...Când se împliniseră exact două mii de ani
(ca s-o încep și eu grandios, triumfător, nu?!) din vremea în care Iulius Cezar
exclamase: Alea jacta est!, trecând Rubiconul, apărut-am și eu pe
lume, în Zodia lui Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe aștrii Vega și Altair
susținuți de aripile clipocitoare ale Constelației Vulturului. Adică era în
ianuarie, când Capricornul își scapără coarnele de cremenea Carpaților sau de
gheața Răutului, pe atunci râu încă important.
O fi fost o
iarnă, zisă azi – de demult, tradițională, în toată legea, dar și fărădelegea
crivățului. Vânt gonaci, zăpadă înviforată. Spre marginea satului răzbat
cârduri de mistreți grohăitori prin zăpada bruscă a spulberului. Albe vârtejuri
deșirându-se până la ceruri. Ca și cum Negurenii noștri ar fi situați undeva
dincolo de Cercul Polar, unde toate satele ar trebui să se numească Viforeni
(1, 2, 3... 300... 3000...). Părinții se bucurau de abundența nămeților. Cu
alte cuvinte, dar în același sens, vorbeau despre doctrina protecționistă a
zăpezii pentru grânele de toamnă. Nu rămăseseră prea mult în trecut anii ’46,
’47, dar noi deja eram copiii care citeau povești nemuritoare (de foame). (Nemții
Grimm-frații erau... interziși, de parcă minunatele lor basme, acum/ atunci un
deceniu, ar fi fost complicele lui... Hitler!)
Iarna, vecinul
nostru, vânătorul și pescarul Grișa Negruță putea fi considerat... patron de
menajerie. Neobosit, parcă, hălăduind prin depărtările moșiilor satului și nu
numai, pe la Lebedina ,
Răut, el dobândea vânat și pește suficient pentru a-și întreține familia din șapte
suflete. Însă aducea și vietăți – capturate sau rănite, – astfel că în ograda
sa puteai vedea câte un bâtlan care își întrema rana de la aripa ce fusese
atinsă de alice când se trăsese în vreun pâlc de rațe sălbatice. Pășea țanțoș
vreun cocostârc, care ne întâmpina pe noi, vecinii, când veneam în musafirie,
uneori trosnind din castanietele conice ale clonțului său impresionant. În
acareturile gospodăriei vânătorești tânjea vreo vulpe spăsită, ce avea botul
legat cu sârmă, – rănită și ea, când fusese scoasă din vizuină. Mie unuia îmi
era milă de coana vulpe cu botul strâns de duritatea oțelului. Uneori, nenea-zoo
ne mai demonstra și enotul, asemănător câinelui, însă cu picioarele scurte, de
îți era clar din capul locului că nu ar fi avut prea mare spor în fuga sa.
Aceste animale urmau să-și lase blana prețioasă și, dimpreună cu ea, viața...
 |
| 1967 spre 1968. Studenți urători în Chișinău. Triunghiul indică spre răspunzătorul la prezenta anchetă a revistei „Apostrof” |
Într-o iarnă, de
pe urma curiozității mele irezistibile aveam să nimeresc într-o daraveră, ce se
lăsă cu ceva sânge, vociferare și multă spaimă... La una din șezători, nenea
Grișa ne demonstra un uliu, și acesta cu aripa rănită. Ce pasăre frumoasă!
mi-am zis și întinsei mâna spre penetu-i lucios de pe piept. Dar uliul, chiar
de era ținut cu ambele mâini de aripi de vecinul vânător, reuși să zvâcnească
din prinsoare și, la rându-i, tot din instinct vânătoresc, își înfipse ghearele
– vă dați seama, criță, extrem de ascuțite! – în mânuța mea. Doamne ferește!
Urletul meu, hărmălaia șezătornicilor din jur, strădania lui nenea Grișa
de a descleșta cu dinții ghearele păsării rapace, captive, însă nu răpuse, nu
resemnate! În fine, chiar dacă vecinii încercau să-mi oblojească rana – trei-patru
găuri de gheare de răpitoare, – eu ieșii și – tiva! spre casă, bocind și lăsând
pe pospaiul zăpezii picături de sânge. Din (ne)fericire, rănile nu ținură decât
câteva zile, astfel că nu avusesem prea mult timp la îndemână ca să mă laud
altor mahalagii cu grozava mea ispravă de a fi... înfruntat un uliu sadea...
Poate că era cazul să-mi fi legat mânuța cu o eșarfă, așa, ca pirații, după
mari fapte de vitejie în lupte, însă... neșansa, vă spuneam...
Iernile, în trei-patru luni de
lungă așteptare, cu mintea ta de copil făceai și ceva filologie, poetologie –
spre exemplu, despre cum mănâncă lupul iarna. Dacă e așa, pe aceasta de
ce n-o mănâncă totuși mai repede, spre a veni neamânat primăvara?
Dar – toate la vremea lor
– sintagmă invocată frecvent în Negureni. Pentru că, până la urmă, iarna nu are
încotro și, iată, încetul cu încetul, pe ultimele sloiuri, ca o sectă a monahiilor
în alb, pleacă și cele din urmă zile ale Babei. Pe alte sloiuri, „călătoresc”
pâlcuri de ciori guralive.
Iar la școală se făceau mitinguri
întru susținerea revoluțiilor din lume. „Jos mâna de pe Cuba!”, le striga pionieria
sovietică yankeilor americani. „Trăiască Patrice Lumumba!”, urlau țărănașii din
clasele 1-a a 3-a, și celelalte (lupte de!) clase, fără să aibă idee de
cine e vorba. „Jos Tschombé!”, „Moarte călăului Mobutu!” (Că doar nu avea să-i
spună pe nume deplin: Mobutu Sésé Séko Kuku Ngbendu Wa Za Banga!...)
Scanda pionieria (da, da, derivat de la... pion) sovietică și-și
imagina, orgolios-visător, cum, de frica vocii ei, prinde a tremura America,
Africa, Mobutu și acolitul său Moïse Kapenda Tschombé, implicați în daravera
confruntării dintre burghezii și marxiștii negri. Era pe la început de ianuarie
1961 și, când umblam cu uratul, cu „hăitul”, după refrenul „Și mai îndemnați,
flăcăi! / Hăi, hăi!”, câte unul din noi scăpa printre dinții clănțănitori de
frig câte un: „Hei, hei, Mobutu!” (sau: Tschombé), nu atât din
considerente-angajamente politice, cât din irezistibilul gând la căldura tropicală
a Africii. Oare pe acolo, prin Kongo, copiii umblă și ei cu colinda, cu Ursul,
cu uratul?
Probabil, semenii noștri africani
umblă cu Elefantul, cu Girafa... Că n-o să umble, Doamne ferește, cu Crocodilul
sau cu Hipopotamul! (Nu care cumva să zâmbiți a neîncredere: copilăria noastră
a fost destul de glumeață, isteață, veselă, chiar când îi clănțăneau dinții de
frig și de... lozinci! Ea, copilăria râvnitoare de isprăvi de adult!)
Apoi veneau
alte ninsori, alte friguri. Și elegia sau, poate, recviemul după copilăria
mea... Pentru că – priviți și domniile voastre! – pe zăpada înghețată, măruntă și
aspră, se văd semănate niște urme rotunde de pășuți, pășuleți, pășișori. Însemn
bizar-misterios de urmușoare, urmuțe, urmulețe rotunde legate parcă într-un șir
coerent de-o abia-abia perceptibilă dâră de hoaspă-tărâță. Chiar așa, de tărâță
maro-violetă, nici mășcată, nici prea măruntă, de porumb sau de secară.
Nu mai am
nicio îndoială: pe zăpadă a trecut, rătăcitoare, păpușa-oștean a copilăriei
mele. Păpușa înfiripată din șase săculețe: cinci cilindrice (două mâini,
torsul, două picioare) și un săculeț sferic (căpșorul), toate umplute cu ceea
ce rămâne de obicei într-o sită după un cernut meticulos. Păpușa-soldat căreia
pe cap în loc de cască îi puneam o jumătate de nucă golită de miezii care – ați
observat, desigur – seamănă a creier omenesc.
Pe zăpada
înghețată, măruntă și aspră, a trecut păpușa-oștean a copilăriei mele și,
probabil, în mersul ei, murmura într-un mod oriental-nostalgic povestea aia chinezească
despre soldații împăratului Ta Li. În timp ce suveranul lor se încăpățâna tot
mai mult să străbată cu orice preț un imens pustiu, ei, supușii săi îi spuneau:
„E prea departe, luminate împărate, fă cale întoarsă”. Însă de fiecare dată Ta
Li o ținea morțiș: „Ținutul acesta trebuie cucerit!”, zicea.
Și oștenii mărșăluiau,
mărșăluiau, tot mărșăluiau anevoie, de asprimea nisipurilor mai întâi
rupându-li-se încălțările, apoi sângerându-le și trențuindu-li-se-carne-vie
tălpile. Însă ei, orbește supuși împăratului, își continuau drumul în genunchi.
Odată, vijelia
doborâse o cămilă, apoi tot alte și alte cămile s-au prăbușit printre dune,
până a pierit caravana întreagă. Peste puțin timp, veni un vânt mare, aducând
cumplită năvală de nisip care îi acoperi pe oșteni, îl acoperi pe împărat. „Și
atunci totul se termină, și era liniște, și ținutul era al lor, iar eu le-am
uitat numele”, așa se încheie povestea chinezească în pilduirea căreia, însă,
păpușa-bo(c)cea a copilăriei mele nu binevoi să creadă, mergând mai departe,
prin zăpada înghețată, măruntă și aspră. Mergând mai departe și, pentru a se
încuraja ea însăși pe sine, strigând a disperare niște versuri ale unui mare
poet, Stănescu, despre soldatul care pășea, pășea, tot pășea și care de atâta
mers se tot tocea, se tot tocea până la glezne, până la genunchi, apoi până la
brâu, apoi până la ochi; se tot tocea, până se făcea iarbă verde pe care un cal
o păștea...
Pășea, cânta
sau striga păpușa-bo(c)cea a copilăriei mele, pistruind alba zăpadă cu hoaspă
maro-violetă.
Pășea, cânta
sau bocea păpușa-bo(c)cea, și se tot tocea, se tot tocea... Când se ducea...
Așa presupun
eu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu