Multe din poemele sale Yehuda Amichaï și le-a tradus, personal, în limbile franceză și engleză, textele prezente având de „original” variantele franceze.
Fiul meu
miroase-a parfumul păcii
el miroase-a parfumul păcii
chiar dacă nu e decât miros de săpun.
Fiecare dintre noi am fost un copil ce mirosea a
parfumul păcii
(iar în țara-ntreagă nu mai exista decât
o singură moară de vânt care-și rotește aripile
cariate).
O, țară ruptă ca hainele
ce nu mai pot fi reparate
și cu strămoși aspri și singuratici în cavouri.
Tăcerea mutilată a copiilor.
Fiul meu miroase-a parfum de pace.
Burta mamei sale
i-a promis ceea ce
nici chiar Dumnezeu nu ne poate promite.
Pentru că umărul meu
Știe lucruri
Pe care capul tău nici ar cuteza să și le imagineze
Iar gura ta nu le-ar putea rosti.
Destinul spune că
Unul dintre noi trebuie să fie vântul
– copac în vânt
Sau copac într-o zi fără vânt.
Destinul spune că
Nașterea ta în timpul războiului
Anunța sfârșitul meu
În această zi sfârșitul meu va fi al tău.
Cât timp pe fundal
Ei vor mai poza angoasei noastre
Își vor mai etala pacte
Tratate de disperare?
Lasă-mă să o spun deschis:
Timpul nu este suficient pentru a fi
Împreună de două ori
Pe durata unei singure vieți.
Lasă-mă să o spun deschis:
Chiar și această tandrețe, chiar și această inimă
limitată
Nu ar fi altceva decât un umăr.
Odihnește-te, odihnește-te pe el.
Lângă o poartă apropiată de cea a lui David
Lângă mine aveam două coșuri grele.
Un grup de turiști înconjurase ghidul
Iar eu le devenise punct de referință.
Îl vezi pe omul ăla cu coșurile?
Chiar în dreapta capului său se află o ladă rămasă
încă
De pe timpul romanilor. Chiar în dreapta capului său.
Însă el pleacă, pleacă!
Mi-am spus că izbăvirea ar veni numai dacă
Ghidul le-ar spune:
Vedeți această ladă datând din
Vremea romanilor? Dar asta nu este important, în plus
–
pe stânga, puțin mai jos, stă așezat un bărbat care
a cumpărat fructe și legume pentru familia sa.
Un păstor arab
Pe colina de vizavi eu sunt în căutarea
copilului meu.
ambii cu vremelnica lor pierdere...
de Bazinul Sultanului din valea ce ne desparte.
Niciunul dintre noi nu-și dorește ca băiatul sau capra
să-i fie prinși în colții roții lui Had Gayah.
Curând însă noi avem ce pierdusem în mijlocul hățișului
și glasurile ne-au revenit,
căutarea unei capre sau a unui fiu
totdeauna a însemnat început de nouă religie.
Împreună, cu un zgomot de scaune rupte
Vor face cu greu față ieșirii strâmte
Și hainele le vor fi boțite
Pline de praf și scrum de țigară
Iar mâinile le vor descoperi în buzunar
Un petec de bilet din vremuri străvechi
Figurile le sunt încă răstignite de voia lui Dumnezeu
Ochii li-s roșii de îndelung nesomn
Subpământean.
Și deodată, întrebări:
Cât este ceasul?
Unde ai pus minele?
Când? Când?
Iar unul dintre ei poate fi văzut uitându-se la cer
Să vadă de ar putea să ploaie.
Sau o femeie, cu gesturi de bătrână,
Se freacă la ochi ridicându-și cearceaful greu
Spre ceafă.
cearșaful alb al unui dușman prosopul cu care inamicul meu
își șterge transpirația de pe frunte.
În cerul Orașului Vechi un zmeu de hârtie în zbor.
La capătul sforii lui, un copil pe care nu-l pot vedea din cauza zidului.
Noi am înălțat multe drapele, la rândul lor și ei au înălțat multe drapele.
Pentru a-i face să creadă că suntem fericiți.
de lătratul vreunui câine credincios sau de fum albăstrui,
ca în legende.
Nu-mi va fi dat, așa cum se spune în Biblie, ca
„privind privirea”, să văd „berbecul gras”.
Am trecut granița statului orfan
Și deja de mult timp nimeni nu-mi mai spune soldat demobilizat,
Nu mai sunt protejat.
Dar eu am inventat lacrimile seci
Iar cel care a inventat lacrimile seci pe lumea asta
A inventat începutul sfârșitului lumii, fisura, ruina și moartea.
„Nu-ți vei face idol”, strigă o altă pasăre.
Peste Petah Tikvah cerul era roșu ca
interiorul corpului uman.
Și eu, cel care cu siguranță voi muri în unul din anii viitori,
dintr-un pui de somn de după-amiază mă trezesc la viața veșnică
până la căderea nopții.
Amestecul dintre tatăl meu și mama mea
în mine se sfarmă în părți separate.
Și sunt fericit ca o colivie fără pasăre.
Sunt la fel de melancolic ca o colivie pustie fără pasăre.
Singurul meu drapel sunt chiar hainele mele,
singurul meu imn e respirația mea,
iar primul și ultimul cuvânt e:
„AICI”.
Sunt o persoană cu un suflet complicat,
dotat cu instrumente sofisticate pentru simțire și un sistem
de memorie controlată; persoană de la sfârșitul secolului XX,
dar cu trup vechi din cele mai vechi timpuri
şi cu un Dumnezeu chiar mai bătrân decât trupul meu.
Sunt o persoană de la suprafața pământului.
Locuri adânci, beciuri și șanțuri
mă înfricoșează. Culmile munților
și clădirile înalte mă îngrozesc.
Eu nu sunt ca o furculiță înfiptă-n ceva,
nu mai sunt cuțit ascuțit, nu sunt lingură înțepenită.
Nu sunt plat și ascuns
ca o spatulă purtată-n sus – în jos,
în cel mai bun caz sunt un piston greu și neîndemânatic
zdrobind binele și răul dimpreună
pentru ceva gust
și puțin parfum.
Săgețile nu mă orientează. Îmi fac
comerțul cu precauție și calm
ca pe un mare testament care-ncepuse a se scrie
din momentul în care m-am născut.
Acum stau pe marginea străzii
obosit, sprijinit de un parcometru.
Pot să stau aici pentru nimic, gratis.
Nu sunt o mașină, sunt o persoană,
un om-zeu, un zeu-om
ale căror zile sunt numărate.
Aliluia.
De învolburatul praf văratic.
Ploaia ce nu-și amintește ploaia de anul trecut.
Un an nu e decât animal dresat fără memorie.
În curând veți purta din nou hamul,
Superbi și ornat îl veți purta: dvs.,
Iapa și hamul veți deveni un tot întreg.
Panica palidă a cărnii fragede
În panica viziunii imediate a
Sfinților antici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu