandranei (1977). 

În traducerea lui Leo BUTNARU

 Lascaux

I. Omul-pasăre mort

și bizonul trăgând să moară

Trup alungit care avusese entuziasm exigent,

În prezent perpendicular pe Bruta rănită.

O, ucisule fără măruntaie!

Omorât de cel ce fusese totul și, împăcat, moare;

El, dansatorul abisului, duh încă nenăscut,

Pasăre și fruct pervers ale magiilor salvate necruțător.

II. Cerbii negri

Apele șușotesc la urechea cerului.

Cerbilor, voi ați străbătut un spațiu milenar,

De la tenebrele stâncii până la mângâierea văzduhului.

Vânătorul care vă înțeapă, geniul care vă vede,

Eu le iubesc pasiunea, de pe largul meu țărm!

Și dacă aș avea ochii lor, deodată la ce aș spera?

III. Fiara de nenumit

Fiara de nenumit închide marșul grațioasei turme, ca un ciclop hazliu.

Opt glume îi țin de podoabe, divizându-i nebunia.

Fiara râgâie cu devotament în văzduhul rustic.

Șoldurile-i lăbărțate și revărsătoare o dor, vrând a se goli de graviditate.

De la copită la zadarnicele apărări, este învăluită de fetiditate.

Astfel mi se-arătă în friza din Lascaux, mamă fantastic deghizată,

Înțelepciunea cu ochii plini de lacrimi.

VI. Tânărul cal cu coama vaporoasă

Ce frumos ești, primăvara, calule,

Acoperind cerul cu coama ta,

Acoperind cu spumă stufărișul!

Întreaga dragoste e în pieptul tău:

De la Doamna albă de Africa

La Magdalena cu oglinda,

Idol care luptă, grație ce meditează.

________________

*Lascaux – peșteră în apropiere de Montignac, descoperită în 1940, ornamentată cu picturi și gravuri parietale, reprezentând unul din cele mai remarcabile ansambluri de artă din paleolitic (magdalenienul mijlociu, circa 13 mii de ani î.Hr.).

Sfatul santinelei

 

Fruct ce crește din cuțit,

Frumusețe-a cărei aromă-i ecou,

Aurora cu gură de clește,

Amanți pe care vrem să-i răzlețim,

Femeie cu pestelcă,

Unghie ce zgârie peretele,

Deșertul! deșertul!

UNA DIN POETELE ÎNCEPUTULUI DE SEC. XX: ELIZAVETA POLONSKAIA

 

Elizaveta POLONSKAIA                                        

(1890 – 1969)

 

Era sora... „Fraților Serapion”, grup literar din care făceau parte Fedin, Kaverin, Tihonov, Zoșcenko ș.a.
A crescut în familia unui inginer evreu din Polonia, unde, concomitent cu limba țării, învăță și idiș. În 1905, pentru a evita pogromul, familia se refugiază din Lodz la Berlin, după care avea să se stabilească la Petersburg. În 1914 Elizaveta Polonskaia termină școala medicală de pe lângă Universitatea Sorbona. În timpul primului război mondial e medic-epidemiolog. Începând cu anii ’20 traduce din Shakespeare, Hugo, Kipling, Tuwim ș.a. Editează cartea de debut „Însemne” (1921), urmată de „Sub ploaia de pietre” (1923), „Ceasuri” (1925), „Calendarul îndărătnic” (1929). A publicat memorii.

                                                                                                            În traducerea lui Leo BUTNARU

 
Epistolie către un cocoș
 
Cocoșule roșcat, ce bine-ți este
„Cu-cu-ri-gu!” să strigi spre soare.
Dar s-or întâmpla schimbări în soarta ta:
Cândva și tu vei fi un om, poate – oricare.
Uita-vei cum miroase țărna după ploaie
Și gustul râmei din grămezi de bălegar.
Pe vernala-ți creastă fi-va să-ți tuflești
O cască barosană, un – radio-pescar.
Sub aripă – o geantă, lângă piept bombat...
Nu pur și simplu un „cocoș”, ci „rara avis”!
Și dacă-o fi să ne-ntâlnim cumva-cândva,
Ai putea uita să mi te-nchini, ferice ins...
 
(1921)
 
 
Pe ostrovul Vasilevski
 
Pe ostrovul Vasilevski e mare larmă,
Tremură, zângănesc sticlele în radă,
Iar la Kronștadt bubuie tunuri grele.
Peste Neva – negre vârtejiri de ciori...
În lung de iarnă-au slăbit ochii de corb;
Chiar oamenii prins-au hoituri să mănânce.
Unde-ar fi să ciugulești cărniță-om?
Pe bulevard se-adună nou detașament.
 
Pe bulevard se-adună nou detașament,
Pe caldarâmul dur armele clănțănesc.
Trecătorii o iau larg, pe înconjurate,
Iar cineva chiar merge de-a dreptul, încruntat,
Un altul, trezind râsul, se oprește-n loc,
Pe când al treilea ins abia dacă rostește:
„Sărmanii, ah... Ce juni la moarte merg!”
Iar de trec bătrâne, cruce mare-și fac.
 
Iată-o pe bătrâna care cruce-și face,
Ea se tot crucește și-n urmă privește,
Mijindu-și ochii prea slab văzători, –
N-ar putea cumva pe Vanika ei să-l vadă,
Cei de colo n-ar fi chiar camarazii lui?
Mai stă, se mai zgâiește, apoi dă din mână,
Vede-se, n-o mai slujesc bătrânii ochi.
Și-o ia, mărunt-grăbit, spre casă, spre ostrov.
 
Iar ajungând acasă bătrâna se-ntristează,
Fără-a ști că aprig prin lapoviță, pe
Gheața în scădere, prin foc cumplit și moarte,
Lanțul de soldați se-aruncă, înaintează.
Și teafăr fiul ei ajunge-va la capăt,
Duce-se-va, duce, capu-i fără minte.
Nici frica n-o să-l ia, nici haina moarte –
Mai tare decât toate-i este trupul tânăr!
 
(1921)
 
 
Despre violenții anului 1917
 
   Cu sălbaticul porfir al anilor trecuți
   Se-acoperi imperialul porfir.
                                                        Baratînski
 
Nu cu ardezie pe tăblița școlară,
Nu în văzduh cu elice de aeroplan,
Nu, ci spintecată în humă și nisip
Mai cască rana globului-bolovan.
 
Dar omul, umil supunându-se
Dușmanilor – ger, soare, înnorări obscure, –
Pierdu-n sfârșit coerența conștiinței
Devenind schelet, praf, lăstar de pădure.
 
(1921)