O POETĂ TRAGICĂ DIN ARGENTINA

Ziua contra reveriei

Nu-mi doresc o albă mișcare

de plantă mobilă.

Nu doresc să fur vocile

arcuite deasupra-mi.

Nu doresc mii de ori mai mult oxigen

pentru mici cruciade prin cer.

Nu doresc să-mi mut traiectoria

de pe fila prezentă.

Nu doresc să învingă magnetul

espadrilelor ce mi se uzează.

Nu doresc să mă ating abstract

de ultimii mei zulufi castanii.

Nu doresc ca în loc de frunze

Copacii să fluture din cozi.

Nu doresc în afara haosului

portabile vocabule.

Apa de lumină palidă

Da. Plouă...

cerul  geme abundent-înfundat

umbrele umede își readună părțile dispersate

cavități pline cu noroi turbulent

picături mărunte de apă sulfurată

deși eu nu știu cum am alege masele

să vedem dacă am agitat palida lumină

uriașa grosime de câini și pisici

picuratul mărunt continuă

Să fie incolor

(iepurașului care

își roade unghiile)

cusutura destrămată în haosul dispoziției cotidiene

zângănește la infinit arfa dungată

cadaverica sare de mare apoasă

opacitatea ta elimină sursele de săpun verde

fanioane colorate

în mâna dreaptă cu unghiile pe masă

Încercarea cu umbra roșie

singurătatea lui geme

zero și iar zero

șoproane cu mirosuri primare

retina înaintea necunoscutului

brize acute

revenirea înțepăturilor

zâmbetului tău

și dinții dezgoliți

râd în amurgul însorit

al vigurosului participiu

Pădurea mea

acumulând dorințele în plantele ingrate

referindu-se la tine

în verdele solemn

apoi vin zece cai

să tragă de coada vântului negru

agitând frunzișul

cu coamele lor ude

și sosi detașamentul

să rotunjească versurile versiunea

Poem pentru propria mea hârtie

citind propriile poeme

penalități tipărite de importanță cotidiană

surâs orgolios echivoc iertat

e a mea e a mea e a mea!

lectură cursivă

pulsează în interior vesel

simt că acest lucru se coagulează

corect sau greșit iar corect

înnăscuta ciudățenie a sentimentelor

potir armonios și autonom

cuprins între degetul mare al piciorului obosit și

pleata spălată a capului bucălat

nu contează:

este a mea este a mea este a mea!!

Reminiscențe chiromantice

ambele mâini ale florilor-cercei rezumă

bruta sculptură a exoticelor forme care

lucesc vândute vrăjitoarei

august semn al vieții pentru a muri

citirea miilor de rânduri ce bat sau gem sau râd

sau își încep drumul cu pas sigur

lupta de noapte alungă

sicriele mizerabile care duc la eșec

Genunchiul lagunei

Miroase a manuscrise bine scrise

Chiciură umedă scuturându-se sub

Corpul arcat

Mii de ceasuri zumzăitoare

Mii de ore distanță

Și florile ghiveciului reînvie

În umbra catacombei

Omul obișnuit

mereu renaște azurul

conform rutei

neagră linie dreaptă

negru pământul sănătos

tremură ciudat că nu se agită

pieptul împăroșat

speranțele neamestecându-se

pentru el asta fiind totul

privește! carnea lui transbordează

reminiscențe învingând opacitatea

Eu sunt...

aripile mele?

două petale putrede

mintea mea?

pahare de vin acru

viața mea?

vid bine gândit

corpul meu?

o tăietură în fotoliu?

leagănul meu?

gong pentru copii

chipul meu?

un zero nemascat

ochii mei?

ah! cioburi de infinit

Ceva

noaptea în care pleci

dă-mi mâna

munca îngerului exuberant

de ce?

noaptea în care pleci

noapte bună

Origine

Noi trebuie să salvăm vântul

păsările ard vântul

în pletele femeii solitare

care se reîntoarce la natură

și țese chinuri

Noi trebuie să salvăm vântul

Cântec

timpului îi este frică

frica are timp

frica

se plimbă prin sângele meu

mănâncă cele mai bune fructe ale mele

devastează zidul meu lamentabil

distruge distrugerile

numai distrugere

și frică

nespus de frică

frică.

Balada pietrei care plânge

Josefinei Gómez Errázuris

moartea moare de râs dar viața

moare de plâns dar moartea fără viața

dar nimic nimic nimic

Poem pentru Emily Dickinson

De cealaltă parte a nopții

ea își așteaptă numele,

dorința lui de a trăi clandestin,

!de cealaltă parte a nopții!

Ceva plânge în aer,

sunetele conturează zorii.

Ea se gândește la eternitate.

Un singur nume

alejandra alejandra

sunt sub

alejandra

Sărbătoare în vid

Ca vântul blocat în ochii mei

e chemarea morții

numai un înger mă mai leagă de soare.

Unde e îngerul,

unde e cuvântul său.

O străpunge cu vin suava necesitate de a exista.

Dans imobil

În noapte mesagerul anunță ceea ce noi auzisem.

El întinse brațul în plin vuietul luminii.

Am vrut să opresc înaintarea mâinilor înmănușate

strangulatoare de inocență.

Dar ei ascunzându-se în lăcașul sângelui meu

cum aș putea să nu mă tragă în sus iubite

murind pentru apărarea sensibilității mele?

De ce nu muncesc

și mă urmăresc în goană cu cuțitele

și eu delirez?

Fiece moment a fost moartea țesutului.

Eu devoram furia ca un înger prost

invadat de bălării

care vă scutesc de-a aminti de culoarea cerului.

Însă ei și cu mine știm

că cerul e de culoarea copilăriei moarte.

Dans imobil.