Parcă s-ar pune la cale răfuiala personajelor de rând, a facebook-iștilor cu like-ul „la purtător”, cu oamenii importanți din acest
spațiu, cu valoarea care le depășește capacitățiile lor de creație (ca și cum
nule) și lipsa elevației de a evalua, de-a aprecia arta, creatorii. Nu e deloc
nouă tentativa spiritelor fruste sau de-a dreptul mediocre de a coborî la nivelul
lor personalitățile unei societăți, prin judecăți morale distorsionate, incompetente, optuze.
Da, e un fenomen
vechi și recurent: tensiunea dintre valoare și resentiment, dintre creație și
incapacitatea de a o recunoaște. Merită nuanțat...
De-a lungul timpului, această
„răfuială” a luat multe forme. În timpul Revoluția Culturală Chineză,
intelectualii și artiștii au fost literalmente umiliți public, pentru că erau
percepuți ca „elitari” și „decuplați de mase”. Mai devreme, în Revoluția
Franceză, domina același impuls de a distruge
ierarhiile simbolice, uneori fără discernământ. Iar în plan filosofic, Friedrich
Nietzsche vorbea despre „resentiment” ca forță care nu creează valori, ci le
răstoarnă pe cele existente din incapacitatea de a le egala.
Însă problema nu e
doar în interacțiunea (sau lipsa
acesteia...) dintre „oamenii de
rând” versus „oamenii elevați”.
Pe de o parte, da: există tendința
unor spirite insuficient formate de a reduce totul la criterii morale facile,
de a judeca valorile prin zvon, biografie simplificată
sau indignare de moment. E mai ușor să „demolezi” decât să înțelegi. Evaluarea
profundă cere răbdare, cultură, disponibilitate, adică exact
ceea ce lipsește în reacția grăbită, în rea-voință, invidie,
în preconcepție și lipsă de... concepție.
Pe de altă parte, există și riscul
ca „valoarea” să se izoleze, să devină opacă, autosuficientă, incapabilă de
dialog. Când distanța devine prea mare, neînțelegerea crește.
Și se ajunge la tristul fapt că dispare puntea dintre cele două
lumi. În loc de dialog, apare suspiciunea, invidia: unii văd aroganță, ceilalți văd
prostie. Și fiecare își confirmă prejudecata.
În esență, conflictul nu e doar
social, ci epistemic: cine are dreptul să judece valoarea și în baza căror
criterii?
Da, în această interacțiune (sau a lipsei acesteia...) ceea ce rămâne constant este paradoxul că valoarea
autentică nu poate fi stabilită prin vot, dar nici nu poate exista complet în
afara oricărei recunoașteri.
...Da, nu e nimic nou în această răfuială a spiritelor mediocre cu ceea ce le
depășește. Ea nu începe nici azi, nici ieri; e un reflex vechi cât însăși
conștiința diferenței. De fiecare dată când apare o personalitate care ridică
nivelul unei epoci, în umbra ei se adună, inevitabil, energiile contrare: nu
cele care aspiră, dar cele care trag în jos. Nu pentru că ar avea forța de a
crea alternativă, ci pentru că nu pot suporta distanța.
Incapacitatea de a crea nu rămâne
niciodată neutră. Ea caută o compensație. Și o găsește, de regulă, în judecata
morală facilă, în reducerea operei la biografie, în simplificarea brutală a
unui trecut complex. Acolo unde nu există instrumente de înțelegere, apare
verdictul. Acolo unde lipsește sensibilitatea pentru nuanță, intervine
indignarea ca substitut de inteligență. E mai ușor să suspectezi decât să
înțelegi.
Astfel, personalitățile nu mai sunt
citite, ci judecate; nu mai sunt analizate, ci „corectate”. Nu li se contestă
neapărat valoarea în mod direct – ar fi prea greu –, ci li se
erodează autoritatea printr-o strategie mai accesibilă: moralizarea
retrospectivă. Se caută fisuri, se amplifică slăbiciuni, se extrag gesturi din
context și se transformă în sentințe. Nu pentru adevăr, ci pentru
nivelare.
Aceasta nu e o critică, ci o
revanșă. Nu e un act de cultură, ci unul de resentiment. Pentru că adevărata
critică presupune efort de apropiere, încercare de a înțelege înainte de a
judeca. Resentimentul, dimpotrivă, nu vrea să înțeleagă; el vrea să reducă.
Adevărata linie de demarcație nu
este între „oameni de rând” și „oameni elevați”, ci între două atitudini
fundamentale: una care aspiră și una care compensează. Prima recunoaște
diferența ca pe o invitație. A doua o percepe ca pe o insultă.
De aici pornește totul. Pentru că nu toți pot crea, dar oricine poate alege dacă, în fața creației, se
ridică sau coboară.
Iar între aceste două gesturi se
joacă, de fapt, destinul unei culturi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu