sâmbătă, 16 decembrie 2017

STRĂVECHE ÎNTREBARE - CU ZĂPEZILE DE ODINIOARĂ...



...Când se împliniseră exact două mii de ani (ca s-o încep și eu grandios, triumfător, nu?!) din vremea în care Iulius Cezar exclamase: Alea jacta est!, trecând Rubiconul, apărut-am și eu pe lume, în Zodia lui Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe aștrii Vega și Altair susținuți de aripile clipocitoare ale Constelației Vulturului. Adică era în ianuarie, când Capricornul își scapără coarnele de cremenea Carpaților sau de gheața Răutului, pe atunci râu încă important.  
O fi fost o iarnă, zisă azi – de demult, tradițională, în toată legea, dar și fărădelegea crivățului. Vânt gonaci, zăpadă înviforată. Spre marginea satului răzbat cârduri de mistreți grohăitori prin zăpada bruscă a spulberului. Albe vârtejuri deșirându-se până la ceruri. Ca și cum Negurenii noștri ar fi situați undeva dincolo de Cercul Polar, unde toate satele ar trebui să se numească Viforeni (1, 2, 3... 300... 3000...). Părinții se bucurau de abundența nămeților. Cu alte cuvinte, dar în același sens, vorbeau despre doctrina protecționistă a zăpezii pentru grânele de toamnă. Nu rămăseseră prea mult în trecut anii ’46, ’47, dar noi deja eram copiii care citeau povești nemuritoare (de foame). (Nemții Grimm-frații erau... interziși, de parcă minunatele lor basme, acum/ atunci un deceniu, ar fi fost complicele lui... Hitler!)
Iarna, vecinul nostru, vânătorul și pescarul Grișa Negruță putea fi considerat... patron de menajerie. Neobosit, parcă, hălăduind prin depărtările moșiilor satului și nu numai, pe la Lebedina, Răut, el dobândea vânat și pește suficient pentru a-și întreține familia din șapte suflete. Însă aducea și vietăți – capturate sau rănite, – astfel că în ograda sa puteai vedea câte un bâtlan care își întrema rana de la aripa ce fusese atinsă de alice când se trăsese în vreun pâlc de rațe sălbatice. Pășea țanțoș vreun cocostârc, care ne întâmpina pe noi, vecinii, când veneam în musafirie, uneori trosnind din castanietele conice ale clonțului său impresionant. În acareturile gospodăriei vânătorești tânjea vreo vulpe spăsită, ce avea botul legat cu sârmă, – rănită și ea, când fusese scoasă din vizuină. Mie unuia îmi era milă de coana vulpe cu botul strâns de duritatea oțelului. Uneori, nenea-zoo ne mai demonstra și enotul, asemănător câinelui, însă cu picioarele scurte, de îți era clar din capul locului că nu ar fi avut prea mare spor în fuga sa. Aceste animale urmau să-și lase blana prețioasă și, dimpreună cu ea, viața...
1967 spre 1968. Studenți urători în Chișinău.
Triunghiul indică spre răspunzătorul la prezenta anchetă a revistei „Apostrof”

Într-o iarnă, de pe urma curiozității mele irezistibile aveam să nimeresc într-o daraveră, ce se lăsă cu ceva sânge, vociferare și multă spaimă... La una din șezători, nenea Grișa ne demonstra un uliu, și acesta cu aripa rănită. Ce pasăre frumoasă! mi-am zis și întinsei mâna spre penetu-i lucios de pe piept. Dar uliul, chiar de era ținut cu ambele mâini de aripi de vecinul vânător, reuși să zvâcnească din prinsoare și, la rându-i, tot din instinct vânătoresc, își înfipse ghearele – vă dați seama, criță, extrem de ascuțite! – în mânuța mea. Doamne ferește! Urletul meu, hărmălaia șezătornicilor din jur, strădania lui nenea Grișa de a descleșta cu dinții ghearele păsării rapace, captive, însă nu răpuse, nu resemnate! În fine, chiar dacă vecinii încercau să-mi oblojească rana – trei-patru găuri de gheare de răpitoare, – eu ieșii și – tiva! spre casă, bocind și lăsând pe pospaiul zăpezii picături de sânge. Din (ne)fericire, rănile nu ținură decât câteva zile, astfel că nu avusesem prea mult timp la îndemână ca să mă laud altor mahalagii cu grozava mea ispravă de a fi... înfruntat un uliu sadea... Poate că era cazul să-mi fi legat mânuța cu o eșarfă, așa, ca pirații, după mari fapte de vitejie în lupte, însă... neșansa, vă spuneam...

Iernile, în trei-patru luni de lungă așteptare, cu mintea ta de copil făceai și ceva filologie, poetologie – spre exemplu, despre cum mănâncă lupul iarna. Dacă e așa, pe aceasta de ce n-o mănâncă totuși mai repede, spre a veni neamânat primăvara?
Dar – toate la vremea lor – sintagmă invocată frecvent în Negureni. Pentru că, până la urmă, iarna nu are încotro și, iată, încetul cu încetul, pe ultimele sloiuri, ca o sectă a monahiilor în alb, pleacă și cele din urmă zile ale Babei. Pe alte sloiuri, „călătoresc” pâlcuri de ciori guralive.
Iar la școală se făceau mitinguri întru susținerea revoluțiilor din lume. „Jos mâna de pe Cuba!”, le striga pionieria sovietică yankeilor americani. „Trăiască Patrice Lumumba!”, urlau țărănașii din clasele 1-a a 3-a, și celelalte (lupte de!) clase, fără să aibă idee de cine e vorba. „Jos Tschombé!”, „Moarte călăului Mobutu!” (Că doar nu avea să-i spună pe nume deplin: Mobutu Sésé Séko Kuku Ngbendu Wa Za Banga!...) Scanda pionieria (da, da, derivat de la... pion) sovietică și-și imagina, orgolios-visător, cum, de frica vocii ei, prinde a tremura America, Africa, Mobutu și acolitul său Moïse Kapenda Tschombé, implicați în daravera confruntării dintre burghezii și marxiștii negri. Era pe la început de ianuarie 1961 și, când umblam cu uratul, cu „hăitul”, după refrenul „Și mai îndemnați, flăcăi! / Hăi, hăi!”, câte unul din noi scăpa printre dinții clănțănitori de frig câte un: „Hei, hei, Mobutu!” (sau: Tschombé), nu atât din considerente-angajamente politice, cât din irezistibilul gând la căldura tropicală a Africii. Oare pe acolo, prin Kongo, copiii umblă și ei cu colinda, cu Ursul, cu uratul?
Probabil, semenii noștri africani umblă cu Elefantul, cu Girafa... Că n-o să umble, Doamne ferește, cu Crocodilul sau cu Hipopotamul! (Nu care cumva să zâmbiți a neîncredere: copilăria noastră a fost destul de glumeață, isteață, veselă, chiar când îi clănțăneau dinții de frig și de... lozinci! Ea, copilăria râvnitoare de isprăvi de adult!)
Apoi veneau alte ninsori, alte friguri. Și elegia sau, poate, recviemul după copilăria mea... Pentru că – priviți și domniile voastre! – pe zăpada înghețată, măruntă și aspră, se văd semănate niște urme rotunde de pășuți, pășuleți, pășișori. Însemn bizar-misterios de urmușoare, urmuțe, urmulețe rotunde legate parcă într-un șir coerent de-o abia-abia perceptibilă dâră de hoaspă-tărâță. Chiar așa, de tărâță maro-violetă, nici mășcată, nici prea măruntă, de porumb sau de secară.
Nu mai am nicio îndoială: pe zăpadă a trecut, rătăcitoare, păpușa-oștean a copilăriei mele. Păpușa înfiripată din șase săculețe: cinci cilindrice (două mâini, torsul, două picioare) și un săculeț sferic (căpșorul), toate umplute cu ceea ce rămâne de obicei într-o sită după un cernut meticulos. Păpușa-soldat căreia pe cap în loc de cască îi puneam o jumătate de nucă golită de miezii care – ați observat, desigur – seamănă a creier omenesc.
Pe zăpada înghețată, măruntă și aspră, a trecut păpușa-oștean a copilăriei mele și, probabil, în mersul ei, murmura într-un mod oriental-nostalgic povestea aia chinezească despre soldații împăratului Ta Li. În timp ce suveranul lor se încăpățâna tot mai mult să străbată cu orice preț un imens pustiu, ei, supușii săi îi spuneau: „E prea departe, luminate împărate, fă cale întoarsă”. Însă de fiecare dată Ta Li o ținea morțiș: „Ținutul acesta trebuie cucerit!”, zicea.
Și oștenii mărșăluiau, mărșăluiau, tot mărșăluiau anevoie, de asprimea nisipurilor mai întâi rupându-li-se încălțările, apoi sângerându-le și trențuindu-li-se-carne-vie tălpile. Însă ei, orbește supuși împăratului, își continuau drumul în genunchi.
Odată, vijelia doborâse o cămilă, apoi tot alte și alte cămile s-au prăbușit printre dune, până a pierit caravana întreagă. Peste puțin timp, veni un vânt mare, aducând cumplită năvală de nisip care îi acoperi pe oșteni, îl acoperi pe împărat. „Și atunci totul se termină, și era liniște, și ținutul era al lor, iar eu le-am uitat numele”, așa se încheie povestea chinezească în pilduirea căreia, însă, păpușa-bo(c)cea a copilăriei mele nu binevoi să creadă, mergând mai departe, prin zăpada înghețată, măruntă și aspră. Mergând mai departe și, pentru a se încuraja ea însăși pe sine, strigând a disperare niște versuri ale unui mare poet, Stănescu, despre soldatul care pășea, pășea, tot pășea și care de atâta mers se tot tocea, se tot tocea până la glezne, până la genunchi, apoi până la brâu, apoi până la ochi; se tot tocea, până se făcea iarbă verde pe care un cal o păștea...
Pășea, cânta sau striga păpușa-bo(c)cea a copilăriei mele, pistruind alba zăpadă cu hoaspă maro-violetă.
Pășea, cânta sau bocea păpușa-bo(c)cea, și se tot tocea, se tot tocea... Când se ducea...
Așa presupun eu...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu