x
Din poezia avangardei ruse
în
traducerea lui Leo BUTNARU
Nikolai
AGNIVȚEV (1888 – 1932)
Născut într-o familie de aristocrați, tatăl său fiind
președinte de tribunal. Din cauza transferurilor de serviciu ale părintelui,
Nikolai a învățat în gimnaziile din mai multe orașe (Blagoveșcensk,
Vladivostok, Moscova). Se înscrie la Facultatea de Filologie a Universității
din Petersburg (1906), însă nu încheie cursurile – anii de studenție îi coincid
cu evenimentele primei revoluții ruse, care își găsesc reflectarea în prima sa
carte „Cântece studențești. Satiră și umor” (1913). Publică în revista
„Satirikon”, ca și Sașa Ciornîi, autor cu care are
afinități tipologice. Perioada de vârf a creației sale este legată de colaborarea cu teatrul-cabaret, cafenelele literare și restaurantele artistice, în unele din care, se știe, avangarda era la ea acasă. În anul 1921 emigrează, publicând la Berlin cartea „Cântecele mele” (1921), o culegere „Piese” (1923) și a doua ediție a volumului „Fulminantul Sankt-Petersburg” (prima apăruse la Tbilisi, 1921). În 1922 revine în Rusia. Ultima carte, „De la pudră la camion”, îi apare în 1927 la Moscova.
Idilă Africană
Odată-n Africa
Un giraf se scălda în râu.
Pe aproape
Se îmbăia o hipopotamă.
Clar lucru –
Ea minunată era.
Dar nu priviți spre mine-atât de agresiv:
Chiar dacă hipopotama nu s-ar fi putut
Lăuda cu frumusețea ei
În schimb ajunsese eroină de roman
Și trebuie să fie, deci, frumoasă.
La văzul minunatei hipopotame
Aspra inimă de giraf
Deveni mai moale decât cea
Mai fină piele de căprioară
Și înaltul, poate că posibil mire
Prinse a cânta un scherzo de iubire!
Însă ea
Soața hipopotamului
Îi răspunse clar, cam scurt pe doi
Că dânsa e o doamnă măritată
Și nici prin gând nu-i trece ca
De dragul orișicărui (scuzați expresia!) măgar ordinar
Să-și înșele soțul
Iar dacă el, giraful, arde de nerăbdare
Nu are decât să se însoare
Oricât de repede pereche să-și găsească
Să zicem o girăfuță fecioară...
Fără-a răspunde vreun cuvânt, oricare
Giraful scuipă și, grav, ieși din apă.
Despre un crocodil
Vă voi povesti despre un crocodil
Ce găzduia în Nil
Și care lesne-ar fi părut să fie
Cel mai cel din lumea crocodiloseminție.
În interiorul acestui barosan
S-ar fi putut amenaja
O coșcogea sală de bal!
Iar dânsul supărat pe lumea-ntreagă
Înghițea turiștii ca pe niște stridii – acest
Nero nerod cu chip de reptilă!
Despre năravul lui deja se auzise
Până și pe insula Java
Și la Londra, în Trapezund.
Dar când fu răpus de-un glonț câinos
Cu nedumerire vă pot spune
Că din pielea lui se făcură poșete de damă!
Sic transit gloria mundi!
Sau ușurea repriză umoristică
Pentru că de aici încolo începe
O adevărată mistică!
Imaginați-vă că asemenea poșetă
Căzu pe mâinile unei oarecare Ketty
Cunoscuta unui oarecare Jimmy
Care cândva-i fusese de drăguț
Și care – ghinion! – fusese înghițit
De crocodilul ăsta
Ce-ar fi fost în lumea lui
Un Nero cumplit-tâmpit...
Harta orașului Sankt-Petersburg
La Constantinopol, of, la turci
Sta aruncată, ruptă, cu pete negre, multe
„Harta orașului Sankt-Petersburg”
La scară: 1 țol – stânjeni 300...
Și tresăriră vechile-amintiri!...
Se stinse pasul... Lacrimi mijiră, mute
Și tristețea, la fel cum e pe hartă
Într-un țol – stânjeni cam 300...
Leda și Lady
Printre statui, direct spre Leda
Grăbește țanțoș încruntata Lady
Din urma ei, deloc fudul
Un camerist aduce pledul.
Când ajunse lângă Leda
Spuse sec, sever, cea Lady:
„Choking!” – apoi nudul zvelt
Ea îl acoperi sub pled.
O, prea grijulie Lady
Nu asta râvnește Leda!
Vă asigur: Leda vrea
Nu un pled, ci lebăda!*
_________________
*Precum se știe, în lebădă se transformase Zeus, pentru a o seduce pe Leda.
Șapte surori
Pe
strada Vvedenskai pe o parte
Și cealaltă trăiesc surori șapte
Asemeni cu șapte boschete de iasomie
Minunate.
Dora,
Liuba,
Lena,
Nina,
Katea,
Tanea,
A șaptea fiind Manea...
Și fiecare, oarecât evident,
Are câte un gen de talent,
Ba și altul nițel mai minor.
Nina
Cântă la pian,
Liuba
Recitește din poeme de Sologub,
Lena
D’ale lui Verlaine,
Iar Dora
Spune versuri hinduse de Tagore.
Iar Tanea și Katea
Parcă ar avea-n gâtlej voce
Italiencei Adelina Patti.
Ar mai fi de menționat, poate,
Că la ale sale Katea
Ar fi nițel hop pe-o parte!
Iar cea mai dăruită dintre ele-i Manea!
Ah, Manea, adevărată minune,
Atrage lume de pe lume!
Pentru că doar una dânsa nu declamă,
Nu face muzică
Și nu-i zice la pian nicio gamă.
Moartea poetului
Rețineți:
undeva cândva trăia
Un poet solitar, cum ar veni...
În viața sa, ca mai toți poeții,
A scris, bău vin, iubi.
Ocolind
Bogăție și Glorie,
Moartea veni la el să-i spună franc:
„Ești poet, deci nemuritor!... Nici
Nu mă duce capul ce să fac!”
Zâmbind,
poetul desfăcu brațele,
Răspunzându-i cu plecăciune:
„În viața mea nu i-am refuzat, cum ar veni,
Niciunei dame!
Vă rog mânușița!”
I-o sărută,
După care muri...
afinități tipologice. Perioada de vârf a creației sale este legată de colaborarea cu teatrul-cabaret, cafenelele literare și restaurantele artistice, în unele din care, se știe, avangarda era la ea acasă. În anul 1921 emigrează, publicând la Berlin cartea „Cântecele mele” (1921), o culegere „Piese” (1923) și a doua ediție a volumului „Fulminantul Sankt-Petersburg” (prima apăruse la Tbilisi, 1921). În 1922 revine în Rusia. Ultima carte, „De la pudră la camion”, îi apare în 1927 la Moscova.
Un giraf se scălda în râu.
Pe aproape
Se îmbăia o hipopotamă.
Clar lucru –
Ea minunată era.
Dar nu priviți spre mine-atât de agresiv:
Chiar dacă hipopotama nu s-ar fi putut
Lăuda cu frumusețea ei
În schimb ajunsese eroină de roman
Și trebuie să fie, deci, frumoasă.
La văzul minunatei hipopotame
Aspra inimă de giraf
Deveni mai moale decât cea
Mai fină piele de căprioară
Și înaltul, poate că posibil mire
Prinse a cânta un scherzo de iubire!
Soața hipopotamului
Îi răspunse clar, cam scurt pe doi
Că dânsa e o doamnă măritată
Și nici prin gând nu-i trece ca
De dragul orișicărui (scuzați expresia!) măgar ordinar
Să-și înșele soțul
Iar dacă el, giraful, arde de nerăbdare
Nu are decât să se însoare
Oricât de repede pereche să-și găsească
Să zicem o girăfuță fecioară...
Giraful scuipă și, grav, ieși din apă.
Ce găzduia în Nil
Și care lesne-ar fi părut să fie
Cel mai cel din lumea crocodiloseminție.
În interiorul acestui barosan
S-ar fi putut amenaja
O coșcogea sală de bal!
Iar dânsul supărat pe lumea-ntreagă
Înghițea turiștii ca pe niște stridii – acest
Nero nerod cu chip de reptilă!
Despre năravul lui deja se auzise
Până și pe insula Java
Și la Londra, în Trapezund.
Dar când fu răpus de-un glonț câinos
Cu nedumerire vă pot spune
Că din pielea lui se făcură poșete de damă!
Sic transit gloria mundi!
Sau ușurea repriză umoristică
Pentru că de aici încolo începe
O adevărată mistică!
Imaginați-vă că asemenea poșetă
Căzu pe mâinile unei oarecare Ketty
Cunoscuta unui oarecare Jimmy
Care cândva-i fusese de drăguț
Și care – ghinion! – fusese înghițit
De crocodilul ăsta
Ce-ar fi fost în lumea lui
Un Nero cumplit-tâmpit...
Sta aruncată, ruptă, cu pete negre, multe
„Harta orașului Sankt-Petersburg”
La scară: 1 țol – stânjeni 300...
Se stinse pasul... Lacrimi mijiră, mute
Și tristețea, la fel cum e pe hartă
Într-un țol – stânjeni cam 300...
Grăbește țanțoș încruntata Lady
Din urma ei, deloc fudul
Un camerist aduce pledul.
Spuse sec, sever, cea Lady:
„Choking!” – apoi nudul zvelt
Ea îl acoperi sub pled.
Nu asta râvnește Leda!
Vă asigur: Leda vrea
Nu un pled, ci lebăda!*
_________________
*Precum se știe, în lebădă se transformase Zeus, pentru a o seduce pe Leda.
Și cealaltă trăiesc surori șapte
Asemeni cu șapte boschete de iasomie
Minunate.
Dora,
Liuba,
Lena,
Nina,
Katea,
Tanea,
A șaptea fiind Manea...
Și fiecare, oarecât evident,
Are câte un gen de talent,
Ba și altul nițel mai minor.
Nina
Cântă la pian,
Liuba
Recitește din poeme de Sologub,
Lena
D’ale lui Verlaine,
Iar Dora
Spune versuri hinduse de Tagore.
Iar Tanea și Katea
Parcă ar avea-n gâtlej voce
Italiencei Adelina Patti.
Ar mai fi de menționat, poate,
Că la ale sale Katea
Ar fi nițel hop pe-o parte!
Iar cea mai dăruită dintre ele-i Manea!
Ah, Manea, adevărată minune,
Atrage lume de pe lume!
Pentru că doar una dânsa nu declamă,
Nu face muzică
Și nu-i zice la pian nicio gamă.
Un poet solitar, cum ar veni...
În viața sa, ca mai toți poeții,
A scris, bău vin, iubi.
Moartea veni la el să-i spună franc:
„Ești poet, deci nemuritor!... Nici
Nu mă duce capul ce să fac!”
Răspunzându-i cu plecăciune:
„În viața mea nu i-am refuzat, cum ar veni,
Niciunei dame!
Vă rog mânușița!”
I-o sărută,
După care muri...
Debutează în calitate de grafician, ilustrând cărți și reviste, printre care operele lui F. Sologub, A. Remizov, V. Ivanov, G. Ciulkov, dar și pe cele ale clasicilor literaturii universale – A. Pușkin, F. Dostoievski, H.-C. Andersen.
Grafica îi aduce celebritatea. A activat în diverse teatre importante din cele două capitale ruse. În 1924, își ia cetățenie lituaniană, lucrând în teatrul din Riga și cel din Kaunas. În 1939, pleacă în SUA să elaboreze decorul spectacolului dostoievskian „Demonii” (regizor – M. Cehov). Nu mai revine în Lituania ocupată de sovietici, trecând printr-o perioadă de privațiuni și încercări grele.
„Teatrul de bâlci” a lui Blok
Pe măști
Plescăie-n ciudată horă.
Umbre și măști –
În Lume – totul.
Sub măști – măștile,
Sub ele însă – Nimicul;
„Nimicul” se repetă,
Apăru dublura lui.
Pierrot – Arlechin –
Miri gemeni,
O singură mireasă
După ușă – Moartea.
Dincolo de pământ sub picioare –
Tăcere – Nimic.
Iar acolo – Arlechinul!
Dintr-acolo – Moartea –
Eternă mireasă,
Soție și Mamă. –
Bucură-te, Pierrot,
Tu ești unul și mire,
Mireasa-i în urmă –
Așteaptă: nu vezi.
Nu plânge, Pierrot,
Ești mire – ești dublat:
Vei îmbrățișa Arlechinul
În îmbrățișarea Ei.
Stă înaintea mea, palid umbrindu-mi față
Cu privirea fixă și sprâncene cutezătoare
Spre mine înclinându-se ea tace impasibilă
În fața mea e zidul rece mut și abrupt –
După el se-nalță grădina alintului
Cu cețoasele fructe ale iluziilor
Atârnă peste sumbra apă a canalului.
Oameni gri, unul după altul,
Merg înșiruiți pe lunecosul pod,
Leit orbii ce s-ar înghesui în beznă,
Schimbându-se unii pe alții,
Spunându-și cine știe ce cuvinte,
Umbre după umbre pe-alături de mine
Trec ca să dispară fără urme-n
Ceața nopții și-n degringolada
Larmei urbane. Atârnă podul
Peste canalul mut:
Trapul de copite al cailor de tracțiune,
Prin umeda zăpadă – hârșâitul tălpilor de sănii,
Nedeslușite fărâme din frazele trecătorilor...
Privesc spre adâncimea canalului.
În întuneric – moarta apă rece,
Bolovanii de piatră ai zidului de chei
Se afundă-n neantul canalului ca în beznă.
Întuneric de jur-împrejur și doar în depărtare
S-a aprins firul unui șir de felinare aurii.
În luciul canalului luminile
Își oglindesc distinct țepoasa dantelărie-a razelor.
Dar cerul nu se vede. O mai fi existând?
Năvălit-a bezna, iar în suflet e deplină confuzie.
Ar trebui să plec, nu importă încotro.
Piața. Casele stau în semicerc,
Acoperișurile-și înalță coșuri crenelate,
Mijesc arare luminate geamuri.
Negresc umbre de oameni cu chipurile șterse.
Se-adună, parcă, împreună, apoi se răzlețesc din nou,
Înjurând birjărește-n piața întunecoasă,
Unul celuilalt rupându-și boarfele puturos mirositoare.
Lângă zid strângându-se ca un perete viu,
Stau unul după altul, așteaptă în tăcere;
Așteaptă să se deschidă porțile...
Parcă întrupând un șerpuitor vierme cenușiu.
Stau răbdători, gârboviți, în zdrențe,
Spre mine în muțenie privind.
De nimeni nu se temea.
Chip de copilă micuță, –
Inima însă, mai tare decât cremenea.
Viețuia în castelu-i prințesa
Fără-a cunoaște furtuni.
Iubea rozele grădinii
Și cânta, desenând ceva grotesc.
Uneori arfa vibra
Sub degetele micuțelor mâini;
Aceleași degete vindecau
Suferinda lume din jur.
Bătrânul duce și ducesa
Îi adorau creatura.
Frații îi slujeau prințesei
Ca niște paji împărătești
Alergând împreună cu ea
Fiindu-i prieteni buni.
Pe toți îi cucerea prințesa
Trăind în palatul ei.
Asemeni arabilor la Kaaba
Oamenii veneau la ea.
Pe-acolo se abătuseră și mulți
Tineri purtați de speranță,
Minunați cavaleri,
Glorioși musafiri de peste țări și mări.
Toți se-nchinau către ea,
Cerându-i mâna și inima,
Inimile tuturor fiind
Arse de negrii ei ochi.
Ochi care, dulce și tandru,
Dar și aspru puteau scânteia,
Se întâmpla să lucească în lacrimi,
Se întâmpla să se-aprindă râzând.
Și-n sonorul său râset prințesa
Era mai frumoasă ca toate!
Putea însă să și înțepe
(Acești ochi văzuseră orice),
Cu o vorbă de duh reușind
Toate să le facă praf.
Și chiar râdea obidită
De cei care dragi îi erau.
Și delicata ei mână forte
Nimănui nu a fost s-o cedeze.
În albe nopți, în lungul canalelor pustii.
Strângeam cu palmele recile balustrade,
Peste apa neagră înclinându-mă.
În întunecatele oglinzi ale canalelor dormeau
Răsturnații pereți ai clădirilor,
În ape sclipindu-și sticlele geamurilor
Ce ardeau în bătaia înflăcăratei zări.
Oare nu chiar lângă aceste grilaje văzuse
Dostoievski pe Nastenka lui
Cândva, pe când ea privea disperată
În aceeași apă somnoroasă-a canalului?
În acea noapte zarea cu o tihnită tristețe
Se reflecta în ferestre, precum astăzi,
Iar cerul verzui aurea
Același vârf de săgeată al Amiralității.
În liniște pașii răsunau în ecou,
Când străbăteam dosnice stradele,
Unde-n bezna caselor stau pereți golași
Dincolo de muta demarcație a-ngrăditurii.
Ecoul de asemenea repetă
Singuraticii pași ai orfanilor
Acelor, care pe Nastenka lor o pierduseră
În noaptea albă, pe străzi pustii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu