Din poezia lumii
Poet, prozator, publicist, dramaturg și traducător. Adevăratul nume: Maloșiicenko. A scris atât în rusă, cât și în ucraineană, prin urmare – este revendicat de avangardele din Moscova și Kiev, ca exponent remarcabil al imagismului.
S-a născut în orașul Aleksandria din gubernia Herson în familia unui agent de asigurare. În gimnaziu i se dezvăluie precocele aptitudini literare. În autobiografie scria: „Învățam prost, deoarece nu dispuneam de timp suficient, pe umerii mei ducând revista noastră umoristică ilegală. Concomitent, eram și redactor, și editor, scriam, desenam eu însumi, – astfel ajungând să învăț în clasa a cincea trei ani la rând, iar în primăvara anului 1914 bunii mei îndrumători m-au alungat din gimnaziu”. După această întâmplare, Cernov pleacă la Chișinău, unde își încheie studiile gimnaziale. În anii 1917-1921 rătăcește prin Ucraina, lucrând ca jurnalist, un timp studiind la facultatea de matematică, apoi la cea de drept. Joacă pe scenele a mai multor teatre. Scrie piesele „Dumnezeul lui Avraam” și „Acțiune despre regele Maksimilian”, traduce din Molière și L. Andreev.
În perioada anilor 1918-1921 scrie câteva volume de versuri, care rămân însă în manuscris. În toamna anului 1922 organizează un grup de imagiști ce întrunea câțiva tineri poeți și pictori.
După călătoria în jurul lumii pe o navă maritimă, vine la Odessa, unde aderă la grupul „IugoLEF” (LEF-ul de sud), în revista căruia publică fragmente din „romanul cinematografic” (poemul) „Cooperativa idioților” (1924). În 1925, la Leningrad, e unul dintre membrii activi ai „Ordinului imagiștilor militanți”. Din acest an, până la sfârșitul vieții, a editat opt cărți, printre care un volum de impresii de călătorie „125 de zile la tropice” (1928) și poemul de proporții „Frontul” (1931).
În decembrie 1934, toate cărțile sale sunt scoase din librării și biblioteci, creația sa fiind interzisă pe zeci de ani înainte.
Leonid
Cernov
Autoportret
Între 26 și 32 de ani
În zborul ca de plumb înflăcărat,
În care mediocritate se unește cu solaritatea,
Unde fiece bărbat e poet,
Unde fiece femeie este eroină,
Tu vei vedea încă multe și de toate...
De mulți te vei mai îndrăgosti,
Încât inima-ți va urla răsunător.
Vei cunoaște poeți geniali,
Pictori extraordinari vei întâlni,
Însă niciodată pe mine
Nu mă vei găsi...
Leonid Cernov e păcătos vesel,
Îndrăgostit de spinii salcâmilor,
Schimbând cireșele de primăvară
Pe combinații universale a pasiunilor!
Paris, New-York, Berlin!
Nu-l judecați prea necruțător:
Dintr-un palid tablou el a creat
Falnica făclie a încântărilor.
El are un milion de înfățișări fremătătoare
Și-a ales dintre ele pe cea care-l minuna,
10 ani împodobind-o ca pe o mireasă
Și scriind pe ea „Moulin Rouge”,
Apoi o aruncă să plutească peste nori,
Spre-a ajunge direct în mâinile cometei Galateea.
Și când aceasta propriul său suflet și-l scoase,
În locul lui punând sufletul lui Leonid Cernov, – din hău
40 de milioane de stele neamânat s-au arătat
Să lumineze noua Născătoare de Dumnezeu!
Iar Leonid Cernov trăia în purpur și aur,
Viețuia în semi-beznă devreme-târzie,
20 de ani la rând cu Lumea conviețuind
În civilă căsătorie.
....Însă tu oricum va trebui să-i răspunzi
Celei de-a 33-ea primăveri pentru
Pasiunea melodiei cântate,
Pentru dreptul să arzi și să schimbi...
Și poate de-aici înainte vei cunoaște poeți geniali,
Pictori extraordinari vei întâlni,
Însă niciodată pe mine
Nu mă vei găsi...
1921
Asasinatul
Negură –
Jeleu lactat în gâtlejul străzilor.
Și în tinicheaua băltoacelor –
Ochi plecați ca mici lanterne.
Perdelele beznei s-au închis, foșnitor,
Pentru ca să lingă sufletul
Cu limbi aspre și terne.
Croncănind agitat,
Clipoceau pete somnolente.
Ca păsări nocturne se desprinde de pe buzele albe:
– Coșmar...
– A fost ucis...
Pe când în băltoaca de cositor sinistru
Erau presupuse; opriri, hi-hi
Caia ehei
Fundu-i liniștit
Acolo-i cadavru`.
Ah, ce minunăție...
Cine? Cine a spus?! – gură plină cu sânge.
Mama prinse-a urla.
Iar noaptea și-a încleștat maxilarele,
Ca un corb negru încercând a se-nălța.
Și soarele se va smuci cu zorii în vată gri,
Sfâșiind cu razele a nopții sperioasă manta,
Însă niciun ticălos fricos
Nu va ști-nainte de sfârșitul său de paiață
Că eu întreaga viață voi avea de purtat în piept
Invidia față de cel care, cu capul găurit,
Mărunt hohotit ne râdea în față.
1923
Caruselul inimilor
În această viață, construită cu exactitatea nivelei cu bulă de aer,
Noi iubim prea tare, în doi pentru a putea rezista.
Iar iubirea răscolește precum cuțitul operatorului
În timp ce înlemnește inima mea.
De mi-ai fi măcar să-mi pui o dulce mască,
Îmbibând-o cu cloroformul baladelor, legendelor de povestit, –
Însă nu mi-ai dres inima decât cu un basm oarecare,
După care-ai aruncat-o la groapa de gunoi ca pe un pisic pierit.
În oricare zi, umplută cu tocătura durerii, nu cred
Că pe mutra Pământului
S-ar aprinde vise vreodată.
De-ar fi presărată inima cu naftalina Iubirii
Și s-aștept în somn o primăvară adevărată.
Ei, ce spui? –
Dacă inima – gimnazistă neastâmpărată –
Pretutindeni își bagă nasul său amirositor,
Dacă, precum un copilandru ager, inima poetului e în
Caruselul demențelor,
Țipetelor,
Visărilor.
Flutură-n fluierături, serpentină a nervilor arzători!
Confeti din inimi,
Rotiți-vă-n carnaval, dați năvală!
Fie ca poetul vesel să chicotească primul,
Că s-a asfixiat de putoare viața „normală”!
Vântul – etern aliat – ne sărută pletele,
Ca un tată bun, Soarele ne deschide căi oriunde.
Fluieră,
Țipă de la ecuator până la pol,
Carusel al inimilor nebune!
1923
A doua zidire a Moscovei
Să existe oare vreo Golgotă
Pe care eu să n-o fi urcat?
Leonid Cernov
Înecându-se în urină clocotitoare,
Unde tramvaiele scrâșnesc pe Arbat –
Peste hurducăturile nopților
Prin lume clopotele dangătul și-a-mprăștiat.
Fie ca știrbita coasă a versurilor
Să radă variola acestor bușteni presați...
Din chiștoacele zilelor făcute scrum
Eu, poetul, să trag cu nesaț?...
Să meșteresc sicrie pentru tinerețea mea,
Precum un înfometat hindus de pripas,
Odată ce pe neagra tablă a destinului
Mi-a fost bătut al vieții as?
Și să-mi fie dat prin urlete „răstigniți-l!”,
Versurilor mele înspumându-le uncropul,
Să spăl zilele înăcrite, murdare ca pe
O batistă de șters nasul?
Desfășurându-mă reclamă
A vechiturilor
Municipalității în prostia sa,
Peste cometa stinsă a capului meu
Voi urca voluntar pe crucea
Tuturor răscrucilor din Moscova.
Doar ca pământescul
Glob nespus de obosit
La pieptu-mi să se odihnească,
Doar ca împreună cu mine
Mondialul pojar
Noi oameni să zămislească!
Iar încolo – fie drum depărtat,
Fie oțel la tâmplă,
„Browning”-ul cu plumbul pe țeavă,
Dar să-mi fie dat ca lenjeria acestor zile
Să o clătesc în a poemelor otravă...
1923
Ciulinii pământului
Vă este bine vouă, tăcuților, precauților gri,
Zilnic la serviciu intrând în guma cuvintelor de mestecat.
Serile – o porție de Cehov sau de Kipling,
După care, a lehamite, soațele vi le mângâiați, îndatorat.
Bine vă e vouă, oameni de rasă gri!
Vouă vă fac semne mulțime de ochi gălbui –
Ca zorile unei fericiri micuțe
Vă luminează călitele ace ale ceasului.
Pentru șederea-n cancelarie veți cumpăra
Lemne și un pat,
Iar pentru acesta – o soție bizară.
Iar nopțile veți suge umili buzele care
Au înmugurit în cea dintâi primăvară.
Bine vă este, bine.
Însă eu cum aș face ca
În aceste zile inelul sacramental a-mi afla,
Dacă zi de zi cu câte un nou rid mi se suprapune
Peste fața ce se întunecă precum oglinda?
Dacă în mlaștina zilelor
M-am afundat până aproape de gură
Și nu se știe de voi ajunge la noua-nflorire a macului.
Ah, ce mai profesie dementă – în fața oricărui tâmpit
Să-ți deschizi porțile sufletului!
Să cânt și să-mi dau seama
Că poemele (copiii mei) nu sunt decât vraf
De hârtii nimănui trebuitoare cât de cât.
Să trăiesc, să iubesc și să știu că foarte,
Foarte curând
Îmi voi ieși din minți, numaidecât.
Însă încă nu toate sonetele, sonatele
Au fost cântate,
Încă nu întreaga Iubire poetul i-a aruncat-o Pământului.
.........................................................................
...Nu e rău, cetățeni-poeți, că noi cu sânge
Ne putem plăti costul bocancilor și a prânzului!
1925
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu