Biblioteca „Leo Butnaru”,
căci de la ea trebuie să începem, de la cărțile care poartă semnătura Leo
Butnaru: volume de poezie, de proză, de teatru. Numita Bibliotecă pune alături
pagini de confesiune, dar și poezii, dar și numeroase cărți de dialoguri cu maeștrii,
cu prietenii, cu scriitorii importanți ai vremii sale. Leo Butnaru a tradus
volume de poezie, proză, teatru, ca să știm cum arată avangarda rusă, dar și
cea ucraineană, a tradus poezia marilor poeți ai culturii ruse de demult și de
azi. Voci din Câmpiile Elizee e un
„volum ecou”: „Primul meu interviu l-am publicat încă de pe când eram student,
la început de iunie 1970. De atunci am avut șansa de a dialoga cu zeci de
personalități ale literaturii române și nu numai…”. Parte din interviuri au
fost adunate în volume publicate în 1989, 1994, 1997, 2004, 2008. Volumul Voci din Câmpiile Elizee e „un omagiu adus
minunaților mei colegi…plecați pe tărâmul neuitatelor umbre”. E o carte-document
sau, cum afirmă autorul ei: „E o carte ecou a polifoniilor emotive, dar și a
adversităților ideatice…în contextul scrisului beletristic universal”. În
contextul „scrisului beletristic universal” sunt așezați scriitori ca Ioan
Alexandru, Alexandru Balaci, Cezar Baltag, Aureliu Busuioc, Matei Călinescu,
Mircea Ciobanu, Anatol Ciocanu, Gheorghe Crăciun, Alexandru Gromov, Vasile Levițchi,
Ion Miloș, Marin Mincu, Fănuș Neagu, Mircea Nedelciu, Octavian Paler, Sorin
Preda, Ioanid Romanescu, Serafim Saka, Mircea Sântimbreanu, Marin Sorescu,
Petre Stoica, Gheorghe Tomozei, Marius Tupan, George Țărnea, Radu G. Țeposu,
Laurențiu Ulici, Nicolae Vieru, Gheorghe Vodă. Au murit? Interviurile îi așază
în timpul
lor și în fericita istorie a literaturii. Ioan Alexandru este desăvârșitul homo religiosus care îi ține colegului cursuri despre Vămile Pustiei. Și-i vorbește și despre „cursurile sale” de profesor: „L-am tradus pe Efrem Sirul, am lucrat cu studenții mei pe textele sale de pe o ediție care a rămas. E cel mai mare poet al creștinătății, alături de Roman Melodul, din Răsăritul nostru…”. Întâlnirile dintre Heidegger și Blaga, dintre Gabriel Marcel și Ioan Alexandru, dintre Ioan Alexandru și Teohar Mihadaș sunt evocate de Ioan Alexandru cu mândria celui care a putut să fie alături de oamenii mari ai timpului său. Alexandru Balaci numește și epoca lui Alexandru Marcu, ilustru dascăl sfârșit în temniță. Cezar Baltag e născut în Basarabia, ar dori să vadă locurile părinților săi, dar în ianuarie 1993 n-a ajuns încă….Va mai avea trei ani până la marea călătorie. Aureliu Busuioc, timișorean odinioară, crede că și Ionescu și Cioran „greșesc amarnic dacă se consideră scriitori francezi”. În acest sens nu văd de ce Madridul ar putea însemna altceva decât Iașiul sau Avrigul. Altceva e Chișinăul, unde rădăcina românească a servit de portaltoi. Unde s-a făcut inginerie genetică pe simțire și mentalitate”. Memorabilă e pagina lui Mircea Ciobanu despre Marin Preda. Gheorghe Crăciun îi răspune la întrebarea despre „locul său de scriitor”: „Consider că scriitorul își găsește locul într-o istorie a prozei noastre care începe chiar de la Kogălniceanu, autorul unei nuvele superbe, după părerea mea, Iluzii pierdute […] o scriere care, povestind un subiect, povestește în același timp problemele pe care le ridică scrierea subiectului”. Ar fi o nuvelă textualistă”. Și tot Gheorghe Crăciun: ”Eu sunt om născut la țară și care a copilărit la țară. După zodie sunt Taur. Cred că sunt în mod fundamental o ființă telurică, un om de pământ”. Cu Vasile Levițchi vorbește despre Bucovina literară, cum arăta prin anii 50, prin anii 60…; ”Prin anii 60, în timpul primelor stări de tensiune sovieto-chineze, un tânăr a publicat în ziarul din regiune o poezie intitulată Avertisment. Autorul, un tânăr pirpiriu pe atunci, avertiza China…”. Leo Butnaru nu divulgă numele poetului care avertizase China de relele ce urmează. Marin Mincu îi spune că „Evident, cea mai adâncă singurătate se află în opera marilor scriitori. Gândește-te numai la Oda eminesciană, la Riga Crypto a lui Ion Barbu; gândește-te la Elegiile lui Nichita Stănescu…”. Există și momente rebele ale unor autori, precum al lui Serafim Saka; ”Picătura umplătoare de pahar vine aproape zilnic și tot zilnic se evaporează din te miri ce motive, vine chiar și atunci când dau, spre exemplu, de Mihai Cimpoi, care în loc să-și scrie cărțile pe care știe să le scrie mai bine ca alții, își pierde vremea, se auto-amăgește, că poate direcționa o mișcare browniană scriitoricească”. Petre Stoica e intervievat în epoca bucureșteană a războaielor sale politice: „Întors de la Viena, am aflat că în curtea instituției în care mi se afla biroul minerii au jucat fotbal cu mașina mea de scris. Am publicat și o scrisoare deschisă către dl. Ion Iliescu în care l-am rugat să-mi restituie mașina. Dacă dl. Iliescu ar fi avut simțul umorului, mi-ar fi trimis două mașini…” Interviul este luat la Chișinău în septembrie 1992. Încă puțin și Petre Stoica va redeveni bănățean, fixat la Jimbolia. Pentru totdeauna. Premonitorii par cele rostite de Radu G. Țeposu în septembrie 1994: „La ce mă gândesc acum. Mă gândesc la propria mea existență ca ființă socială. De câte ori plec de acasă, mă gândesc la cei care mi-au rămas acolo, la copii, la soție, la cărțile mele care stau în bibliotecă nițel triste și posomorâte, fiindcă le-am cam abandonat în ultima vreme și, de câte ori intru în bibliotecă, parcă simt un reproș în partea lor, ce sunt deja cărunțite un pic din cauza prafului care începe să se aștearnă pe coperțile lor”. Leo Butnaru i-a întâlnit la Chișinău, la București, la Neptun, în vacanță, într-o excursie la Istanbul și n-a ratat ocazia dialogului. Mircea Nedelciu, Radu G. Țeposu, Marin Mincu, Mircea Ciobanu trăiesc și „dincolo”. Au momente ale pre-simțirilor. Voci din Câmpiile Elizee e o carte despre viața și trecerea scriitorilor. O șansă de a fi în istoria literaturii despre care Leo Butnaru scrie cu bucuria de a fi alături (și) de cei plecați.
lor și în fericita istorie a literaturii. Ioan Alexandru este desăvârșitul homo religiosus care îi ține colegului cursuri despre Vămile Pustiei. Și-i vorbește și despre „cursurile sale” de profesor: „L-am tradus pe Efrem Sirul, am lucrat cu studenții mei pe textele sale de pe o ediție care a rămas. E cel mai mare poet al creștinătății, alături de Roman Melodul, din Răsăritul nostru…”. Întâlnirile dintre Heidegger și Blaga, dintre Gabriel Marcel și Ioan Alexandru, dintre Ioan Alexandru și Teohar Mihadaș sunt evocate de Ioan Alexandru cu mândria celui care a putut să fie alături de oamenii mari ai timpului său. Alexandru Balaci numește și epoca lui Alexandru Marcu, ilustru dascăl sfârșit în temniță. Cezar Baltag e născut în Basarabia, ar dori să vadă locurile părinților săi, dar în ianuarie 1993 n-a ajuns încă….Va mai avea trei ani până la marea călătorie. Aureliu Busuioc, timișorean odinioară, crede că și Ionescu și Cioran „greșesc amarnic dacă se consideră scriitori francezi”. În acest sens nu văd de ce Madridul ar putea însemna altceva decât Iașiul sau Avrigul. Altceva e Chișinăul, unde rădăcina românească a servit de portaltoi. Unde s-a făcut inginerie genetică pe simțire și mentalitate”. Memorabilă e pagina lui Mircea Ciobanu despre Marin Preda. Gheorghe Crăciun îi răspune la întrebarea despre „locul său de scriitor”: „Consider că scriitorul își găsește locul într-o istorie a prozei noastre care începe chiar de la Kogălniceanu, autorul unei nuvele superbe, după părerea mea, Iluzii pierdute […] o scriere care, povestind un subiect, povestește în același timp problemele pe care le ridică scrierea subiectului”. Ar fi o nuvelă textualistă”. Și tot Gheorghe Crăciun: ”Eu sunt om născut la țară și care a copilărit la țară. După zodie sunt Taur. Cred că sunt în mod fundamental o ființă telurică, un om de pământ”. Cu Vasile Levițchi vorbește despre Bucovina literară, cum arăta prin anii 50, prin anii 60…; ”Prin anii 60, în timpul primelor stări de tensiune sovieto-chineze, un tânăr a publicat în ziarul din regiune o poezie intitulată Avertisment. Autorul, un tânăr pirpiriu pe atunci, avertiza China…”. Leo Butnaru nu divulgă numele poetului care avertizase China de relele ce urmează. Marin Mincu îi spune că „Evident, cea mai adâncă singurătate se află în opera marilor scriitori. Gândește-te numai la Oda eminesciană, la Riga Crypto a lui Ion Barbu; gândește-te la Elegiile lui Nichita Stănescu…”. Există și momente rebele ale unor autori, precum al lui Serafim Saka; ”Picătura umplătoare de pahar vine aproape zilnic și tot zilnic se evaporează din te miri ce motive, vine chiar și atunci când dau, spre exemplu, de Mihai Cimpoi, care în loc să-și scrie cărțile pe care știe să le scrie mai bine ca alții, își pierde vremea, se auto-amăgește, că poate direcționa o mișcare browniană scriitoricească”. Petre Stoica e intervievat în epoca bucureșteană a războaielor sale politice: „Întors de la Viena, am aflat că în curtea instituției în care mi se afla biroul minerii au jucat fotbal cu mașina mea de scris. Am publicat și o scrisoare deschisă către dl. Ion Iliescu în care l-am rugat să-mi restituie mașina. Dacă dl. Iliescu ar fi avut simțul umorului, mi-ar fi trimis două mașini…” Interviul este luat la Chișinău în septembrie 1992. Încă puțin și Petre Stoica va redeveni bănățean, fixat la Jimbolia. Pentru totdeauna. Premonitorii par cele rostite de Radu G. Țeposu în septembrie 1994: „La ce mă gândesc acum. Mă gândesc la propria mea existență ca ființă socială. De câte ori plec de acasă, mă gândesc la cei care mi-au rămas acolo, la copii, la soție, la cărțile mele care stau în bibliotecă nițel triste și posomorâte, fiindcă le-am cam abandonat în ultima vreme și, de câte ori intru în bibliotecă, parcă simt un reproș în partea lor, ce sunt deja cărunțite un pic din cauza prafului care începe să se aștearnă pe coperțile lor”. Leo Butnaru i-a întâlnit la Chișinău, la București, la Neptun, în vacanță, într-o excursie la Istanbul și n-a ratat ocazia dialogului. Mircea Nedelciu, Radu G. Țeposu, Marin Mincu, Mircea Ciobanu trăiesc și „dincolo”. Au momente ale pre-simțirilor. Voci din Câmpiile Elizee e o carte despre viața și trecerea scriitorilor. O șansă de a fi în istoria literaturii despre care Leo Butnaru scrie cu bucuria de a fi alături (și) de cei plecați.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu