DIN AVANGARDA RUSĂ

 

x
Din poezia avangardei ruse
                                  

                                       în traducerea lui Leo BUTNARU
 
 

Nikolai AGNIVȚEV     (1888 – 1932)
 
Născut într-o familie de aristocrați, tatăl său fiind președinte de tribunal. Din cauza transferurilor de serviciu ale părintelui, Nikolai a învățat în gimnaziile din mai multe orașe (Blagoveșcensk, Vladivostok, Moscova). Se înscrie la Facultatea de Filologie a Universității din Petersburg (1906), însă nu încheie cursurile – anii de studenție îi coincid cu evenimentele primei revoluții ruse, care își găsesc reflectarea în prima sa carte „Cântece studențești. Satiră și umor” (1913). Publică în revista „Satirikon”, ca și Sașa Ciornîi, autor cu care are

afinități tipologice. Perioada de vârf a creației sale este legată de colaborarea cu teatrul-cabaret, cafenelele literare și restaurantele artistice, în unele din care, se știe, avangarda era la ea acasă. În anul 1921 emigrează, publicând la Berlin cartea „Cântecele mele” (1921), o culegere „Piese” (1923) și a doua ediție a volumului „Fulminantul Sankt-Petersburg” (prima apăruse la Tbilisi, 1921). În 1922 revine în Rusia. Ultima carte, „De la pudră la camion”, îi apare în 1927 la Moscova.
 
 
Idilă Africană
 
Odată-n Africa
Un giraf se scălda în râu.
Pe aproape
Se îmbăia o hipopotamă.
Clar lucru –
Ea minunată era.
Dar nu priviți spre mine-atât de agresiv:
Chiar dacă hipopotama nu s-ar fi putut
Lăuda cu frumusețea ei
În schimb ajunsese eroină de roman
Și trebuie să fie, deci, frumoasă.
La văzul minunatei hipopotame
Aspra inimă de giraf
Deveni mai moale decât cea
Mai fină piele de căprioară
Și înaltul, poate că posibil mire
Prinse a cânta un scherzo de iubire!
 
Însă ea
Soața hipopotamului
Îi răspunse clar, cam scurt pe doi
Că dânsa e o doamnă măritată
Și nici prin gând nu-i trece ca
De dragul orișicărui (scuzați expresia!) măgar ordinar
Să-și înșele soțul
Iar dacă el, giraful, arde de nerăbdare
Nu are decât să se însoare
Oricât de repede pereche să-și găsească
Să zicem o girăfuță fecioară...
 
Fără-a răspunde vreun cuvânt, oricare
Giraful scuipă și, grav, ieși din apă.
 
Despre un crocodil
 
Vă voi povesti despre un crocodil
Ce găzduia în Nil
Și care lesne-ar fi părut să fie
Cel mai cel din lumea crocodiloseminție.
În interiorul acestui barosan
S-ar fi putut amenaja
O coșcogea sală de bal!
Iar dânsul supărat pe lumea-ntreagă
Înghițea turiștii ca pe niște stridii – acest
Nero nerod cu chip de reptilă!
Despre năravul lui deja se auzise
Până și pe insula Java
Și la Londra, în Trapezund.
Dar când fu răpus de-un glonț câinos
Cu nedumerire vă pot spune
Că din pielea lui se făcură poșete de damă!
Sic transit gloria mundi!
Deocamdată astea-s floare la ureche
Sau ușurea repriză umoristică
Pentru că de aici încolo începe
O adevărată mistică!
Imaginați-vă că asemenea poșetă
Căzu pe mâinile unei oarecare Ketty
Cunoscuta unui oarecare Jimmy
Care cândva-i fusese de drăguț
Și care – ghinion! – fusese înghițit
De crocodilul ăsta
Ce-ar fi fost în lumea lui
Un Nero cumplit-tâmpit...
 
Harta orașului Sankt-Petersburg
 
La Constantinopol, of, la turci
Sta aruncată, ruptă, cu pete negre, multe
„Harta orașului Sankt-Petersburg”
La scară: 1 țol – stânjeni 300...
 
Și tresăriră vechile-amintiri!...
Se stinse pasul... Lacrimi mijiră, mute
Și tristețea, la fel cum e pe hartă
Într-un țol – stânjeni cam 300...
 

JURNAL DE BACĂU

12-19.XI.1990

 O deplasare captivantă Iași–Bacău–Roman, împreună cu Zinovia.  Spre Bacău, luăm trenul de Piatra Neamț. Vagoane etajate, prost întreținute. Staționări frecvente, aflux și reflux de navetiști. Istorisirea domnului care a lucrat la amidon, apoi la fabrica de bere; sincera sa confesiune că nu se va putea lăsa de consumul lichidului blond: „I-am spus directorului: sunt om primitiv, dar am răspuns la orișicare întrebare”.

După 4 ore, la Bacău suntem întâmpinați de excepționalul coleg și om Sergiu Adam și de colegul său de redacție Iacob Florea. Mai așteptăm un sfert de oră pe peron, sosește trenul de Suceava, din care coboară Marcel Mureșan.

La hotelul „Decebal” îl cunosc pe Laurențiu Ulici, care își uimea confrații băcăuani prin erudiția sa literaturologică. Aceștia alegeau, în mare discreție, un scriitor pe care, după 15 întrebări la care se cerea a răspunde doar cu „da” sau „nu”, ori „nu știu”, Ulici identifica scriitorul. Se ghicise chiar și… pe sine! Băcăuanii insistă să fac și eu o alegere. O fac, spunându-i numele lui Adam. Ulici interoghează. Însă criticul eșuează! Nu l-a ghicit pe… A. E. Baconsky! Bucurie în rândul băcăuanilor. Ulici cam dezorientat. Prima sa „înfrângere”. Mă rog, joc de literați maturi.

Marea surpriză: la Centrul Internațional „Gheorghe Apostu” sunt declarat unul din laureații premiului revistei „Ateneu” pentru poezie și publicistică. (Da, am apărut aici cu două eseuri și un grupaj de poeme.) Primesc distincția împreună cu reputatul Zigu Ornea (premiul special), Eugen Uricaru (proză), Laurențiu Ulici (critică literară), Cristian Teodorescu (autori tineri). Premiul mi-l înmânează Eugen Simion. Tot aici îl cunosc pe Nicolae Manolescu cu care, în aceeași zi, împreună cu Sergiu Adam, mergem la întâlnire cu elevii liceului „Bacovia”. Atmosferă excelentă. Adolescenți bine instruiți, curioși. Cineva citează din poezia… mea. Surprins. Flori și autografe. Manolescu îmi solicită versuri pentru „România literară”, iar Ulici pentru „Luceafărul”.

La Teatrul Bacovia – un spectacol, ceva Alecsandri, ceva Caragiale. Trupă de bună ținută. Vizită la generoasa – de asemenea! – familie Cornel Galben.  

Un om de mare suflet și incontestabilă erudiție – poetul Octavian Voicu (Pușcuță) ne este ghid în drumul spre Tescani – locuri legate de destinul lui George Enescu. Facem popas la două vechi bijuterii de artă rurală: bisericuțele de lemn de la Luncani și Merișor. Admirabile!

La Tescani este și veșnic va fi prezent spiritul lui Enescu. Aici fusese exilat și actualul ministru al culturii, Andrei Pleșu, vizităm și biblioteca pe care o îngrijea el, cu volume numerotate și ordonate de meticulosul estetician-filosof.

Domnul Voicu face tot posibilul să ajungem și la Valea Arinilor. Vizităm școala, biserica, satul, casa directorului, dl Pruteanu. Moldovenii rămân moldoveni: generozitate, omenie, căldură sufletească, simplificare la maximum a etichetelor pretențioase, inutile.

Bacăul – tradițional târg moldav. Patria lui Alecsandri și Bacovia. Asistăm la deschiderea casei-muzeu a bardului de la… Bacău (firește, și de la Mircești). Întâlnim mulți basarabeni: pedagogi de la Orhei, bibliotecari chișinăuieni, Pavel Savin de la Teatrul „Luceafărul (Chișinău), elevi, studenți din stânga Prutului ce învață aici.

Monumentul lui Bacovia, curios și… înviorător. Expoziția marelui nostru contemporan Horia Bernea.

 

27.XI.1990

 

La Chișinău – Petre Stoica și Anghel Dumbrăveanu. Veniți la invitația Centrului de Artă și Cultură, unde se află și un reprezentant al României. „Centrul și reprezentantul” se comportă mișelește, „uitând” de invitați. Aceștia ajung, firește, la Uniunea Scriitorilor. Și bine fac. Stăm la taclale. Stoica e un poet bun, dar un vorbitor non-stop, cu reluări și repetări. Anghel Dumbrăveanu e cu figură de ascultător care își ispășește anumite „ceaușisme”. Anul trecut, la 12 decembrie, l-am cunoscut aici, la noi. Era împreună cu Dumitru Radu Popescu și Mircea Radu Iacoban, veneau de la Moscova.

...Alte întâlniri/ reîntâlniri: Radu Cârneci, Gheorghe Popa (Bacău, Centrul Internațional de Cultură „Apostu”), Octavian Ghibu,Vasile Andru („Viața românească”), Ioan Adam, Arcadie Donose, alții.

Astfel de cunoștințe vor fi mai frecvente, deoarece am acceptat, în sfârșit, postul de șef la relații literare la US (funcție de vice-președinte). 

 

10.XI.1991, duminică

 

Joia trecută, ne-a vizitat la Uniunea Scriitorilor Constantin Donea, șef la Inspectoratul Cultură din Bacău. Ne-a adus invitațiile pentru Festivalul de Poezie „Bacovia”, care se va ține la 5-6 decembrie. Mi-a dăruit „Epistolarul” îngrijit de Gabriel Liiceanu.

O agapă la barul scriitorilor. Ne reținem ceva mai mult, pentru ca, dimpreună cu Cimpoi, să ne convingem pe propria-ne piele și grabă ce înseamnă criza energetică: după ora 24, nu mai circulă transportul în comun, iar taxiuri, particulari – rar de tot, fiind suprasolicitați și, deci, supraîncărcați. Cu chiu cu vai, găsim un creștin.

Evenimentul sufletesc din ultimele zile – lectura numărului de „Ateneu” dedicat ultimelor zile ale lui Marin Preda. La Bacău, am avut să-l cunosc pe fratele prozatorului, Alexandru, zis și Sae, care mi-a dăruit două romane ale fiului său Sorin Preda.

 

SCRIITORUL ȘI POLITICA

 

Turnul de fildeși versus Turnul... Havel

 

– În actualul context de declin planetar – moral, politic, intelectual, ecologic etc. – este scriitorul obligat să abandoneze scrisul său obișnuit și să intervină, prin scris critic și politic, la polemica socială, la neliniștea generală în în speranța de a contribui la o schimbare oarecare a lucrurilor?
 
– Nu este nimeni obligat (De cine ? A-a, de propria conștiință…), însă nu este exclus ca scriitorul să se implice. Din diverse motive. Primul: că chiar are talent, vocație pentru așa ceva. Și, important, că este încă tânăr, bătăios! Ar fi cazul scriitorului asistat și de un jurnalist; de alter ego său care a făcut școală prin redacții.
    Altă ipostază de implicare ar fi a scriitorului care, prin scris critic și politic, ar câștiga ceva mai mult pentru existență, decât îi poate oferi poezia, să zicem, gen mai că neonorat deja de onorarii. (Chiar dacă nu e ușor să te rupi din geopolitică pentru a rămâne în geopoetică...) Însă un scriitor care nu are vocație pentru jurnalism, ba nici nu o duce greu fără o remunerare ce ar veni de la presa „legată de sacul de bani” (azi, cam toată dependentă de structuri politice, partide, țuhali...), își poate urma vocația „pură” pentru literatură sadea. Ba chiar fără a încerca oarece remușcări de... neimplicare. Pentru că, domnii mei, există așa-numita putere a patra, a presei, cu batalioane, regimente, divizii, armate întregi de slujitori ai jurnalisticii propriu-zise. E drept, în cea mai mare parte de calitate îndoielnică și nu prea onestă, această „jurnalistică”, azi. Scriu, cum pot, dar totdeauna agresiv, mulți dintre politicieni, șefi de partide, subalternii lor. Clamează in deserto mii de posturi TV și de radio. Plus rețelele sociale cu generalul Facebook în frunte. Vorba italianului Leonardo Sciacia: „În democrație, inteligența dă procură mediocrității pentru a face politică”. Astea culminând, periodic, cu demonstrativismele  clamoros-găunoase din perioadele electorale cu înghesuieli de pseudopoliticieni de o inteligență banală, ștearsă, chiar îndoielnică, plătind tribut proastei școliri, chiar analfabetismului.
     Iar scriitorul autentic și de caracter nu scapătă/alunecă el spre tragi-comice circării, clovnerii inter-partinice, cu jurăminte de alianță strânsă și trădări aproape instantanee... El își poate urma liniștit chemarea pur literară, apelând, drept argument, la polonezul Jan Parandowski: „Parcă ni s-ar părea oarecât mai reușite odele lui Pindar, dacă ni s-ar spune că poetul frecventa cu acuratețe ședințele consiliului municipal în Teba? După părerea noastră, întreaga activitate politică a lui Cicero mai curând i-a fost nocivă acestuia, iar uneori făcu anumite lucrări de ale sale de-a dreptul ridicole”. Sau la Mircea Eliade: „Singura și marea armă a oricărui scriitor este independența sa față de orice formație politică; este conștiința misiunii sale, spirituale și naționale”.
    Așa îmi zic eu, și răspund, aici, în Estul postcomunist, ce ar putea fi caracterizat/ definit ca un Turn... Havel. Și nu e bai, dacă un scriitor autentic preferă Turnul de Fildeș, preferă poezia pentru poezie. În societate, fiecare trebuie să-și facă munca, cea pentru care are chemare, dotare și perseverență. 

DESPRE O CARTE DE ESEURI

 

Așa cum sugerează titlul, cartea lui Leo Butnaru, Vederea dinspre alții, vedere spre alții, (Yes-Euri), Editura Epigraf, Chișinău, 2020, se vrea un summum al raportării poetului la sine și la lumea literară. Cartea are două centre de greutate: un bildungsroman al propriei formări ca om, ca scriitor, sub omniprezența călcâiului opresiv al comunismului, bazat parțial pe extrase de jurnal, și o analiză lucidă a evoluției artei, poeziei în special, mai ales sub aspectele sale contemporane autorului.

Interesat încă din studenție de cunoașterea și asimilarea structurilor înnoitoare ale artei, ale poeziei mai ales, Leo Butnaru declară: „Încercam jindul de a mă încadra în modernitate și dorința de a fi sincron cu cei de o seamă cu mine, debutați în dreapta Prutului, pe care îi cunoșteam din Luceafărul, România literară, Contemporanul, alte reviste care erau, mi se părea, destul de generoase cu semenii mei româno-transfrontalieri” (p.5). Și,  meditând asupra formării sale, poetul precizează: „Arabii au un proverb excelent: «Oamenii seamănă mai mult cu timpul lor decât cu părinții». Astfel că debutantul care am fost semăna cu ceea ce se întâmpla, ca mișcare de idei, cultură, dar și represiune ideologică, în Chișinăul anilor ’60. Dar și cu mișcarea studențească din Franța anului 1968, pe atunci eu însumi fiind student în anul doi universitar. Cu zguduirile din Cehoslovacia, când tineri alde noi se autoincendiau, protestând față de invazia sovietică în țara lor. Semănam cu cei din ghetoul samizdatului din URSS, cu exuberanța poetică a generației lui Voznesenski...” (p.6).

Atracția avangardismului. Scriitorul în formare sorbea cu nesaț învățăturile întâlnite destul de greu: „Iar Ivan Bunin (soția a doua îl numea Ioan), care avea să devină laureat Nobel pentru literatură, al cărui nume fusese interzis în Rusia sovietică mai bine de cincizeci de ani, îi dădea lecții și sfaturi despre arta scrisului debutantului Valentin Kataev, vorbindu-i și de eterna prezență a poeziei în toate ale lumii, vizibile și invizibile” (p.14). El subliniază izvoarele concepției sale poetice: „Astfel se făcea că de la Kataev mi se întâmpla să iau prima lecție despre avangardismul literar rus, fenomenologie care, încetul cu încetul, avea să se înstăpânească în destinul meu de scriitor, dar și de traducător. Cred că și aceste două cărți, ale lui Kataev și Ehrenburg, mi-au trezit pasiunea pentru eseistica și exegetica literară, care conlucrau în firea mea cu poezia de pretutindeni, dar mai ales cu cea românească” (p.15). Și detaliază: „Amintind de Aleksandr Blok, mare poet, care trecea și el prin criza simbolismului, memorialistul întredeschide intrarea în culisele apariției akmeismului, egofuturismului, futurismului, cu manifeste de genul O palmă dată gustului public” (p. 14). Sau: „Pot spune că revista Secolul 20 a fost unul dintre marii mei magiștri” (p.16).

ANTOLOGIA ASFALTULUIA Film de Leo BUTNARU și Constantin VACIU decembrie ...

SANTINELA, MUZA ȘI AHMATOVA

 

Leo BUTNARU
 

Santinela, Muza și Ahmatova
 
Mi-amintesc: eram student-cursant-militar
în miez de noapte
santinelă cu „kalașnikov”-ul de-a gata
în minte cu acțiunile necesare în caz de vine cineva
spre-a ataca perfid puterea sovietică
sau, posibil, să fie vreun tovarăș din lagărul socialist – ungur
polonez neamț bulgar
neexclus chiar frate român
într-o rătăcire confuză
 
și dintr-odată se auzi într-adevăr ceva
așa
un foșnet
ca un zbor de buburuză
și eu, conform regulamentului, am somat:
– Stai! Cine vine?!
 
Și se auzi un glas pașnic și cuceritor:
– Eu, Muza.
 
Brusc mi se spulberă din cap orice precept milităros
fulgerător-strălucitor revenindu-mi în minte
marea și oceanica poezie a lumii
cu sonurile-i divine – prin
culoarul de sârmă ghimpată
pe de lături cu negrul nopții hău
i-am luminat calea cu lanterna și
de cum se apropie
îmi amintii neamânat întrebarea Annei Ahmatova:
Ce sunt onoruri, tinerețe, libertate
În fața musafirei cu flautul în mână?
Zău!
 
Apoi, ușor parafrazat, am întrebat-o ca Anna cea Mare: „Tu
i-ai dictat lui Dante Comedia despre Infern?”
Și ea îmi răspunse: „Eu”, – acolo
printre sârmă ghimpată
și inepții militare.
 
Plombagină
 
În ultimele clase de școală
când scrisul mai era încă de mână
apoi în studenție
la jurnalism
deja cu mecanisme de scris în față
când careta mașinii „Underwood” (vechișoară
dar laborioasă!)
în tur-returul ei făcea naveta
între nord și sud
sau est și vest – în dependență
de poziția mea la intersecția punctelor cardinale
la masă.
 
...Îmi amintesc că
la întâlnirile de tatonare în ale dragostei
când domnișoara vedea ce vedea pe cer
inclusiv constelația fericirii
(probabil)
mie – printre altele?
ba nu, în primul rând – mi se năzărea
că pe bolta cerească
de la steaua polară până
la bombat-tresăltătorul fetișcanei sân
fuseseră lipite miliarde de foi de plombagină
ici-colo găurite de literele mașinii de scris
în tastatura căreia bătea nerăbdător
aproape frenetic
un adolescent poet român.
 
Ușor nehotărât
 
Așa e – Hamlet în mare îndoială:
– A fi sau a nu fi?
 
Unii îl cred extrem de lucid
alții aproape nebun.
 
Și al Treilea
de fapt Primul peste Toate
Dumnezeu
întrebându-se nehotărât:
– Să-i spun sau să nu-i spun?
 

O CRONICĂ LA VEDERE...

 

Aproape dat uitării în deșănțata snoberie anglofonă din ziua de azi, adagiul „ex ungue leonem” s-ar fi pierdut probabil în negura vremurilor dacă marele Erasmus nu l-ar fi pomenit în Proverbele sale. Aș putea paria pe o sută de măști sanitare că originalul lui Alceu de acum douăzeci și cinci de veacuri („ex onyhoz ton leonta”) nu mai e în circulație nici barem în insula Lesvos, la el acasă. Nouă în schimb, ăstora de ginte latină, ni-l mai scoate de la naftalină din când în când semnătura lui Leo Butnaru pe câte o nouă carte.
            Iată, bunăoară, eseurile Vederea dinspre alții, vedere spre alții (Editura Epigraf, Chișinău, 2020), ale căror trei sute de pagini abundă de amprente „leonine” așa de vizibile, încât volumul de față i-ar trebui recunoscut autorului drept pașaport valabil la oricare trecere a Prutului. E o dactiloscopie ce se lasă verificată începând cu coperta însăși, unde glumeața paranteză Yes-Euri remorcată genericului îți aduce instantaneu aminte de jurnalele călătorului de pe Drumul cu și fără hieroglife (2012). Cât despre titlul propriu-zis, perspectivismul anunțat de el, cum se poate vedea, nu este acela disjunctiv și univoc din dilematica poză tolstoiană „Sunt eu nebun că văd ce fac alții, ori sunt alții nebuni că fac ce văd eu ?”. Cu alteritatea, născocitorul de „leologisme” operează în mod diferit, servindu-se de ea ca de o oglindă. La drept vorbind însă, ceea ce s-a obținut în final din încrucișarea propriei biografii și opere cu cele ale unor contemporani basarabeni sau ruși – ca să nu mai vorbim de clasici – a depășit intențiile eseistului, oferind un agregat caleidoscopic de istorie literară. Impresia generală este de turism literar, unul ale cărui descoperiri își văd atracția disputată la tot pasul de calitățile ghidului însuși, după cum pe la începutul anilor `70 băteai drumul să vizitezi Mănăstirea Putna nu că mureai de dorul răposatului de-acolo, ci pentru a asculta strălucitele expuneri ale ghidului local, poliglotul monah Cucoșel. O călăuză de același calibru, școlită nu de naveta Chișinău–București („am plecat de-acasă și-am ajuns acasă”, vorba lui Nichita), ci de o viață de lecturi, traduceri, jurnalistică, este și poetul Sfinxului itinerant, în stare să-ți stârnească interesul oricare ar fi epoca și locul, de la sejurul din 1854 în Țările Române al lui Tolstoi ca ofițer și fabulosul său jurnal de 4700 file (cf. 5200 manuscrisul lui Război și pace) până la circul anecdotic al numerotării carnetelor membrilor Uniunii Scriitorilor din Moldova în iunie 1993.
            Tehnica elaborării acestor „narațiuni eseistice”, cum le numește undeva autorul, e bazată îndeobște pe maxima circumstanțiere și pe reacția în lanț a asocierilor. Mai rar, câte un readymade este exploatat în manieră Marcel Duchamp, precum misterioasa coincidență a încrucișării la Voronej a destinelor lui Osip Mandelștam, Nichita Stănescu și Ivan Bunin în 1933. Acolo Osip Mandelștam fusese exilat după celebra revoltă în versuri contra mustăciosului de la Kremlin, scrisă în anul când Nichita era adus pe lume de fiica generalului Nikita Cereaciukin născută la Voronej, Tatiana (ajunsă în portul Constanța după ce rătăcise pe mare însoțindu-și tatăl plecat în exil) și tot la Voronej se mai născuse cel dintâi rus laureat Nobel pentru Literatură, Bunin, ce primise premiul în același an 1933 pe când se afla (și el) în exil. Ei bine, câte parale mai face definiția lui Lautréamont cu „întâlnirea neașteptată, pe o masă de disecție, dintre o mașină de cusut și o umbrelă” pe lângă frumusețea unor asemenea ciocniri de „particule grele” în istoria literaturii? Detaliile biografice sunt luxuriante și pitorești (spre pildă cazul „kafkianului” Eugen Cioclea care, după ce „mai trăgea câte un guleai” prin bodegile moscovite, întors acasă în puterea nopții schingiuia fără milă pianul soacrei, de nu mai putea dormi nici mumia lui Lenin), iar aglomerarea lor poate produce vaste extensii, precum cele 28 de pagini dedicate relației lui Marinetti cu avangarda rusă și celor două vizite ale marțialului poet italian în Rusia (câte una de fiecare Război Mondial), demers estetic pe măsura unui exeget ca Leo Butnaru, căruia avangardiștii de pe coclaurile alea își datorează traducerea și popularizarea în limba lui Eminescu.
            De altfel, cu sau fără apologia avangardismului („necesara răscoală împotriva anchilozării, clișeizării”), volumul de față se lasă deslușit, în întregul său, și ca un manifest antidogmatic propriu al fostului Student pe timpul rinocerilor (2000), care a învățat pe pielea lui cum e să ți se închidă „săltariul”. Căci doar un autentic spirit liber, ce face în voie rugăciuni Cu genunchii pe zaruri (2014) și Surfing în Galileea (2017), poate lăsa o urmă inconfundabilă precum slova celui de dincolo și dincoace de Prut.