Din poezia lumii
Jean FOLLAIN
(1903 – 1971)
Opera sa novatoare, de o modernitate sui generis, e printre cele care au contribuit la afirmarea noii poezii franceze, libere de obsesiile suprarealismului.
cu o jucărie în care pulsează
primăvara obosită
zboară o pană
legănată-n cădere
pe pământul unde se confruntă
forțele iubirii
și ale spaimei de-asemenea.
Zidul sclipește, scânteiază
cu creasta împânzită
de mari cioburi de sticlă verde
contra hoților.
unde aceeași femeie bătrână
tricotează la poartă
unde mama își scutură nițel copilul
spunându-i în cele din urmă
ai să taci odată, ai să taci?
Apoi în jocul cu amica sa
fetița zice că tu arzi
iar cealaltă caută ceva atât de îndelung
de târziu – ah viață lungă –
curând frunzișul se va înnegri.
și din pătucul strâmt
copilul răspunse: mulțumesc
iar curierul negru-lucios
lăsă cartea la prag
la câțiva pași depărtare se crispa
grădina fără flori
dinspre care până la el niciodată nu au ajuns
decât cuvinte fără amărăciune
ce au urcat printre atâtea altele
în diminețile albe înviorând
întru viață
corpurile din lumea toată.
se vedeau bărbați discutând
încleștați de o mare spaimă
unii plângeau
printre ei aflându-se și amanții
unei secrete frumuseți
ei au ajuns în vechile suburbii
alăturându-se companionilor
mergând desculți
pe dușumele de scânduri albe
să nu se trezească.
aceeași muzică veselă
un chip se arăta
într-un moment repetat în lumea populată
clopotul suna sub nori
la intrarea cu colonade.
Stând jos un om le spunea noi-sosiților
îmbrăcați în catifele gri
arătându-le liniile din palmele sale
repetându-le
cât sunt în viață nimeni nu va atinge
câinii mei prieteni.
păsări de mare, șerpi, insecte sclipitoare;
uneori lemnul rezonează
cu surdele împușcături de arme ale
vânătorilor aristocrați ai lumii pe moarte,
cărora le-am văzut hainele roșii sângerânde în timpuri
ploioase și de un maro auriu;
în inimile îndrăgostiților încolțea trădarea,
brutarul râdea în satul întunecat
mâncându-și pâinea cu unt
abandonând naiv în pagini de istorie
tânăra regină ce plângea în fața înaltelor oglinzi.
palida placă rotundă
de culoarea norilor
e necesar să se strângă resturile
în timp ce candelabrul tremură
în sufrageria stăpânului
și vechea școală bâiguie
despre o mitologie incertă
ce prinde a se auzi
când vântul încetează
de a le mai spune pe nume falșilor zei.
pe întinsa pășune
umbre și reflexii
se destramă peste acoperișuri.
Cu ani în urmă chiar aici
circumspect
două mâini îmbrățișau dragostea
omului afundat în viață trecută.
Marile hangare
nu mai adună nimic sub ele
decât lemn mort, praf,
uneori o pasăre însângerată
cu penetul albastru.
harpe eoliene ce se pun în mișcare când
dinspre grădina de portocali adie vântul
și în pagină litera încrustată
se reține
pe alba hârtie de in
iar departe detună războiul
în această toamnă înflăcărată
ucigând amanta și amantul
pe marginea unui ponor bătrân.
trupuri, chipuri, brațe
în sat se contopesc
cu mari arbori sculpturali.
Nu mai e timp de pierdut
spune repeta o voce.
Sunt totuși aceiași pași
din huma dimineților în care
luceau aramă și cositor.
Viitorul se ascunde în faldurile
perdelelor înghețate
pâinea se preface în carne.
pictează din nou modestul butic
și fredonează
pe când de la gară se reîntorc
două călătoare unice în felul lor
indiferente la dragostea sa
care aduce pretutindeni primăvara
însă există cântece care au continuare
și ne readuc brize ușoare.
O lume eu nu pot să te zidesc
fără acest pictor și aste două femei.
purtând o cămașă aspră, friguroasă,
iar minunata-i înfățișare îl face să citească
trei ore la rând în depărtata clopotniță
pe când în curtea școlii deja
institutorul cu barba ascuțită
învață copiii într-un fals amurg,
făcându-i să privească
printr-o bucată de sticlă afumată
pe care degetele au lăsat pete de cerneală violetă
amprentele lor curbate și fine
în voliera animalelor ce dorm
și peste marile șosele adumbrite
pe care cavalerii își dresează caii de călărie;
în orașe se luminează băncile pe care emoționate și bălaie
stau domnișoare dinaintea tejghelelor.
pe tablă rămase intact
cercul desenat
iar catedra era pustie
elevii fiind plecați
unul să navigheze pe pârâu
altul să plugărească-n singurătate
iar drumul șerpuia, pe când
dintr-o pasăre cădeau
întunecate picături de sânge.
într-un budoar cu nasture de aur
văzu desfăcându-se un coc negru
părul deșirându-se-a ofrandă
iar în cursul lui se împrăștiară roze
în una din care o insectă mută
nu abdica de la existență
înălțându-se ușor cu încrâncenare
desfăcând petalele florii
culese din ponoarele morții
în lungul unei zile lungi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu