DIN POEZIA AVANGARDEI

Merkaba*
 
În Geneva cale puțin umblată
Mai senină ca drumul spre Damasc
Luminile nu a-i putea să-i sperii
Cu vreo multiplicată verde cască.
Eu parcă aș fi la optsprezece ani
Nimeni n-ar reuși să mă păcălească.
Văd pledul vărgat și sus la fereastră
Vergeaua pentru perdea.
Peste cincizeci de minute
Neschimbându-ne cursul
Fără amânare vom traversa
Orașul de podiș pre nume Kursk.
Dar nu știu exact cam la ce răscruce
Sau la ce popas de rambleu surpat
La deconectarea timpuriilor stele
Cu alți camarazi am fost trimis și eu.
...Țin minte trenul cu aburi pufăind.
Probabil să fi fost deja dezamăgit
După care crunt obișnuit să nu mai cred
În dragoste nici chiar de-aș fi răstignit.
O piezișă rază atotluminătoare
Mă ocroti pe-acel șubred terasament
Cu neauzitul ei mers omenește desculț
Decât orice foc cu mult mai transparent.
 
(12 august 1915, pe Bug,
noaptea, când a fost îngrozitor)
____________
*Merkaba – „supraaspectul” influenței spiritului, energiilor universale asupra omului.
 
 
Eiffeleia
 
O d a  I
 
Acest văzduh fumegând în văi pe la zori
Cu răzlețele izbe pribege
Uluit de jocul turbinelor fără griji
Și de densele trepte ale coborâșului
În lustruitele și distratele metrouri –
Acolo nu cântă zânele,
Nu duce la deznădejde argintul
Gâdiliciului tristei Lorelei.
Și-l va țintui nu strigătul steagului,
Nu hohotul de plâns al rachetelor,
Nu-i vor transmite obișnuința-le, ticul
Șifonații esteți – cu dânșii procesul
De multă vreme a și fost încheiat;
Mai țin minte felinarele,
Nu în zadar ei își zburlesc pădurile
Pentru nocturnul lor doping.
Nu zadarnic crescu obeliscul acolo
Unde piața bău sânge distilat
Și alba spumă – concordia a remarcat –
Ca din bătaia fântânilor arteziene.
Dar mereu și oricând ar fi să dorești
Între aceste maluri gri-grijulii
Să oglindești oarece plasă vie
În baza precedentelor preziceri.
În vise, verticală, în veacul zborului
Antena universală, atotcuprinzătoare,
Fără a întreba de una, de alta,
Ea orice-și dorește ia din fiece balanță,
În sine adunând, ca într-un stup de roi,
Mierea veseliei și a suspinelor
În răscroite ecouri ce ar putea să-i aducă ceva
Din Toronto sau din Saigon.
Văzduh pătruns în cântec și-n trosnetul
Tainicului Gerz-bătrânelul,
Văzduh care nicio cruce nu ai zgâriat,
Sânge al inimii planetare,
Lasă-mă să te inspir ultima oară,
Cu gândul, de pe această hârtie,
Anii de foc departe vălurind
Oțelul floretei de o secundă.
 
O d a  a VIII-a
 
Nu cu acul a vrajă pe canava
Cu gest de cruciuliță pe altă cruciuliță,
În ierburi rourate nu orchestră
Ai putea să vezi, ca lacrimile celestei,
Nu în zborul fluturașului,
Nu în blagoslovirea nuferilor,
Nu în timiditatea albăstrelei,
Nu în al glicinelor plâns violet,
Nu în solara culoare a vaniliei,
A cactusului îmbătător odată-n an,
A cârlionțatei flăcări a cometelor
Și nu în salvatorul de viață artos.
Dacă ar fi să aleg, Naso,
Obiectul metamorfozelor mele,
Eu nu mi-aș jugăni visul
Cu rugăminți de a-l preface în roze.
Nu. Doar în acel vânturatic apaș
Care alunecă, fără-a privi, în spirală
Peste trei fețe-ale unei oglinzi
De șase sute de metri
Peste spirala ei adumbrită,
A cărei scrieri nenumărate,
Repetând crucea lui Andrei
Ca plasa sunt aruncate peste
Oraș și nu s-ar putea găsi alta mai deasă
Decât pe celălalt bord nenorocos
A pescuitului în miezul de noapte în Ghenizareth...
Și precum cândva atare gest tronează
Peste răutatea oricărui poet,
Deci și peste a mea,
Spre a-i rupe toate pripoanele
Și cu un pămătuf de focuri necontabilizate
Să erupă din ionii ce se împrăștie;
Departe și pe drum drept,
Până la descoperiri de Americi,
Să cânți cu raza și să freamăți cu ploaia,
Liber de orice isterică,
A duce până la pământeană revărsare
În albastrele eruperi de veșminte
Cerul; pentru totdeauna uitând
De cârlionțatele troieniri ale pasiunilor.
 
 
este inevitabil
 
Cu genunchiul
Strânsă, apăsată la palmetă,
Întinsă,
Arătându-și colții,
Răs-confirmată
Spaima eriniilor
 
și aceste brațe apotropaice
 
tai!
 
Fără-graalitate pe culme,
În ce privește dubla provincialitate
Fărăgraalitate pe munte
Ci-devant capitalei
Fărăgraalitate pe munte
Tot acest material plastic ce crapă cu pocnet
Sfredelește jegul sistematicii
Goticului spleen al splinelor
 
de ce arămurile n-am deschide?
 
Unde anume se supără barele de gimnastică?
Smolite-smoală-s ridurile în acest surâs
Iar demenții păianjeni
Mișcă timid
Copca de var a lunii
Ar fi cazul să se developeze acest negativ?
 
 
inevitabil!
 
Pentru că numai aerul a fost cântec
(în pofida insuportabilei maniere a unei
servitoare de a deschide, în lipsă, fereastra în stradă)
Nu! Nu! Nu! N u  e  t â r z i u
Și vestea mai vibrează încă.
Și tu nu vei primi niciun fel de zahăr
Până nu vor deretica, nu vor înghesui, șterge
Peste pământ
Călcatele în picioare de război semănături de toamnă
Ghimpoasofereastră
Despre amarul destin
Despre colofoniu
Despre caprofoliacee
             Fărăgraalitatea pe munte.
Și nu se vede nici tu capăt, nici tu odihnă
Ah? nu fu de-ajuns roșul vin
Cine, domnilor, văzu pe mult stimatul arhitriciclu?
Clar de tot se desface capul în feliuțe de portocală;
Vorbărețul fu cel ce dădu stingerea;
Sub nori, cheia e răs-răsucită
Și când cad banii –
                                    zvon
Când cade bățul –
                                    trosnet
Când cade...
 
                Nu!
 
Pierită poiană
Albă galben-pai
Se plângea ca fostă
Plutitoare pilă-ustensilă
Cu alfabet chirilic se-acoperi
Cucuind văzui?
 
 
inevitabil! (2)
 
Și s-a autozvârlit ziua-noapte.
Ziua?
Aș!
Ars-au cu amurg de coral
Amintiți-vă de mine
Amurgul chiar muri
Într-un bridge
ȘI