Fiica
vântului
Au venit.
Invadează sângele.
Miros de pene,
absență,
până la lacrimi.
Iar tu hrănești fiica
și singurătatea
ca pe două jivine mici
pierdute-n pustiu.
Ei au venit
pentru a incendia vârsta
somnului.
Viața ta e un adio.
dar tu te încolăcești
ca șarpele în mișcare dementă
în sine însuși
odată ce nu mai există nimeni.
Tu plângi cu lacrimi risipite,
tu deschizi capacul dorințelor
tale
și devii mai bogat decât noaptea.
Dar fără să fii atât de singur
încât cuvintele să se sinucidă.
Timp
Olgăi
Orozco
Din copilărie nu știu decât
o teamă luminoasă
și o mână care mă trage
de cealaltă parte a mea.
Copilăria mea și parfumul ei
de pasăre alintată.
Unica
rană
Ce bestie răpusă de uimire
se târăște prin sângele meu
vrând să se salveze?
Aici e cel mai dificil lucru:
de a rătăci pe străzi,
arătând spre cer sau spre pământ.
Azur
mâinile mele au concrescut cu muzica
îndărătul florii
însă acum
de ce te caut, noapte,
de ce dorm împreună cu morții tăi
Neant
Vântul moare în rana mea.
Noaptea îmi cerșește sângele.
Spaima
În ecoul morților mele
mai există încă spaima.
Ție îți e cunoscută spaima?
Știu că spaima se teme când îmi rostesc numele.
Spaima
spaima cu pălărie neagră
îmi ascunde-n sânge șobolani
sau spaima cu buzele moarte
îmi bea dorințele toate.
Așa e. În ecoul morților mele
mai există spaimă.
Lipsă
Eu nu știu nimic despre păsări,
Nu cunosc istoria focului.
Dar cred că singurătatea mea ar
trebui să aibă aripi.
Cel
absent
I
Sângele vrea să se așeze.
Ai furat sub pretextul dragostei.
Absență golașă.
Mă înnebunește, mă
dă în spasme.
Ce-ar fi zis lumea dacă dumnezeu
m-ar fi părăsit?
II
Fără tine
soarele apune ca un mort abandonat.
Fără tine
mă întorc în brațele mele
și iau viața
să cerșească îndurare.
Poem
pentru tata
Și asta fusese atunci,
cu limba moartă și rece în gură
cântând cântecul pe care trebuia să-l cânte
în această lume de grădini obscene și de umbre
care vine la
un moment nepotrivit să amintească
cântecul din timpul adolescenței sale
în care nu reuși să înceapă cântecul pe care voia
să-l cânte
cântecul ce era permis să-l cânte
doar prin albaștrii săi ochi absenți
cu gura sa absentă.
Apoi, din cel mai înalt turn al absenței
cântul său răsună-n ecou prin tainică opacitate
în revărsare tăcută
în scorburi umplute cu nisipurile mișcătoare ca
aceste cuvinte pe care le scriu.
Cușca
Afară e soare.
Un soare obișnuit
iar oamenii privesc la el
și cântă.
Eu nu cunosc soarele.
Eu cunosc melodia îngerului
și fierbintea predică a
ultimului vânt.
Țipăt până în zori
când moartea se arată goală
în umbra mea.
Eu plâng sub numele meu.
am fluturat noaptea din batistă
și însetatele bărci ale realității
dansează cu mine.
Eu mi-am tăinuit unghiile
pentru a-mi bate joc de bolnavele-mi vise.
Afară e soare.
Eu am văzut cenușa.
Numai
eu înțeleg adevărul
explodează în lista dorințelor mele
și în suferințele mele
în disensiunile mele
în dezechilibrările mele
în rătăcirile mele
acum
să caut viața
În
așteptarea întunericului
Această clipă nu se va pierde-n
neant
Pustiul returnat de umbre
Pustiul respins de timp
Biata clipă adoptată îndată de
sensibilitatea mea
Dezgolită dezgolită de sângele
aripilor
Fără ochi să-și amintească
îmbrățișări de cândva
Fără buze cu care să soarbă
mustul violenței
Pierdută în cântecul turlelor de
gheață.
Apără sufletul în oarba-i trufie
Aruncă-n foc zulufii brumați
Îmbrățișează strâns a terorii
statuetă.
Vezi cum lumea se zbate convulsiv
La picioarele tale unde mor
rândunele
Tremurând de frica viitorului
Spune cuvinte pe care briza mării
Le va umezi unice cuvinte pentru
care
Merită să trăiești.
Însă această clipă-n sudoarea
premortală
Se ghemui în peștera destinului
Fără mâini ca să nu spună nimic
Fără mâini pentru a dărui fluturi
Copiilor morți.
Mântuirea
Ea fuge pe o insulă
Apoi duduița revine să escaladeze vântul
și să descopere moartea păsării profet
Acum
focul este supus
Acum
carnea
frunza
piatra
au pierdut cauzele chinului
asemeni navigatorului în groaza civilizației
care purifică lăsarea nopții
Acum
duduița
află masca infinitului
și sparge zidul poeziei
Distanță
Ființa mea umple bărci albe.
Ființa mea devastează sentimentele.
Mai sunt încă în reminiscențele ochilor tăi.
Vreau să distrug înțepăturile genelor.
Mă feresc de neliniștea buzelor tale.
De ce viziunea ta fantasmagorică rotunjește
potirele acestei ore?
Noapte
nu știu încotro să fug
încoace sau încolo
singulare așchii dezgolite
gata fugi!
țineți pletele mele
întunecate
mătreața și apa de colonie
trandafirul ars luminiscența
de fosfor a cerii
crearea sinceră a canelurii
capilare
noaptea își dezleagă
bagajele
de alb și de negru
încetând să-și mai arunce
viitorul
Ultima inocentă
Să plece
trupul și sufletul
să plece.
să plece
scăpând de priviri
pietre asupritoare
care dorm în gâtlej.
Trebuie să plec
nu mai e inerție în soare
nu mai e sângele copleșitor
versul nu va mai muri.
Eu trebuie să plec.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu