DIN POEZIA AVANGARDEI: ARSENI NESMELOV

 

Din poezia avangardei

 Arseni NESMELOV   

(1889 – 1945)

 

Numele patern: Mitropolski. S-a născut la Moscova, unde avea să studieze la școala de cadeți. A fost ofițer – mai întâi în armata țaristă, apoi în cea a generalului Kolciak, unul din adversarii neîmpăcați ai bolșevismului. (Curios e să ne gândim că pseudonimul său e oarecum... derutant: Nesmelov înseamnă... Necurajosul... Probabil, doar în literatură, la începuturi...)

Primele versuri le publică în 1911-1912 în suplimentul revistei „Niva”. După primul război mondial, avatarurile destinului îl duc în provizoriu liberul Vladivostok (1920), unde editează primele cărți: „Versuri” (1921), „Tihvin” (1922), „Praguri” (1924).

În 1924, fuge din URSS, trecând frontiera chineză și stabilindu-se în orașul Harbin din Manciuria, unde, mai bine de două decenii, este considerat cel mai bun poet rus din China. A corespondat cu Marina Țvetaeva. A lăsat importante memorii despre viața literară a Vladivostokului anilor 20, unde, de altfel, se stabileau, provizoriu, mai mulți promotori ai avangardei, printre care David Burliuk și Serghei Tretyakov (acestuia, Nesmelov dedicându-i un poem).

În China, publică volumele: „Luciu sângeros” (1929), „Fără Rusia” (1931), „Halta” (1938), „Flotila albă” (1942) – toate în Harbin; poemul „Peste ocean” (1934), „Povestiri despre război” (1936) – în Shanghai. Pentru partidul fasciștilor ruși scrie poemul „Gheorghi Semena”, publicat cu pseudonimul Nikolai Drozdov.

În august 1945 (fatalitatea... euro-asiată a acestei luni!), când trupele sovietice intră în Harbin, Nesmelov este arestat și transportat în Rusia. Curând, moare de hemoragie cerebrală.

 

Traducere și prezentare: Leo BUTNARU

 

  DESCĂRCAREA ALBASTRĂ

 

2

 

Clopoțel de argint în clinchet, –

Peste o steblă subțire – viespea,

Și în creierul împovărat de visare

Minuni se târăsc, câteva.

Își desfăcură pumnișorii

Neuroni în prag de hibernare

Și dulce se pupă cu spălătoreasa,

Iar acoperișul sărută arcușuri lunare.

Iar un paznic slăbănog și gri

(Leoarcă de-a-ngândurării sudoare)

De la ușa sferei subconștientului

Descuie și aruncă lacătul mare.

 

3

 

Iată, mă înclin. În palma-căuș

Iau esența subtilă, praf ori suc,

Pe care pistoane-asupritoare

Aiurea prin lume ca uraganul le duc.

Iată – a victorios, triumfător spasm

Din pântecele contractat a născare

Lăptos-luminoasă plasmă –

Iat-o, iat-o, iat-o apare.

Prima fibră a viermelui de mătase,

Prima literă dintr-o scrisoare

Și uluitorul avânt fluturat

De-albastra descărcare.

 

4

 

Mai departe! Dar nimic mai departe!

Praful! Nu mai poți reține.

Îmi pare rău, înțelegeți, rău îmi pare

Visul de a-l povesti deplin, în fine.

Inspirând miros de anason,

Ai mai vrea să bei și un lichior,

Însă pe Adonis îl va găti frizerul

În frac meșterit de ales croitor.

Cuvântul și piatra sunt leneșe,

Verbul e un dar echivoc:

Ca să răsune – lovitura,

Ca amnarul – să scapere foc.

  

NEURASTENICUL

 

I

 

Când nu mai e viitor, nu mai vrei să trăiești,

Când nu mai e viitor – nopțile vine spaima,

Ce liniștitor sufletului i se prorocește

Apropiata catastrofă, ce nu se poate evita.

 

DIN POEZIA AVANGARDEI

 

Din  poezia lumii

Leonid CERNOV       (1899 – 1933)

                                                    Traducere și prezentare: Leo BUTNARU

Poet, prozator, publicist, dramaturg și traducător. Adevăratul nume: Maloșiicenko. A scris atât în rusă, cât și în ucraineană, prin urmare – este revendicat de avangardele din Moscova și Kiev, ca exponent remarcabil al imagismului. 

S-a născut în orașul Aleksandria din gubernia Herson în familia unui agent de asigurare. În gimnaziu i se dezvăluie precocele aptitudini literare. În autobiografie scria: „Învățam prost, deoarece nu dispuneam de timp suficient, pe umerii mei ducând revista noastră umoristică ilegală. Concomitent, eram și redactor, și editor, scriam, desenam eu însumi, – astfel ajungând să învăț în clasa a cincea trei ani la rând, iar în primăvara anului 1914 bunii mei îndrumători m-au alungat din gimnaziu”. După această întâmplare, Cernov pleacă la Chișinău, unde își încheie studiile gimnaziale. În anii 1917-1921 rătăcește prin Ucraina, lucrând ca jurnalist, un timp studiind la facultatea de matematică, apoi la cea de drept. Joacă pe scenele a mai multor teatre. Scrie piesele „Dumnezeul lui Avraam” și „Acțiune despre regele Maksimilian”, traduce din Molière și L. Andreev. În perioada anilor 1918-1921 scrie câteva volume de versuri, care rămân însă în manuscris. În toamna anului 1922 organizează un grup de imagiști ce întrunea câțiva tineri poeți și pictori. După călătoria în jurul lumii pe o navă maritimă, vine la Odessa, unde aderă la grupul „IugoLEF” (LEF-ul de sud), în revista căruia publică fragmente din „romanul cinematografic” (poemul) „Cooperativa idioților” (1924). În 1925, la Leningrad, e unul dintre membrii activi ai „Ordinului imagiștilor militanți”. Din acest an, până la sfârșitul vieții, a editat opt cărți, printre care un volum de impresii de călătorie „125 de zile la tropice” (1928) și poemul de proporții „Frontul” (1931).

În decembrie 1934, toate cărțile sale sunt scoase din librării și biblioteci, creația sa fiind interzisă pe zeci de ani înainte. 

Facultățile bucuriei

Cu vopselele zilelor zugrăvite în pripă –        

Cu hohot nebun trecem prin toate

Noi – clovnii demenți 

Ai tristeților nevindecate.

Cu dairele în zile de singurătate

Ar avea motiv să strige „ura!” orișicare! 

Noi târguind cu mărfuri de aur

Cu spuma Bucuriei scânteietoare.  

Hei, voi!

De ce ați dezlănțuit epidemia

Nudității grețoase-a unturii de castor?

În fiece birt noi avem academie

Și facultăți ale Veseliilor.

Scuipați, strigați sau urlați „răstigniți-i!” –

Voi ce râvniți doar luciri valutare.

Ca rodul Bucuriei pentru noi 

Se pârguiește-a revoltelor înspicare.

Doar cu cei primăvăratici ne este în drum,

Panglica zâmbetului – pentru cravată.

Nouă ne e totuna, încât și posomorâtului zeu

Îi putem oferi porții de soare – poftim, tată!

În Lumea închisă, în lumea ferecată

Cu hohot nebun trecem prin toate

Noi – clovnii demenți 

Ai tristeților nevindecate.

1923, Vladivostok 

Cariera de piatră a zorilor

Mi-am aruncat inima zbuciumului și buntului,

În fiece noapte – pe cântarul lor.

Nu de asta oare 10 ani, o fi de numărat,

Din secundă în secundă

Pistolul „Colt” la tâmplă-mi stă ridicat? 

Aș fi zâmbitorul Marat cu chip de Menestrel –

Ce de-a cer și rachete,

Ce de-a lumini în orizontul viselor!...

Fiece petec al pielii mele e potricălit

De otrăvitele gloanțe ale zilelor.

Ca viermele

În cârlig

Am fost pus de astă viață,

În cleștele unui braț de fier –

Mă zvârcolesc înciudat

Holbându-mi

Ochii de un stânjen –

În revărsarea râului însângerat. 

După ce s-a scurs tot sângele stacojiu al apusului

Din umflatul balon al soarelui spart cu propria-mi mână,

Eu m-am repezit în codrul de placate urlătoare

Ca să arunc în sufletele voastre schije de furtună.

Însă ecuatorul parcă-ar fi strâns în hamuri,

Globul pământesc e ca măcelarul umflat, neam de cocoșați –

Ar fi să-mi lipesc pe frunte eticheta de paiață,

Rânjind cu coții putrezi ai munților Carpați. 

Scrâșnind dintr-o cutie de conserve, șuierând 

Ca arcu-ncordat în statura lui de-o sută de mile –

Să luminez cu toate culorile curcubeului în

Cântătoarele gurițe ale stelelor-copile.

1923, râul Amur

AVANGARDA - JERTFA GULAG-ului

 

Din poezia avangardei 

Boris KUȘNER                                              

(1888 – 1937)

 

Născut în orașul Vitebsk. A editat două cărți de versuri – „Semafoare” (1914) și „Taurorespiruri: Poem” (1918). Alte două volume ale sale, „Cel mai dârz de pe stradă” (1917) și „Mitingul palatelor” (1918), ar trece drept proză futuristă experimentală. Fragmente din „Mitingul...” au fost incluse în „crestomația revoluționară a futuriștilor” – „Cuvântul nechezat” (1918).

Boris Kușner a fost unul din organizatorii OPOIaZ-ului (Societatea de Studiere a Limbajului Poetic), scriind eseul „Despre aspectul fonetic al limbajului poetic”.

După revoluție, pledează pentru colaborarea artiștilor de stânga cu noua putere. Printre altele, îi critică dur pe editorii „Gazetei futuriștilor” (1918) D. Burliuk, V. Kamenski și chiar pe V. Maiakovski pentru, considera el, insuficient angajament politic. În ziarul „Arta Comunei” lansează ideea constituirii grupului „comfuturilor” (comuniștilor futuriști). A mai fost membrul LEF-ului (Frontul de Stânga al Artei). Jertfă a represaliilor stalinismului. Reabilitat post-mortem în 1957.

În traducerea lui Leo BUTNARU

 

 

*      *       *
 
Stăpânim în toată legea tălpigele timpului. Curând
Porni-vom pe urma cornutului elan, prin taiga:
Rânduri, se-nșiruie, inelat, noi vetre, localități – deja
Țin frâul asudat al celor gata de a da bici, de-a pleca.
 
Fără reproșuri, în subteranele miezului de noapte,
De cum vom porni în lungul pădurilor rare,
Să strângem plase, capcane, lăsând să se plodească
Neamul rapacilor lupi agonizând a salvare!
 
Prin zăpezi lăbuțele de câini rotocol-rotitoare
Înșelate-s de lupoaica prăpăstuită-n întunericul orb –
Prea de tot mici sunt gheruțele râvnitorilor – n-ar
Răzbi, n-ar izbândi nici uliu sur, nici negrul corb.
 
Iar iubitei-odor piciorușele desculți i-s degerate, o dor!
 
Și s-ar duce să răvășească, să scotocească desișuri,
În bârlogul ursoaicei furișându-se lunecat, temerar,
Iar la bazar prețurile vor sălta, vor crește abitir,
Scădea-va doar prețul la bolirea cea de pojar.
 
(1916)
 
 
*      *      *
 
Ursuleți albi din faianță daneză
Zboară ca stolul de gâște sălbatice
Ce ating cu aripile gondola de aur.
Și uscat ienupăr se înclină-n vâlcea,
Isoane argintii îngână înserarea –
Neliniștite strune de zare și stea.
 
Au inima luptătorului moleșită-i de carnaval?
Ce mai zângănea fierul înțepător!
Drumul s-a rătăcit prin pădurea neumblată...
Bătrânul voinic o ia pe lângă rarele crânguri;
Șarpele a fost să-l încolțească odată –
S-a zis cu bătrânul, s-a zis, s-a stins pe gânduri
Dus de sănii sau de șa legănată.
 
Iernatice hermeline, ca săgeți din toba vântului,
Ca fulgere călite până la alb orbitor
Multora le găuriră sângele – vene desfundate...
Coardele vocale în noduri gordiene legate.
Și nu mai cântă decât lungile ierburi, departe,
Pe iutele car de foc al lui Phaeton, pe capre-nalte.
 
(1916)

UN POET AL AVANGARDELOR RUSĂ ȘI UCRAINEANĂ: LEONID CERNOV

 



Din  poezia lumii
 

Leonid CERNOV      

 (1899 – 1933)

 

Traducere și prezentare: LEO BUTNARU

 
Poet, prozator, publicist, dramaturg și traducător. Adevăratul nume: Maloșiicenko. A scris atât în rusă, cât și în ucraineană, prin urmare – este revendicat de avangardele din Moscova și Kiev, ca exponent remarcabil al imagismului.
S-a născut în orașul Aleksandria din gubernia Herson în familia unui agent de asigurare. În gimnaziu i se dezvăluie precocele aptitudini literare. În autobiografie scria: „Învățam prost, deoarece nu dispuneam de timp suficient, pe umerii mei ducând revista noastră umoristică ilegală. Concomitent, eram și redactor, și editor, scriam, desenam eu însumi, – astfel ajungând să învăț în clasa a cincea trei ani la rând, iar în primăvara anului 1914 bunii mei îndrumători m-au alungat din gimnaziu”. După această întâmplare, Cernov pleacă la Chișinău, unde își încheie studiile gimnaziale. În anii 1917-1921 rătăcește prin Ucraina, lucrând ca jurnalist, un timp studiind la facultatea de matematică, apoi la cea de drept. Joacă pe scenele a mai multor teatre. Scrie piesele „Dumnezeul lui Avraam” și „Acțiune despre regele Maksimilian”, traduce din Molière și L. Andreev.
În perioada anilor 1918-1921 scrie câteva volume de versuri, care rămân însă în manuscris. În toamna anului 1922 organizează un grup de imagiști ce întrunea câțiva tineri poeți și pictori.
După călătoria în jurul lumii pe o navă maritimă, vine la Odessa, unde aderă la grupul „IugoLEF” (LEF-ul de sud), în revista căruia publică fragmente din „romanul cinematografic” (poemul) „Cooperativa idioților” (1924). În 1925, la Leningrad, e unul dintre membrii activi ai „Ordinului imagiștilor militanți”. Din acest an, până la sfârșitul vieții, a editat opt cărți, printre care un volum de impresii de călătorie „125 de zile la tropice” (1928) și poemul de proporții „Frontul” (1931).
În decembrie 1934, toate cărțile sale sunt scoase din librării și biblioteci, creația sa fiind interzisă pe zeci de ani înainte.
 
 

Leonid Cernov
 
Autoportret
 
Între 26 și 32 de ani
În zborul ca de plumb înflăcărat,
În care mediocritate se unește cu solaritatea,
Unde fiece bărbat e poet,
Unde fiece femeie este eroină,
Tu vei vedea încă multe și de toate...
De mulți te vei mai îndrăgosti,
Încât inima-ți va urla răsunător.
Vei cunoaște poeți geniali,
Pictori extraordinari vei întâlni,
Însă niciodată pe mine
Nu mă vei găsi...
 
Leonid Cernov e păcătos vesel,
Îndrăgostit de spinii salcâmilor,
Schimbând cireșele de primăvară
Pe combinații universale a pasiunilor!
 
Paris, New-York, Berlin!
Nu-l judecați prea necruțător:
Dintr-un palid tablou el a creat
Falnica făclie a încântărilor.
 
El are un milion de înfățișări fremătătoare
Și-a ales dintre ele pe cea care-l minuna,
10 ani împodobind-o ca pe o mireasă
Și scriind pe ea „Moulin Rouge”,
Apoi o aruncă să plutească peste nori,
Spre-a ajunge direct în mâinile cometei Galateea.
 
Și când aceasta propriul său suflet și-l scoase,
În locul lui punând sufletul lui Leonid Cernov, – din hău
40 de milioane de stele neamânat s-au arătat
Să lumineze noua Născătoare de Dumnezeu!
 
Iar Leonid Cernov trăia în purpur și aur,
Viețuia în semi-beznă devreme-târzie,
20 de ani la rând cu Lumea conviețuind
În civilă căsătorie.
 
....Însă tu oricum va trebui să-i răspunzi
Celei de-a 33-ea primăveri pentru
Pasiunea melodiei cântate,
Pentru dreptul să arzi și să schimbi...
Și poate de-aici înainte vei cunoaște poeți geniali,
Pictori extraordinari vei întâlni,
Însă niciodată pe mine
Nu mă vei găsi...
 
1921
 

DIN POEZIA AVANGARDEI

Merkaba*
 
În Geneva cale puțin umblată
Mai senină ca drumul spre Damasc
Luminile nu a-i putea să-i sperii
Cu vreo multiplicată verde cască.
Eu parcă aș fi la optsprezece ani
Nimeni n-ar reuși să mă păcălească.
Văd pledul vărgat și sus la fereastră
Vergeaua pentru perdea.
Peste cincizeci de minute
Neschimbându-ne cursul
Fără amânare vom traversa
Orașul de podiș pre nume Kursk.
Dar nu știu exact cam la ce răscruce
Sau la ce popas de rambleu surpat
La deconectarea timpuriilor stele
Cu alți camarazi am fost trimis și eu.
...Țin minte trenul cu aburi pufăind.
Probabil să fi fost deja dezamăgit
După care crunt obișnuit să nu mai cred
În dragoste nici chiar de-aș fi răstignit.
O piezișă rază atotluminătoare
Mă ocroti pe-acel șubred terasament
Cu neauzitul ei mers omenește desculț
Decât orice foc cu mult mai transparent.
 
(12 august 1915, pe Bug,
noaptea, când a fost îngrozitor)
____________
*Merkaba – „supraaspectul” influenței spiritului, energiilor universale asupra omului.
 
 
Eiffeleia
 
O d a  I
 
Acest văzduh fumegând în văi pe la zori
Cu răzlețele izbe pribege
Uluit de jocul turbinelor fără griji
Și de densele trepte ale coborâșului
În lustruitele și distratele metrouri –
Acolo nu cântă zânele,
Nu duce la deznădejde argintul
Gâdiliciului tristei Lorelei.
Și-l va țintui nu strigătul steagului,
Nu hohotul de plâns al rachetelor,
Nu-i vor transmite obișnuința-le, ticul
Șifonații esteți – cu dânșii procesul
De multă vreme a și fost încheiat;
Mai țin minte felinarele,

* * *

 

Biblioteca poeziei de avangardă

                           Sighizmund KRJIJANOVSKI                                                                 

(1887 – 1950)

 
Este autorul care se reînfățișează, ca din anonimat, avidului, curiosului public cititor din epoca „perestroika”, exegeții constatând, atât în Rusia, cât și peste hotarele ei, că ar fi vorba de un mare scriitor, în primul rând – nuvelist ce poate sta alături de Borges sau Kafka. 
În ce privește poetul Sighizmund Krjijanovski... S-o luăm din altă parte, „în răspăr” cu o formulă general acceptată: dacă, de regulă, se vorbește de „proza poeților”, iată un caz „perfect”, în care se poate discuta, pe invers, despre poezia unui mare prozator. 

Versurile lui Krjijanovski datează, în mare, din al doilea deceniu al secolului trecut, anii 1911–1918, și aveau să apară în volum aparte – „Suflet din cărți” (Knijnaia dușa) – abia la început de secol XXI, în 2007. E o poezie... interstițială, aș zice, plăsmuită la hotarele simbolismului lui Briusov și akmeismului lui Gumiliov.

Scriitorul s-a născut la Kiev, într-o familie de polonezi. Licențiat în drept al Universității din orașul de pe malurile Niprului. În anii 1912–1913 locuiește în Franța, Italia, Elveția și Germania. Din 1922 se stabilește la  Moscova.
Debutul în presă – 1912. Ca prozator se realizează în perioada 1920–1940, după care nu scrie mai nimic demn de atenție, în țara în care un oarecare redactor îi putea striga: „Dar înțelege odată, cultura dumitale ne jignește!” Într-adevăr, a fost un intelectual de excepție.
A tradus din literatura poloneză, din dramaturgia occidentală. Ruinat de alcool, moare în sărăcie și uitare.
 

Prezentare și traducere de Leo BUTNARU

 
 
Amurgul
 
Se îndeasă amurgul. Se târăște-n minte ziua obosită
Cu negurile sale umede și reci,
Împletiri de sentimente gri și inelări de gânduri pale...
Vreau să le împrăștii cu libere eforturi – dar voința
Doarme a prostie. Pe amurgul tot mai dens pe o, deja,
Nevăzută vale...
 
În suflet înserarea cântă tânguios și mohorât.
Și dintr-o dată izbucnesc lumini necunoscute!
Dar toate astea, îmi amintesc... – au mai fost...
Și-n suflet iar se înstăpânește el –
Amurgul tot mai dens
Și tot mai fără rost.
 
 

*     *     *
 
În suflet, ca în odaie neîncălzită.
Căci viața-i totuși inconfortabilă chestiune:
Astăzi alean, mâine plictiseală...
Cam astea ar fi, s-ar putea spune.
 
Stau plecat peste carte, rebegesc ca și cum moral:
Parcă prin rânduri scrise-i posibil a exprima ceva?
– Se poate minți, sigur... se poate minți cu talent –
Cam asta e, sau așa ceva.
 
Atât se mai frământă, se zbate „stilul” nostru!
Atât de nemișcată sufleteasca-ne acalmie.
Atât de aptere ne sunt și tristețe
Și veselie...