Aproape dat uitării în deșănțata snoberie anglofonă din ziua de azi, adagiul „ex ungue leonem” s-ar fi pierdut probabil în negura vremurilor dacă marele Erasmus nu l-ar fi pomenit în Proverbele sale. Aș putea paria pe o sută de măști sanitare că originalul lui Alceu de acum douăzeci și cinci de veacuri („ex onyhoz ton leonta”) nu mai e în circulație nici barem în insula Lesvos, la el acasă. Nouă în schimb, ăstora de ginte latină, ni-l mai scoate de la naftalină din când în când semnătura lui Leo Butnaru pe câte o nouă carte.
Iată, bunăoară, eseurile Vederea dinspre alții, vedere spre alții (Editura Epigraf, Chișinău, 2020), ale căror trei sute de pagini abundă de amprente „leonine” așa de vizibile, încât volumul de față i-ar trebui recunoscut autorului drept pașaport valabil la oricare trecere a Prutului. E o dactiloscopie ce se lasă verificată începând cu coperta însăși, unde glumeața paranteză Yes-Euri remorcată genericului îți aduce instantaneu aminte de jurnalele călătorului de pe Drumul cu și fără hieroglife (2012). Cât despre titlul propriu-zis, perspectivismul anunțat de el, cum se poate vedea, nu este acela disjunctiv și univoc din dilematica poză tolstoiană „Sunt eu nebun că văd ce fac alții, ori sunt alții nebuni că fac ce văd eu ?”. Cu alteritatea, născocitorul de „leologisme” operează în mod diferit, servindu-se de ea ca de o oglindă. La drept vorbind însă, ceea ce s-a obținut în final din încrucișarea propriei biografii și opere cu cele ale unor contemporani basarabeni sau ruși – ca să nu mai vorbim de clasici – a depășit intențiile eseistului, oferind un agregat caleidoscopic de istorie literară. Impresia generală este de turism literar, unul ale cărui descoperiri își văd atracția disputată la tot pasul de calitățile ghidului însuși, după cum pe la începutul anilor `70 băteai drumul să vizitezi Mănăstirea Putna nu că mureai de dorul răposatului de-acolo, ci pentru a asculta strălucitele expuneri ale ghidului local, poliglotul monah Cucoșel. O călăuză de același calibru, școlită nu de naveta Chișinău–București („am plecat de-acasă și-am ajuns acasă”, vorba lui Nichita), ci de o viață de lecturi, traduceri, jurnalistică, este și poetul Sfinxului itinerant, în stare să-ți stârnească interesul oricare ar fi epoca și locul, de la sejurul din 1854 în Țările Române al lui Tolstoi ca ofițer și fabulosul său jurnal de 4700 file (cf. 5200 manuscrisul lui Război și pace) până la circul anecdotic al numerotării carnetelor membrilor Uniunii Scriitorilor din Moldova în iunie 1993.
Tehnica elaborării acestor „narațiuni eseistice”, cum le numește undeva autorul, e bazată îndeobște pe maxima circumstanțiere și pe reacția în lanț a asocierilor. Mai rar, câte un readymade este exploatat în manieră Marcel Duchamp, precum misterioasa coincidență a încrucișării la Voronej a destinelor lui Osip Mandelștam, Nichita Stănescu și Ivan Bunin în 1933. Acolo Osip Mandelștam fusese exilat după celebra revoltă în versuri contra mustăciosului de la Kremlin, scrisă în anul când Nichita era adus pe lume de fiica generalului Nikita Cereaciukin născută la Voronej, Tatiana (ajunsă în portul Constanța după ce rătăcise pe mare însoțindu-și tatăl plecat în exil) și tot la Voronej se mai născuse cel dintâi rus laureat Nobel pentru Literatură, Bunin, ce primise premiul în același an 1933 pe când se afla (și el) în exil. Ei bine, câte parale mai face definiția lui Lautréamont cu „întâlnirea neașteptată, pe o masă de disecție, dintre o mașină de cusut și o umbrelă” pe lângă frumusețea unor asemenea ciocniri de „particule grele” în istoria literaturii? Detaliile biografice sunt luxuriante și pitorești (spre pildă cazul „kafkianului” Eugen Cioclea care, după ce „mai trăgea câte un guleai” prin bodegile moscovite, întors acasă în puterea nopții schingiuia fără milă pianul soacrei, de nu mai putea dormi nici mumia lui Lenin), iar aglomerarea lor poate produce vaste extensii, precum cele 28 de pagini dedicate relației lui Marinetti cu avangarda rusă și celor două vizite ale marțialului poet italian în Rusia (câte una de fiecare Război Mondial), demers estetic pe măsura unui exeget ca Leo Butnaru, căruia avangardiștii de pe coclaurile alea își datorează traducerea și popularizarea în limba lui Eminescu.
De altfel, cu sau fără apologia avangardismului („necesara răscoală împotriva anchilozării, clișeizării”), volumul de față se lasă deslușit, în întregul său, și ca un manifest antidogmatic propriu al fostului Student pe timpul rinocerilor (2000), care a învățat pe pielea lui cum e să ți se închidă „săltariul”. Căci doar un autentic spirit liber, ce face în voie rugăciuni Cu genunchii pe zaruri (2014) și Surfing în Galileea (2017), poate lăsa o urmă inconfundabilă precum slova celui de dincolo și dincoace de Prut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu