SANTINELA, MUZA ȘI AHMATOVA

 

Leo BUTNARU
 

Santinela, Muza și Ahmatova
 
Mi-amintesc: eram student-cursant-militar
în miez de noapte
santinelă cu „kalașnikov”-ul de-a gata
în minte cu acțiunile necesare în caz de vine cineva
spre-a ataca perfid puterea sovietică
sau, posibil, să fie vreun tovarăș din lagărul socialist – ungur
polonez neamț bulgar
neexclus chiar frate român
într-o rătăcire confuză
 
și dintr-odată se auzi într-adevăr ceva
așa
un foșnet
ca un zbor de buburuză
și eu, conform regulamentului, am somat:
– Stai! Cine vine?!
 
Și se auzi un glas pașnic și cuceritor:
– Eu, Muza.
 
Brusc mi se spulberă din cap orice precept milităros
fulgerător-strălucitor revenindu-mi în minte
marea și oceanica poezie a lumii
cu sonurile-i divine – prin
culoarul de sârmă ghimpată
pe de lături cu negrul nopții hău
i-am luminat calea cu lanterna și
de cum se apropie
îmi amintii neamânat întrebarea Annei Ahmatova:
Ce sunt onoruri, tinerețe, libertate
În fața musafirei cu flautul în mână?
Zău!
 
Apoi, ușor parafrazat, am întrebat-o ca Anna cea Mare: „Tu
i-ai dictat lui Dante Comedia despre Infern?”
Și ea îmi răspunse: „Eu”, – acolo
printre sârmă ghimpată
și inepții militare.
 
Plombagină
 
În ultimele clase de școală
când scrisul mai era încă de mână
apoi în studenție
la jurnalism
deja cu mecanisme de scris în față
când careta mașinii „Underwood” (vechișoară
dar laborioasă!)
în tur-returul ei făcea naveta
între nord și sud
sau est și vest – în dependență
de poziția mea la intersecția punctelor cardinale
la masă.
 
...Îmi amintesc că
la întâlnirile de tatonare în ale dragostei
când domnișoara vedea ce vedea pe cer
inclusiv constelația fericirii
(probabil)
mie – printre altele?
ba nu, în primul rând – mi se năzărea
că pe bolta cerească
de la steaua polară până
la bombat-tresăltătorul fetișcanei sân
fuseseră lipite miliarde de foi de plombagină
ici-colo găurite de literele mașinii de scris
în tastatura căreia bătea nerăbdător
aproape frenetic
un adolescent poet român.
 
Ușor nehotărât
 
Așa e – Hamlet în mare îndoială:
– A fi sau a nu fi?
 
Unii îl cred extrem de lucid
alții aproape nebun.
 
Și al Treilea
de fapt Primul peste Toate
Dumnezeu
întrebându-se nehotărât:
– Să-i spun sau să nu-i spun?
 

Pleoapa de bronz
 
Era noapte de 31 decembrie 1999.
Destul de demult. Dar
îmi mai pot aminti cum
ieșind de sub pleoape provizorii de nori
ca o pleoapă de bronz luna s-a închis
peste veacul trecut
în una din fazele ei volumetrice
dar și de culoare
când iradierea ei aurie
scăzând în ton
devine paloare aspră de bronz
pentru ca, uneori, Selena să devină chiar gri
ca un chepeng de beton.
 
Să fi fost undeva peste sarcofagul de la Cernobîl, la intrare
închisă etanș în iadul în care atomii nu dorm
zbuciumându-se dement...
 
...Iar în jur
sub obscura lumină a lunii de beton
totul era acoperit, parcă, de spulberarea
ecleziasticului praf de ciment...
 
Revăzând Parisul. Regrete
 
Revăd Parisul. Micul Trianon cu fantoma
Madamei Pompadour.
Mai la vale, apa Senei (din păcate
nu și dragostea noastră) se repetă pe sub podul Mirabeau
chiar dacă Heraclit zice: Nu.
 
Mă rog, filosoful credea una, Apollinaire alta
lumea și apa se mișcă precum știu
și tot mai mult precum pot
oarecum mai anevoios
spre imanentul viitor
și generalul pustiu
pe care omul deja și l-a prezis;
pustiu în care nimeni nimănui nu va avea a-i spune
că a fost în Franța,
că a fost la Paris...
 
Trenul
 
I
 
Trecând de semafoare, trenul prinde de-a binelea viteză
și i se spulberă de pe vagoane frunzele căzute pe ele
cât stătuseră trase-n gară la îmbarcare. Într-o după-amiază
frunzele ca fluturare de batiste la despărțirea de iubiți, iubite
și de arhaica toamnă
în care, printre ramuri, repriză după repriză, ne fotografiază
săgetătoarele, frântele blițuri ale fasciculelor de raze
prinzându-ne în geamurile vagoanelor
ca în ramă...
 
II
 
E un tren spre trecut și trecut spre toate trenurile care trec
spre o altă stație sau spre neant, mai repezi, mai încete
ducând viața lumii chiar spre frumusețile lumii mari
sau spre loc luminat, loc cu verdeață, locuri discrete
 
unde nu-i durere, nici suspin, când trenurile ajung, toate,
la mal de râu, unde acarul devine barcagiu, funcționar blând
grijuliu să nu cadă vreun călător în apa rece, iar biletul
costă puțin, un obol; sunt gata de plată cei ce așteaptă la rând.
 
...Însă cât mai e până acolo, câte-un tren o ia spre viitor
și toate par în ordine, stații, cantoane, VIP-uri, cucoane
țignalul din gări, chiar de unii călători observă prin vecini
doar umbre, siluete, spectrele vidului prin șir de vagoane...
 
Prin ceața ce se subție
 
Răspândirea sensurilor difuze ale simțurilor acolo 
în ceața Angliei unde
arta de a comunica ar consta în arta de a tăcea cu
sau fără subînțeles.
                              Pe acolo
ca și pretutindeni
prin cețurile în continuă subțiere
în ziua reînvierii se vor depopula cimitirele
din lume în fine va dispărea
longevivul postmodernism spălăcit
de atâta banalitate – aproape că ilicit
se vor atenua nuanțele cenușii
semnificațiile gri din scrisul popoarelor
mai puțin blazată devenind dialectica hegeliană
chiar mai toată filosofia (inclusiv
cea de bucătărie);               
                            atunci
acolo
pretutindeni
din starea de violență se va trece la starea de violină
răspândită unduit ca geneza filosofiei cicatricelor
ca filosofia genezei prin întregul univers care
învie din nou
fără să fi murit vreodată.
 
Selfie și răstignire...
 
1
 
Lumea aceasta deja destul de trivială
apune în linia jertfei supreme
dar fără niciun Dumnezeu... – chiar
așa pare că e
lumea aceasta deja prinsă pe cruce
cu două piroane
după ce se rugă plângăcioasă de ea însăși
să-și lase ne-pironită
liberă
o mână
sau cealaltă
să poată a-și facă selfie...
 
2
 
dacă ar fi să te răstignești tu pe tine însuți
un cui ar rămânea nebătut – ceva
ca în pilda orientală în care se spune
despre încercarea de-a aplauda
cu o singură palmă...
 
Urare
 
Trece Sfântul Petru pe drumul ceresc și
peste un gard nu prea înaltă
îl vede pe Dumnezeu trebăluind
lucrând ceva în Grădină.
 
– Doamne, ajută-Te! zice Sfântul.
Căci mare e Grădina Ta...
 
 
Pe malurile Rubiconului
 
I. Zarurile și Cezar. Posibil, invers
 
Zarurile au fost aruncate.
Aruncări repetate
de fiecare dată corectate ca poziție
ca sumă de puncte
cum ar veni – ca perspicacitate.
Poziții de zaruri după aruncări
poziții de zaruri după corectări.
 
...Până le veni ideea ca
pur și simplu să introducă zarurile în locul
bucățelelor de sticlă colorate în caleidoscop. Rotești
privești
te uimești
ce artisticește se pot poziționa zarurile
în perfectă vanitate
e drept atractivă – nu-ți poți desprinde ochiul
de la ocularul caleido-
scopului
în presupunerea scopului
care iese atât de ornat
atât de ciudat
ca un destin destrămat
din nou adunat.
                        ...Apoi
la un moment dat apare un neînvins
aproape împărat
destul de temerar
de autoritar
întinzând mâna să i se cedeze caleidoscopul:
                                                          „Poftim
magnifice Cezar
privește
citește
sau doar ghicește
ce vei avea de spus:
 
Și tu, Brutus?!”...
 
II. Un dac la Rubicon
 
În ce mă privește
post-factum
aș avea ceva de mărturisit – și eu
am coborât din Galia Cisalpina
panta spre Rubicon
dar numai să-mi adap calul;
                                         numai atât
chiar dacă
în mersul calului
în buzunar
mi se bătea
zornăitor
zar de zar
pe care eu mi-am zis să nu le arunc
pentru că nu mai avea rost să trec Rubiconul
odată ce Iulius Cezar deja cucerise Italia
războiul civil devenind război militar
încheindu-se destul de arbitrar
încât eu
concomitent
străin și autohton
aveam toate motivele să fiu cu sufletul împăcat
cu calul adăpat
ținându-l pașnic de frâu
la Rubicon.
 
Mielul
 
Când
spre a-l ocroti de gerul iernii
părinții aduceau în casă
punându-l pe țol
lângă sobă
un plăpând miel de Astrahan
încă aburind de căldura placentei
de căldura burții mamei sale
(și a... mioriței în general)
cârlan cu chipul – cum ar fi zis Ayghi – de
prunc egiptean
pictat plat pe mur de piramide
eu îl întâmpinam cu cântec din scripcă de hlujan
scârțâindu-i ceva – poate că fără să știu
chiar „Hârciogul” de Beethoven
de care
de fapt
în satul nostru nu știa nimeni
sau doar poate cineva din cancelaria școlii
ar fi putut descifra ce-i cântam eu acelui miel-copil
cu chipul pruncilor
faraonilor de la Nil.
 
Într-un sfârșit
 
Însemnele destinului tău, pe piatră sau în minte,
obișnuite în șiruri simple să se întindă
ca chipurile plate, geometrice ale faraonilor cu
familii și suite de robi pe pereții de piramidă.
 
E un perpetuum de profiluri, nimic en face
și anapoda garantată scădere de profituri
în această răspândire a ta dincolo de tine ca
spulberul esențelor în constelații de fărâmituri
 
sau în praf de sfâșietoare jeliri de Piaf
ori în fum ce-și unduiește trena peste tren
într-un sfârșit de lume, când chiar lumea cântă:
Non, rien de rien, non, je ne regrette rien...
 
 
Între pian și pegas
 
Pianul mecanic e strâmtorat de pianul digital
pianina cu coadă-i concurată de pianina cu priză
(e drept, pe asta nu poate urca păunul, ca pe prima,
desfăcându-și coda-evantai – multicoloră surpriză).
 
Numai poezia e concurată de ea însăși, de aceea
confruntarea e mult mai acerbă, de parcă cerbii
se bat cap în cap, coarne-n coarne, la timp de rut,
sau se încaieră, prostește, pegașii, superbii,
 
de se întâmplă nu o dată ca-n ardoarea luptei
unii să-și arunce călăreții dintre aripi, din spate
și-atunci e tristețe în regatul metaforei lumii, dar
a mare bucurie trâmbițează Platon în cetate –
 
locul, vatra unui filosof cam de rând, dar abil, șiret,
polis cu cele mai multe piane dezacordate,
loc de ocolit, în el fără mormântul vreunui poet
care chiar până-a se naște fusese izgonit din cetate.
 
Vitralii în Toscana
 
Vitralii parcelează lumina, modificându-i aurul culorii
pe care-o-nlocuiește cu alte culori, cu nuanțe în răsfire.
E multă mecanică în asamblările mozaicale, dar și tot
pe atâta geniu și artă-n contopire cu orga-n dezlănțuire
pe care nu o mai aud cum își urcă la cer inversa cascadă
când deja privesc vitraliile „de-acasă”, din simplă mansardă
unde hrănesc porumbei cu bunătăți de la Metro și Carrefour
cum s-ar zice – ca omul care-și urmează un ritual, o toană
de copil, făcându-și, oriunde, cu porumbii o mică pomană.