SCRIITORUL ȘI POLITICA

 

Turnul de fildeși versus Turnul... Havel

 

– În actualul context de declin planetar – moral, politic, intelectual, ecologic etc. – este scriitorul obligat să abandoneze scrisul său obișnuit și să intervină, prin scris critic și politic, la polemica socială, la neliniștea generală în în speranța de a contribui la o schimbare oarecare a lucrurilor?
 
– Nu este nimeni obligat (De cine ? A-a, de propria conștiință…), însă nu este exclus ca scriitorul să se implice. Din diverse motive. Primul: că chiar are talent, vocație pentru așa ceva. Și, important, că este încă tânăr, bătăios! Ar fi cazul scriitorului asistat și de un jurnalist; de alter ego său care a făcut școală prin redacții.
    Altă ipostază de implicare ar fi a scriitorului care, prin scris critic și politic, ar câștiga ceva mai mult pentru existență, decât îi poate oferi poezia, să zicem, gen mai că neonorat deja de onorarii. (Chiar dacă nu e ușor să te rupi din geopolitică pentru a rămâne în geopoetică...) Însă un scriitor care nu are vocație pentru jurnalism, ba nici nu o duce greu fără o remunerare ce ar veni de la presa „legată de sacul de bani” (azi, cam toată dependentă de structuri politice, partide, țuhali...), își poate urma vocația „pură” pentru literatură sadea. Ba chiar fără a încerca oarece remușcări de... neimplicare. Pentru că, domnii mei, există așa-numita putere a patra, a presei, cu batalioane, regimente, divizii, armate întregi de slujitori ai jurnalisticii propriu-zise. E drept, în cea mai mare parte de calitate îndoielnică și nu prea onestă, această „jurnalistică”, azi. Scriu, cum pot, dar totdeauna agresiv, mulți dintre politicieni, șefi de partide, subalternii lor. Clamează in deserto mii de posturi TV și de radio. Plus rețelele sociale cu generalul Facebook în frunte. Vorba italianului Leonardo Sciacia: „În democrație, inteligența dă procură mediocrității pentru a face politică”. Astea culminând, periodic, cu demonstrativismele  clamoros-găunoase din perioadele electorale cu înghesuieli de pseudopoliticieni de o inteligență banală, ștearsă, chiar îndoielnică, plătind tribut proastei școliri, chiar analfabetismului.
     Iar scriitorul autentic și de caracter nu scapătă/alunecă el spre tragi-comice circării, clovnerii inter-partinice, cu jurăminte de alianță strânsă și trădări aproape instantanee... El își poate urma liniștit chemarea pur literară, apelând, drept argument, la polonezul Jan Parandowski: „Parcă ni s-ar părea oarecât mai reușite odele lui Pindar, dacă ni s-ar spune că poetul frecventa cu acuratețe ședințele consiliului municipal în Teba? După părerea noastră, întreaga activitate politică a lui Cicero mai curând i-a fost nocivă acestuia, iar uneori făcu anumite lucrări de ale sale de-a dreptul ridicole”. Sau la Mircea Eliade: „Singura și marea armă a oricărui scriitor este independența sa față de orice formație politică; este conștiința misiunii sale, spirituale și naționale”.
    Așa îmi zic eu, și răspund, aici, în Estul postcomunist, ce ar putea fi caracterizat/ definit ca un Turn... Havel. Și nu e bai, dacă un scriitor autentic preferă Turnul de Fildeș, preferă poezia pentru poezie. În societate, fiecare trebuie să-și facă munca, cea pentru care are chemare, dotare și perseverență.