DIN POEZIA AVANGARDEI

 

Din  poezia lumii

Leonid CERNOV       (1899 – 1933)

                                                    Traducere și prezentare: Leo BUTNARU

Poet, prozator, publicist, dramaturg și traducător. Adevăratul nume: Maloșiicenko. A scris atât în rusă, cât și în ucraineană, prin urmare – este revendicat de avangardele din Moscova și Kiev, ca exponent remarcabil al imagismului. 

S-a născut în orașul Aleksandria din gubernia Herson în familia unui agent de asigurare. În gimnaziu i se dezvăluie precocele aptitudini literare. În autobiografie scria: „Învățam prost, deoarece nu dispuneam de timp suficient, pe umerii mei ducând revista noastră umoristică ilegală. Concomitent, eram și redactor, și editor, scriam, desenam eu însumi, – astfel ajungând să învăț în clasa a cincea trei ani la rând, iar în primăvara anului 1914 bunii mei îndrumători m-au alungat din gimnaziu”. După această întâmplare, Cernov pleacă la Chișinău, unde își încheie studiile gimnaziale. În anii 1917-1921 rătăcește prin Ucraina, lucrând ca jurnalist, un timp studiind la facultatea de matematică, apoi la cea de drept. Joacă pe scenele a mai multor teatre. Scrie piesele „Dumnezeul lui Avraam” și „Acțiune despre regele Maksimilian”, traduce din Molière și L. Andreev. În perioada anilor 1918-1921 scrie câteva volume de versuri, care rămân însă în manuscris. În toamna anului 1922 organizează un grup de imagiști ce întrunea câțiva tineri poeți și pictori. După călătoria în jurul lumii pe o navă maritimă, vine la Odessa, unde aderă la grupul „IugoLEF” (LEF-ul de sud), în revista căruia publică fragmente din „romanul cinematografic” (poemul) „Cooperativa idioților” (1924). În 1925, la Leningrad, e unul dintre membrii activi ai „Ordinului imagiștilor militanți”. Din acest an, până la sfârșitul vieții, a editat opt cărți, printre care un volum de impresii de călătorie „125 de zile la tropice” (1928) și poemul de proporții „Frontul” (1931).

În decembrie 1934, toate cărțile sale sunt scoase din librării și biblioteci, creația sa fiind interzisă pe zeci de ani înainte. 

Facultățile bucuriei

Cu vopselele zilelor zugrăvite în pripă –        

Cu hohot nebun trecem prin toate

Noi – clovnii demenți 

Ai tristeților nevindecate.

Cu dairele în zile de singurătate

Ar avea motiv să strige „ura!” orișicare! 

Noi târguind cu mărfuri de aur

Cu spuma Bucuriei scânteietoare.  

Hei, voi!

De ce ați dezlănțuit epidemia

Nudității grețoase-a unturii de castor?

În fiece birt noi avem academie

Și facultăți ale Veseliilor.

Scuipați, strigați sau urlați „răstigniți-i!” –

Voi ce râvniți doar luciri valutare.

Ca rodul Bucuriei pentru noi 

Se pârguiește-a revoltelor înspicare.

Doar cu cei primăvăratici ne este în drum,

Panglica zâmbetului – pentru cravată.

Nouă ne e totuna, încât și posomorâtului zeu

Îi putem oferi porții de soare – poftim, tată!

În Lumea închisă, în lumea ferecată

Cu hohot nebun trecem prin toate

Noi – clovnii demenți 

Ai tristeților nevindecate.

1923, Vladivostok 

Cariera de piatră a zorilor

Mi-am aruncat inima zbuciumului și buntului,

În fiece noapte – pe cântarul lor.

Nu de asta oare 10 ani, o fi de numărat,

Din secundă în secundă

Pistolul „Colt” la tâmplă-mi stă ridicat? 

Aș fi zâmbitorul Marat cu chip de Menestrel –

Ce de-a cer și rachete,

Ce de-a lumini în orizontul viselor!...

Fiece petec al pielii mele e potricălit

De otrăvitele gloanțe ale zilelor.

Ca viermele

În cârlig

Am fost pus de astă viață,

În cleștele unui braț de fier –

Mă zvârcolesc înciudat

Holbându-mi

Ochii de un stânjen –

În revărsarea râului însângerat. 

După ce s-a scurs tot sângele stacojiu al apusului

Din umflatul balon al soarelui spart cu propria-mi mână,

Eu m-am repezit în codrul de placate urlătoare

Ca să arunc în sufletele voastre schije de furtună.

Însă ecuatorul parcă-ar fi strâns în hamuri,

Globul pământesc e ca măcelarul umflat, neam de cocoșați –

Ar fi să-mi lipesc pe frunte eticheta de paiață,

Rânjind cu coții putrezi ai munților Carpați. 

Scrâșnind dintr-o cutie de conserve, șuierând 

Ca arcu-ncordat în statura lui de-o sută de mile –

Să luminez cu toate culorile curcubeului în

Cântătoarele gurițe ale stelelor-copile.

1923, râul Amur

Dinamismul poftei de viață

Fiece mușchi – arc încordat.

Inima – tunar mi-e, pot spune..

Trupul – mașină.

Sufletul – întreaga lume. 

Gândul meu – taur la abator.

Versul – tremur înfrigurat. 

Uite acum ar fi momentul să-nfigi cuțitul

În al lumii spate încovoiat!

Oare nu eu, țipând, v-am smuls ochelarii

Să vă puteți spre alți sori orienta?

Însă acum, iată-mă, în fața Lumii

Ca o frigare pe grătar, așa ceva.

Iar amanta mea, Marea Revoltă,

Multașteptatul fiu îmi va naște. 

Oare nu pentru Ea

Șapte ani la rând

Salutul meu străluci pe Pământ

Ca o stea la pieptu-mi fiind?

Și cred eu, cred – vor fi să răsară

A pasiunilor mele aștri blonzi!

Din strălucitorul oțel – al pieptului

Brațelor –

Din aur și bronz.

Fiece vers e bob

Ce te va însămânța

Pentru ca tu să-mi naști 

Fiu unic din câți ar ființa.

Tu ești eu. 

Fiece mușchi – arc încordat.

Inima – tunar mi-e, pot spune..

Trupul – mașină.

Sufletul – întreaga lume. 

1923, Oceanul Pacific

Florile pământului

Azi mă voi smulge din bârlogul meu

În mare Bucurie de Hristos ce moartea a învins.

– Calcă-ne! – îmi strigă drumurile pământului

Și-n fața mea Lumea e ca

Masa de scris.

În marșurile burții (ce altă muzică decât aceasta

I-ar putea fi dată poetul s-o cânte, s-o știe?) –

Pășesc,

În ochi având oglindită bluzița ta portocalie

Și a gândurilor înflăcărate armie-n veselie.

Urlu ca o elice – dar s-a și ridicat panica

La birja tristeților, jelirilor, sicrielor de cherestea. 

Privește – eu am ridicat pe catargele „Titanicului” 

Bucuria-mi de-o zi – Dragostea!

Cu târâtoare tristețe horcăi: – Aruncați-le! –

În ghirlandele Bucuriei sufletul vă va fi ocrotit!

Priviți – ca niște Indii de neimaginat

Orice zi în Dragostea mea o descopăr uimit.

Ce mi-i că femeile chiar ochii și-i dau la cântar

Ba unora, ba altora. Vânzare în toi!

Ce mi-i, dacă mi-e ferfenițită cortina parșivă

A Bucuriei prin grețosul noroi!

Pe când biluța pământeană e numai surâs

Ce l-ar radia, parcă, gura lui Brahmaputra: –

Inimă, cât mai iute scripca de-nmormântare

Schimb-o pe clarinetul ce te-ar bucura!

Să fim flămânzi, tineri, aromitori

Gloanțe ale Bucuriei în pieptul dușman:

Fetelor, femeilor, mlădiați-vă ca lianele,

Beți roua de pe buzele mele, tărâm diafan!

Tu să te-ai înălțat la orizont Dragostea mea?

Tu să fi adăpat versu-mi cu flăcări rebele?...

...Chiar să și ard, să și pier sunt bucuros

În sălbatice incendii ale demențelor mele!

1923

Prima zidire a Moscovei

Aceste pete de lumini și reclame pe Arbat –

Ca niște plăgi

Pe trupul albăstrimii nocturne.

Eu mă târăsc

Prin această încurcătură

Ca o cămilă cocoșată

Prinsă-n a Moscovei capcană mahmură. 

Trâmbițez cu sirena de locomotivă a acestor versuri

Chiar în timpanele sfâșiate ale zilelor. 

Ca un roșu fulger al revoltelor

Nopțile cernelii ca apa-n heleșteu

S-au revărsat peste plictisul meu. 

Ore, mult timp blestematele „dacă” și „aproape că”,

Să le mai port în această troacă spartă, murdară?

Iar terminând ziua de muncă, spre-a umplea burta,

Îmi aprind luminile ochilor pe strada Tverskoi,

Aruncând snopi de fulgere violete,

Plictiseala prin plictis de a o asasina. 

Și strivind florile cu călcâiele gloriei mele,

Ducând până la spumă trăpașii tinereții spulberate –

Pentru că mocnirile celei mai sumbre visări

Sunt mai luminoase decât orice realitate. 

Iar în sufletul meu petele reclamelor de pe Arbat

Sunt ca triluri de bici pe spatele albăstrimii merei. 

Anunțând

Al cincilea ceas –

Eu mor

Răstignit

La răscrucile Moscovei.

1923, Moscova

Metropolitanul zâmbetelor

Prostit de viață, înainte de moarte, Pământului blegit

Îi voi arunca al Bucuriei mele sisific Bolovan. 

Spre mutra întristată a lumii sforăitoare 

Voi îndrepta al Zâmbetelor metropolitan!

Să zumzăi în clopotul pascal și să mă rotesc,

Să zumzăi și să mă rotesc, vârtelniță aeriană!

Poeților! Ce alta am face noi pe Pământ

Cu o astfel de veselie ciudată, nepământeană? 

Zângănim cu Bucuria, cu Râsetul scrâșnim, 

Ne batem joc de jalea veacurilor ieșite din minți. 

Hohotim ocăit în megafoanele femeilor

Cu o diavolească Bucurie, copii dezlănțuiți! 

Tristețea și tânga fiindu-ne ținte, în ele aruncăm

Huruitoarele stânci ale Nepăsării. Dezastre

De neevitat. Știm deja de apropiata deraiere

A Metropolitanului Zâmbetelor noastre.

1923