Ultimul meu Festival de Poezie în Taurida
Din cauza amurgului și altor „complicații”
cosmice (necesare), peninsula Crimeea seamănă cu altceva, decât se vede pe
hartă. E ușor altfel formată; deformată... spre dubitativ.
Alta decât cea de pe hartă e peninsula
sub fabuloasele branhii palpitante ale zorilor, sub fabulos-auriile branhii fremătătoare
ale amiezilor, sub sângeriu pâlpâitoarele branhii ale asfințiturilor răspândite
peste fluxul și refluxul mării între Ialta și Constanța, între Varna și
Istanbul.
În cele câteva călătorii pe aici, am
îndrăgit Crimeea. Însă ar fi ca și cum un amestec de dragoste și îndoială,
probabil, odată ce, de fiecare dată când revin la Ialta, Teodosia sau Koktebel,
încerc ciudatul sentiment că m-aș afla în The
land of nobody (Țară a nimănui), un amestec de elenism, spirit al stepelor
tătare, post-sovietism-șovinism, cvasi-muscălie.
Popoarele, sau doar populațiile de pe
aici, totdeauna au dat senzația de imitație (uneori... autentică) a unei alte imitații
infidele, care chiar ar putea fi considerată originală. Neștiind cine sunt cu
adevărat, ele, fiecare în parte, se consideră de toate, în perindări de etape
în care etapa anihilărilor, alias a morții, se află între etapa geografică și
etapa istorică, multiplicate și ele la rândul lor în alternanțe garnisite cu
necurmatele țipete ale pescărușilor, grecilor exterminați, tătarilor deportați,
ucrainenilor frustrați, rușilor mereu în expansiune. Și țipetele istoriei cu o
densitate de cosmopolitism de-neimaginat în alte părți ale lumii.
De data aceasta, ca și cu alte ocazii, starea de
incertitudine a prezenței mele pe aici mi-o face cât de cât „uitată”, amânată,
până la o nouă revenire, tradiționalul festival de poezie din Crimeea, în
partea ei transalpină, subtropicală.
Seară de seară, romantismul promenadei pe litoral.
Lirică. Și, bineînțeles, mai mult sau mai puțină prietenie. Sau, poate, pe
apucate, și ceva dragoste. Plus tehnicisme de neevitat: Nu departe de țărm, în unduirea apei, luna lucește fildeșiu-untos, precum capota unui „Rolls Royce” scufundat.
…Așa a fost. Dintru început – câțiva ani, apoi, în
final, câteva zile la rând. Seară de seară. A fost până ieri când, brusc, ne-a
fost impus să credem că viața e deja mai mult pentru despărțire decât pentru
întâlniri și poezie. Și, poate, pentru prietenie (ușor... internaționalistă,
globalizatoare). Viața ad hoc aducând
deja a lentă cantilenă descurcată cu gesturi amânate de jazman dintre coardele
și clapele unui pian negru ca moartea, pian în luciul căruia se reflectă luna
oglindită în mare ca un ciclopic ochi nesățios îndreptat spre această terasă de
pe țărmul Koktebelului, ochi ațintit spre noi din posibila lume de apoi, nu
departe de care (dar și în care) a izbucnit inter-slavonul război ce modifică
rugile în biserică ortodoxă și versetele din geamie tătărască.
Din crestele munților Crimeei gloanțele scapără
scântei din cremene și urgie…
Și noi, cei veniți să ne bucurăm de poezie, plecăm
zburătăciți și îngroziți de istorie…
Eroul
Este erou. Așa s-a spus. Se mai spune. Pe bune.
Unii îl declară erou peste eroi. Alții îl văd cu
binoclul întors, așa, un erou mai mic.
Oricum, este și rămâne erou.
Însă niciun guvern, niciun președinte de țară sau
președinte de lume nu l-au decorat cu vreun ordin baban, sau cu vreo măruntă
medalie, din motivul că aceștia nu mai citesc (prinși cu economia, cu
vălmășagul politic) și, deci, umblă mereu nedecorat decoratorul de toate –
măria sa, eroul liric.
La portretul unui coleg
Colegul Ion Pop,
când trece în ipostaza de exeget al avangardismului, în unele momente e
deja Ion Pop Art, ușor retușat spre Ion Pop Art Nouveau, ceva amintind – e
drept, vag – de Le Neveu de Rameau a unui Diderot post-echinoxist, apreciat de
unul din viitorii, adică din futuriștii săi amici ruși cu incontestabil
„Harașo!” Adică, e bine fără drept de apel acest coleg atât de tihnit, dar și
atât de rebel, scotocitor de arhive incendiare care, din fericire, au avut o
altă soartă decât papirusurile din Alexandria și noianele de pergamente cu
viața și istoria Imperiului Roman, ca să nu mai vorbim de tăbliile cerate,
topite de aproape, de departe (am în vedere – la incendierea Romei de către
Nero și la dezastrul focului erupt din Vezuviu…)
…Însă noi să revenim la Cluj și să mai deschidem
câteva uși de redacții, universitare, de biblioteci, teatre, bineînțeles și de
muzee sau – de ce nu? – de cafenele, după vreuna din care numaidecât se află și
colegul Ion Pop, mereu animat de vreun scop ce anulează vreun stop de
neștiință; sau animat de vreun strop de știință ce alunecă ralanti pe tabla
științelor universale, căruia îi iese în cale un alt strop, întru a se contopi,
și tot așa din strop în strop, din scop în scop...
Deja
Alceste, după L (cifră, nu literă) ani,
ca și cum te-ai califica în sferturile de finală ale vieții tale de om de
scurtă durată, neîncrezător în bâiguieli astrologice referitoare la atingerea
destinului tău de codul stelar. Poate că e tocmai starea în care tinerețea
târzie se întrepătrunde cu bătrânețe timpurie (parcă ai simți cum citramonul
mov se depune pe albele ne-oase ale creierului) dându-și binețe jenante, trăindu-se
dimpreună în margini de durată și zâmbet vinovat (de ce totuși, vinovat?)
într-o inevitabilă conspirație dintre afirmație și negație – trecerea ineficace
de la jocul secund la dublul joc. Cam pe aici sfârșește începutul, începând
sfârșitul în sferturile de finală, când nu chiar totul, dar deja multe, sunt
declinate la trecut peste puntea suspinelor sau peste simple cazuri gramaticale
(totdeauna mai pășește vreunul care ar fi trebuit să zacă pe patul apusului sau
chiar deja să fi apus), ceea ce îți amintește de începutul conștientizării,
când toate verbele lumii erau doar la infinitul ipotetic și încă nu exista
verbul a sfârși, verbul morții, maestru în arte urâte (laids arts)...
Între timp (... și între spații), te
vei pomeni în semifinala omului de scurtă durată ce înoată în hainele-i nu că de
cândva, ci chiar de când fusese mire – bătrân, rău ajuns din urmă până și de ușa
cu întârzietor, care-l împinge obraznic din spate.
Deja ce e al tău nu mai este pus
deoparte, însăși lumea devenind propriul său eșec supranatural, poate chiar s u
p r a d u m n e z e i e s c, astfel că îngrijește-ți, Alceste, toaleta funebră
– ajuns involuntar mire a doua oară – și haide-ha spre acolo unde nu se mai
poate zămisli vreun răspuns și unde ultimele tale cuvinte ar putea fi: „Să mai
lăsăm noi drepturile omului să le apere și alții, eu unul deja fiind instruit de-a
apăra drepturile îngerilor...”
Necazuri cu fericirea
Când încetase deja să mai caute fericirea,
mulțumindu-se cu strictul necesar al unei existențe tihnite, îl găsi fericirea
pe el!, dovedindu-se că ei se căutau reciproc, însă în epoci diferite, din
motive diferite.
Dar asta e: fericirea dădu peste el, curmându-i
tihna. Ar putea spune că asta se întâmplă chiar într-un mod barbar de a da
peste om și a-i impune o mare abundență în toate pe care el deja nu mai este în
stare să o suporte.
În fine, oarecum traumatizat de neașteptata
beatitudine, chiar dacă fericirea e oarecum incompatibilă cu înțelepciunea,
omului nu i-a rămas decât s-o dea totuși în oarece filosofie, constatând ce
prăpastie uriașă se poate căsca între liniștea sufletească și fericire. Unde
mai pui că, din nefericire, era imposibil să includă fericirea în testamentul
său. Cum, de altfel, aceasta nu se transmite nici prin ereditate...
