Sighizmund KRJIJANOVSKI
Este autorul care se reînfățișează, ca din
anonimat, avidului, curiosului public cititor din epoca „perestroika”, exegeții constatând,
atât în Rusia, cât și peste hotarele ei, că ar fi vorba de un mare scriitor, în primul rând –
nuvelist ce poate sta alături de Borges sau Kafka.
În ce privește poetul
Sighizmund Krjijanovski... S-o luăm din altă parte, „în răspăr” cu o formulă general
acceptată: dacă, de regulă, se vorbește de „proza poeților”, iată un
caz „perfect”, în care se poate discuta, pe invers, despre poezia
unui mare prozator.
Versurile lui Krjijanovski
datează, în mare, din al doilea deceniu al secolului trecut, anii 1911–1918, și aveau să apară în volum
aparte – „Suflet din cărți” (Knijnaia dușa) – abia la început de secol XXI, în 2007. E o poezie... interstițială, aș zice,
plăsmuită la hotarele simbolismului lui Briusov și akmeismului lui Gumiliov.
Scriitorul s-a născut la Kiev, într-o familie de polonezi. Licențiat în drept al
Universității din orașul de pe malurile Niprului. În anii
1912–1913 locuiește în Franța, Italia, Elveția și Germania. Din 1922 se stabilește la Moscova.
Debutul în presă – 1912. Ca prozator se realizează în perioada 1920–1940, după care nu scrie mai nimic demn
de atenție, în țara în care un oarecare redactor îi putea striga: „Dar înțelege odată,
cultura dumitale ne jignește!” Într-adevăr, a fost un intelectual de excepție.
A tradus din literatura
poloneză, din dramaturgia occidentală. Ruinat de alcool, moare în sărăcie și uitare.
Prezentare și traducere de Leo BUTNARU
Amurgul
Se îndeasă amurgul.
Se târăște-n minte ziua obosită
Cu negurile sale umede și reci,
Împletiri de sentimente gri și inelări de gânduri pale...
Vreau să le împrăștii cu libere eforturi –
dar voința
Doarme a prostie. Pe amurgul tot mai dens pe o, deja,
Nevăzută vale...
În suflet înserarea cântă tânguios și mohorât.
Și dintr-o dată izbucnesc lumini necunoscute!
Dar toate astea, îmi amintesc... – au mai fost...
Și-n suflet iar se înstăpânește el –
Amurgul tot mai dens
Și tot mai fără rost.
* * *
În suflet, ca în odaie neîncălzită.
Căci viața-i totuși inconfortabilă chestiune:
Astăzi alean,
mâine plictiseală...
Cam astea ar fi, s-ar putea spune.
Stau plecat peste carte, rebegesc ca și cum moral:
Parcă prin rânduri scrise-i posibil a exprima ceva?
– Se poate minți, sigur... se poate minți cu talent –
Cam asta e, sau așa ceva.
Atât se mai
frământă, se zbate „stilul” nostru!
Atât de nemișcată sufleteasca-ne acalmie.
Atât de aptere ne sunt și tristețe
Și veselie...
Însurăței
Tinerii însurăței (cu ochii ca prunele în
beatitudine de compot),
Cu ei e mămica într-un pătat capot:
Intrat-au în cupeu.
Cu geamandanele m-au înghesuit în ungher,
Pe polițe – cutii, sub divane – boccele fel de fel.
Ne urnim. Plecăm.
El șoptea ceva, ea hohotea
Și, întorcându-se cu
spatele, mama mușca
Dintr-o pară palidă.
El îi strângea ușor mâna, ea se jena...
Barem de s-ar fi înecat
cu-mbucătura maică-sa!
O, dacă s-ar întâmpla!...
Scotocesc în rucsac: „un dicționar – scris-oral”,
Cărți: iluzii în pătrățele de percal...
Ce plictiseală...
Vagoanele-și cântau melodia fără cuvinte.
În jur amurgul se așternea cuminte.
Plic-plictiseală...
Tăcut, priveam spre stinsele depărtări.
„Pentru ei”, seara aprindea stele și arătări...
Bineînțeles, „pentru ei”!
Liziera cu vile
Printre stupid-vopsitele vilișoare
Scrâșnet de pian, lătrat de cățelandri,
Pe șerpuitoarea potecă lutos-cleioasă,
Prin băltoace fleșcăindu-mi pantofii,
O iau spre pădure.
O, tu, tristețe-a lizierei cu vile!
În hamacuri dorm trupuri de bătrâne palide.
Prin iarbă tinichele, luciul
sticlelor sparte,
Ceafa oareșicui încremenită peste carte;
Sforăie botoșii mopși sătui;
Peste hârtie trag cu verde a là Șișkin* –
Cu galben – a là Rops**.
Alături piscui o păsărea. Enervant bate ciocănitoarea.
Înserarea le scarpină copacilor prin verzile plete.
Otova printre tulpini
se-mpurpură-albăstresc capoate.
Și amar îmi este, mă-aplec
peste-o mică băltoacă.
Ah, peste băltoacă atât de dulce-i mâhnirea –
Stând pe un umed buștean.
_______
*Este vorba de pictorul
Ivan Șișkin (1832-1898), peisajist celebru.
**Félicien Rops
(1833-1898), pictor și grafician
belgian.
Strindberg
...El ura viața și blestema omenescul gând,
Respinse iubirea pământului, călcând credința-n picioare.
Cu dor de Adevăr își arse, dureros, sufletul pe care
Fără-a-l afla, murea-n
tăcere, cum se moare.
Și doar în ultimele clipe pre-letale
Din sufletul în stingere răbufni o
tainică lumină.
El spuse: „În sicriu pună-mi-se Cartea Revelației.
Poate că doar din ea, una, răspunsu-ar putea să vină...”
Scolaștii (sec. XIII)
În gri și negru, Bonaventura și D’Aquino,
Prin ofilite ierburi tăcuți intrară-n vernala grădină,
Aceasta întinsă-n preajma capelei
Saint-Denis.
Negru și gri, printre roze și nuferi pășeau tăcuți
Prin adumbrita lumină.
În bătrânul stejar prinseră-a cânta păsări.
Și-abia auzit, D’Aquino
zise:
„Ce e cu comentariul dumitale, dragă frate, la Sententiarum”?
Inspirând aroma nuferilor în floare, el spuse:
„Gândurile sau florile – totul, vegetând, spre Dumnezeu țin drum”.
Și, dintr-o dată,
plecându-se, zâmbind întristat,
Fratele Giovanni rupse o floare.
„Astfel și pe tine...”,
gândi cel în negru, dar nu deschise gura.
Cărăruia-i tot mai îngustă, umbrele mai întunecate, grădina tot mai
deasă.
Gri și negru tăceau în lungul aleii: D’Aquino și Bonaventura.
Presimțire
Curând te voi auzi, Lebădă Neagră, în sufletul meu pustiu –
La acea oră îmi vei cânta despre demența unei țări
necunoscute.
Gândul, ca sclipiri din focul altor rătăciți în mlaștini
acaparatoare,
Vor urma chemările acelui cânt și vor dispărea în flăcări
mute!
În nopți de insomnie deja aud de aripi fâlfâit:
Se-apropie, lent, zborul Păsării Negre, purtătoare de tristeți, înmiit...
Epitaful meu
Când va fi să mor, dar
fi-va în curând,
Nu voi să fiu depus sub plângăcioase sălcii,
Nici flori să mi se-aducă, violete de faianță;
Ține minte, curând se
va-ntâmpla, s-o știi, –
Fie ca ghimpoasa urzică să crească la creștetul meu
Și înțepe-i pe toți, pe care cu
gândul i-am tot înțepat:
Și fie-mi,
precum mi-a fost, pământul – greu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu