...Când se împliniseră exact două mii de ani
(ca s-o încep și eu grandios, triumfător, nu?!) din vremea în care Iulius Cezar
exclamase: Alea jacta est!, trecând Rubiconul, apărut-am și eu pe
lume, în Zodia lui Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe aștrii Vega și Altair
susținuți de aripile clipocitoare ale Constelației Vulturului. Adică era în
ianuarie, când Capricornul își scapără coarnele de cremenea Carpaților sau de
gheața Răutului, pe atunci râu încă important.
O fi fost o
iarnă, zisă azi – de demult, tradițională, în toată legea, dar și fărădelegea
crivățului. Vânt gonaci, zăpadă înviforată. Spre marginea satului răzbat
cârduri de mistreți grohăitori prin zăpada bruscă a spulberului. Albe vârtejuri
deșirându-se până la ceruri. Ca și cum Negurenii noștri ar fi situați undeva
dincolo de Cercul Polar, unde toate satele ar trebui să se numească Viforeni
(1, 2, 3... 300... 3000...). Părinții se bucurau de abundența nămeților. Cu
alte cuvinte, dar în același sens, vorbeau despre doctrina protecționistă a
zăpezii pentru grânele de toamnă. Nu rămăseseră prea mult în trecut anii ’46,
’47, dar noi deja eram copiii care citeau povești nemuritoare (de foame). (Nemții
Grimm-frații erau... interziși, de parcă minunatele lor basme, acum/ atunci un
deceniu, ar fi fost complicele lui... Hitler!)
Iarna, vecinul
nostru, vânătorul și pescarul Grișa Negruță putea fi considerat... patron de
menajerie. Neobosit, parcă, hălăduind prin depărtările moșiilor satului și nu
numai, pe la Lebedina ,
Răut, el dobândea vânat și pește suficient pentru a-și întreține familia din șapte
suflete. Însă aducea și vietăți – capturate sau rănite, – astfel că în ograda
sa puteai vedea câte un bâtlan care își întrema rana de la aripa ce fusese
atinsă de alice când se trăsese în vreun pâlc de rațe sălbatice. Pășea țanțoș
vreun cocostârc, care ne întâmpina pe noi, vecinii, când veneam în musafirie,
uneori trosnind din castanietele conice ale clonțului său impresionant. În
acareturile gospodăriei vânătorești tânjea vreo vulpe spăsită, ce avea botul
legat cu sârmă, – rănită și ea, când fusese scoasă din vizuină. Mie unuia îmi
era milă de coana vulpe cu botul strâns de duritatea oțelului. Uneori, nenea-zoo
ne mai demonstra și enotul, asemănător câinelui, însă cu picioarele scurte, de
îți era clar din capul locului că nu ar fi avut prea mare spor în fuga sa.
Aceste animale urmau să-și lase blana prețioasă și, dimpreună cu ea, viața...
 |
| 1967 spre 1968. Studenți urători în Chișinău. Triunghiul indică spre răspunzătorul la prezenta anchetă a revistei „Apostrof” |
Într-o iarnă, de
pe urma curiozității mele irezistibile aveam să nimeresc într-o daraveră, ce se
lăsă cu ceva sânge, vociferare și multă spaimă... La una din șezători, nenea
Grișa ne demonstra un uliu, și acesta cu aripa rănită. Ce pasăre frumoasă!
mi-am zis și întinsei mâna spre penetu-i lucios de pe piept. Dar uliul, chiar
de era ținut cu ambele mâini de aripi de vecinul vânător, reuși să zvâcnească
din prinsoare și, la rându-i, tot din instinct vânătoresc, își înfipse ghearele
– vă dați seama, criță, extrem de ascuțite! – în mânuța mea. Doamne ferește!
Urletul meu, hărmălaia șezătornicilor din jur, strădania lui nenea Grișa
de a descleșta cu dinții ghearele păsării rapace, captive, însă nu răpuse, nu
resemnate! În fine, chiar dacă vecinii încercau să-mi oblojească rana – trei-patru
găuri de gheare de răpitoare, – eu ieșii și – tiva! spre casă, bocind și lăsând
pe pospaiul zăpezii picături de sânge. Din (ne)fericire, rănile nu ținură decât
câteva zile, astfel că nu avusesem prea mult timp la îndemână ca să mă laud
altor mahalagii cu grozava mea ispravă de a fi... înfruntat un uliu sadea...
Poate că era cazul să-mi fi legat mânuța cu o eșarfă, așa, ca pirații, după
mari fapte de vitejie în lupte, însă... neșansa, vă spuneam...
