...DIN SPUMA LAPTELUI PUS LA FOC DE DUMNEZEU

Nr. 10 / 2016

Paginile 74 şi 78

1

Prima mea carte. La pagina 74

metafore dintr-o noapte leningrădeană

în care lumina lunii urca din Neva spre frunţile noastre

de tineri poeţi discret-insurgenţi. Era de parcă

luminozitatea uşor obscură a zilei trecute se evapora spre boltă

prelinsă vertical pe lângă tâmplele noastre. Era asemenea

unui amestec aburi-lumină ce mă ducea cu gândul

la clasele primare, când avusesem de didactică lectură

capitolul despre circulaţia apei în natură

de data aceea pe malurile de granit ale nordicului fluviu

circulaţia fiind triplată – de lumină lină şi, bineînţeles, – de poezie. (Zău

sună bine: circulaţia poeziei în natură…)

                                                                În Grădina de Iarnă

în prag de primăvară

ardeau mii de lămpi, ca şi cum statuile cu nuduri expuse

în boreala climă maşteră

şi-ar fi serbat dezolate ziua de naştere. Noi

parcă am fi intrat în timpul lor vechi şi intim

având curiozitatea deschisă asemenea unui geam (ca şi până aici

citez cât de cât exact din prima mea carte

pagina 74) la care sta cineva (poate chiar conaţionalul nostru

Dimitrie Cantemir ce vieţuise şi murise pe aici)

privind în lume, spre punctele-i cardinale toate,

în unul din care peste câteva ore avea să se închege

să se plămădească răsăritul; când, pe lângă frunţile noastre

aburii luminii ar fi continuat să urce din Neva

până la tripla circulaţie în natură – inclusiv a poeziei

(Zău, sună bine: Circulaţia poeziei în natură)

ce avea să se întâlnească cu o zi nouă

pare-se de 28 februarie

sau poate 1 martie

la oră rotundă ce s-ar fi smuls din orologii

lipindu-se ca un afiş avangardist

ca un anunţ sonor

de soarele roşu – chiar aşa se încheie poemul

din prima mea carte

pagina 74. După care

iarna rusească apare peste alte patru pagini

într-un text dedicat poetului şi arhitectului Andrei Voznesenski. Tot aşa

probabil, într-o iarnă spre primăvară, când

ultimele viforniţe mai înşurubează spre cer

trâmbe de zăpadă. Eu unul considerându-mă deja cumva… specialist

în iarnă-primăvară leningrădeană. Timp oarecum mai blând

viforul nu e chiar atât de năprasnic (chiar de mai

rupe câte o frânghie cu tot cu drapelele albiturile întinse pe ea – drapelele

existenţei; unele – scutece!), în vreme ce îmbrăţişările sale sunt asemănătoare

cu ale poeţilor-prieteni

trosnindu-ţi uşor oasele la încheieturi.

2

…era un început de primăvară în Leningrad

cu iarna încă în putere, mătăhăloasă

cu ochi de ursoaică polară. Colegul meu rus,

                                          june poet şi el

îmi spunea

că, de cum se desprimăvărează de-a binelea, Neva

prinde a privi, precum cândva, Anna Ahmatova – migdalat

oarecum euro-asiat.

În ceea ce aveam de zis între noi

ne încuraja şi câte vreun avangardist sau altul,

dar înaintea tuturor – Hlebnikov

cândva geniu al libertăţii poeziei

deci şi al libertăţii cuvântului

pe atunci însă (anii şaptezeci) ca şi interzis.

Apoi coboram, celest, spre sud, la Chişinău debarcând din avion

ca de la etaj

mai având încă ochii doldora de fragmente caleidoscopice

ca un mini-Ermitaj. Toate alea

parcă încurajându-mă să prind curaj

O, Sankt-Petersburg, hommage!

1974 // 15.V.2016

Afrodita-Poezia

Uneori, poezia devine atât de adâncă

încât se întunecă înfiorător

şi pare că ar ascunde-o periculoasă stâncă

pentru eventualul înotător.

Şi a mia oară îţi vine

să părăseşti această stare neprietenoasă

repetând tânguios ca un copil: „Gata

nu mă mai joc, plec acasă!”

Apoi, ajuns iar în singurătate

parcă aştepţi, parcă jinduieşti, parcă îţi pare rău

într-o iarnă albă din care se-ntrupează Poezia ca

din spuma laptelui pus la foc de Dumnezeu.

NEO-LEOLOGISME

·  De observat: de cum e gata înălţată vreo biserică, pe cornişele ei apar neamânat porumbei – neîndoielnic, sunt cei ce se trag încă din Duhul Sfânt, întruchipat ca porumbel ce aduce bună-vestirea.         

·  Îmi amintesc cum, în studenţie, când citeam din mers Kant, uneori mă izbeam cu frunte de vreun cant oarecare – de uşă, de troleibuz, de timp în goană…

·  Când se (pre)spune că progresează şi iadul, bineînţeles că el… regresează: spre mai rău

(dacă mai e loc pentru aşa ceva…).

·  Ce luminoasă pacoste – să greşeşti din dragoste!                                        

·  Anual, din cauza nucilor de cocos ce cad în eventualitatea să dea de capul vreunui nou (new!) Newton, în lume mor de 15 ori mai mulţi oameni decât din cauza agresiunii crocodililor.

·  Încătuşat?... aşa e când sunt confundate statele unite cu statele de plată.

·  Fabulă de roman clasic: Abatele se abate spre carte şi Manon devine mana cavalerului.

·  Frumuseţe des cântată şi descântată.

·  Deja se creează impresia că nu se mai creează nicio impresie, rămânând de-a pururi doar prima impresie, pe care şi-a creat-o Dumnezeu despre ceea ce a creat oarecum impresionist,

impresie de care probabil e tot mai puţin impresionat

·  În vis, des pot să detronez vreun despot.

·  Pe timpuri cu valsuri cochete, era atâta calm la Viena, încât rar cine îşi tăia vena.

·  S-ar putea spune că barmanul, care l-a viaţa lui a turnat potop de bere în halbe, a văzut mări de spume, dar niciodată nu a văzut să se nască suav din ele Afrodita.

·  Seara, prin sate accidental poate răsuna şi Sarasate.

·  Clipă, te-am rugat să te opreşti, nu să o iei îndărăt!

·  Epitaf: Plecat din spaima că mâine ar putea să rămână fără internet.

·  Festival de muzică brutală.

·  Şi ca un zâmbet involuntar, parcă vinovat, – zorii zilei de apoi…

·  Salvaţi textele din computerele şi sufletele voastre!

·  Privirea ta grea îmi afundă ochii în orbite… Piei, satano!

·  Se întâmplă ca meşterul care şlefuieşte piatra să dea în rărunchii ei de irizări de curcubeu – asta, că să înţelegem că nimic nu se pierde în eter, totul poate fi captat şi conservat.

·  Nu e grav că acest critic arogant nu pricepe o iotă în poezie – soborul de poeme l-a şi excomunicat.

·  Un lan de floarea soarelui îţi poate aminti de multe lucruri, inclusiv de briciul şi ureche însângerată a lui Van Gogh.

·  Ce diferenţe nesemnificative între mesajele de felicitare cu ocazia zilei de naştere şi necrologuri!

DESPRE LECTURILE LA ZI ŞI CELE DE ALTĂDATĂ

Am încheiat de citit/ascultat (da, e ceea ce se numeşte audiobook; ceva mai puţin de 400 de minute) proza lui Murakami „Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” (2007), tradusă în ruseşte cu titlul: „Despre ce vorbesc (povestesc) eu, când vorbesc (povestesc) despre alergări” („О чем я говорю, когда говорю о беге”). Deloc entuziasmat, mişcat. Aproape indiferent faţă de ce am citit.

În tinereţe, citeam enorm, poezie, proză, eseu. Bineînţeles, cu gândul de a învăţa de la alţii ceva din secretele scrisului ca profesie. Azi mă gândesc că nu ar mai exista mulţi scriitori de la care aş dori să deprind ceva. Cu atât mai mult, printre ei nu e şi Haruki Murakami. În lectura unor cărţi e pur şi simplu ceea ce ruşii numesc interes sportiv. Nu cred că e mare scofală în a fi la curent cu diverse noutăţi literare, lansate pe biblio-pieţele lumii. Cititul nu trebuie dus în snobism. De aia – înapoi la bibliotecă! La temeinica bibliotecă a capodoperelor scrise pretutindeni în lume. Apoi, ca să dau o comparaţie, bineînţeles că-mi produce o mai mare activizare a conştiinţei cititul şi recititul liricii elene antice, a grecilor de după, a poeziei latinilor, de care sunt re-ademenit azi, decât proza rară a lui Murakami. (Mă refer la excelenta antologie din celebra colecţie „Bibliotecă vsemirnoi literatură”, care apărea în URSS. E volumul 4, cuprinzând: lirica elină pretimpurie, Homer, poeţii din sec. VII-IV î.e.n., poeţii elenismului, de până în sec. 1 î.e.n., poeţii epocii romano-bizantine, etc., etc. Impresionant!)

Asta însă nu însemnă că n-o să mai încerc să citesc şi altceva din acest japonez, deja candidat-veteran la Premiul Nobel, însă care nicidecum nu e pe potriva unui Dostoievski sau Stendal, Moravia sau Buzzati, Céline  sau  Henry Miller etc., etc.

CREAŢIA LUI MANDELŞTAM ÎN ROMÂNEŞTE

În prima decadă a lunii noiembrie a anului curent, la Voronej, a avut loc Colocviul Internaţional dedicat lui Osip Mandelştam (să ne amintim că în acest oraş s-a născut şi Ivan Bunin, primul laureat Nobel rus pentru Literatură, în 1933, pe când se afla în exil).

Eu unul am poposit la Voronej pentru a cinsti memoria şi, bineînţeles, creaţia a doi mari poeţi care au trăit în secolul XX, însă care, ca spirit şi valoare, sunt şi vor fi contemporanii generaţiilor prezente şi celor viitoare. Unul, am spus deja, este Osip Mandelştam, celebru poet rus, al doilea, Nichita Stănescu, celebru poet român, al cărui bunic a pornit spre sud, spre oraşul românesc Ploieşti (iniţial, cu o corabie rătăcită, a ajuns la Constanţa), chiar de aici, din Voronej. Este vorba despre generalul şi fizicianul Nikita Cereacukin, care a fost ofiţer-educator al Corpului de Cadeţi din Voronej. În anul 1920, împreună cu familia, dânsul a luat calea exilului. Mama lui Nichita Stănescu, Tatiana, s-a născut, în 1910, la Voronej. Iar numele marelui poet român e unul dublu, împreunând în el pe cele a doi bunici: Hristea-Nichita. În această problemă, eu am avut un schimb de opinii cu colegul, scriitorul Dmitri Diakov, directorul Casei de Editură a Universităţii din Voronej, redactorul almanahului «Ямская слобода» („Slobozia cărăuşilor”). Printre altele, el îmi scria că îl consideră pe Stănescu „un geniu incontestabil, unul din cei mai mari poeţi europeni din ultima treime a secolului XX”. 

Nichita Stănescu s-a născut în 1933, an în care Osip Mandelştam, văzându-se tot mai nedreptăţit, încolţit de ghearele bolşevice, scrie „Мы живем, под собою не чуя страны” („Noi trăim fără a simţi ţărâna ţării sub picioare”), poem recuperat, peste decenii din arhivele NKVD-ului, inclus în dosarul judiciar al poetului care avea să fie exilat la Voronej (mai 1934). Iată un fragment din respectivul text:

„Noi trăim fără a simţi ţărâna ţării sub picioare,/ Vorbele noastre la zece paşi nu se aud, nu mai ţin,/ Iar când ne încumetăm la un sfert de întrebare,/  Ni se aminteşte de munteanul din Kremlin.// Degetele groase i-s grase, cât viermele fiecare,/ Şi cuvintele i-s grele puduri apăsătoare,/  Zâmbitori i-s ochii de gândac pal-venin/ Şi turetcile îi sunt smolit-lucitoare”.          

UN GENIU AL AVANGARDEI - ÎN STEPĂ

În autobiografia sa, Velimir Hlebnikov, cel care avea să devină un geniu al literaturii avangardei mondiale, scria că s-a născut în stepa mongolă. A apărut pe lume la 28 octombrie (9 noiembrie stil nou) 1885 în tabăra Hanskaia stavka (Reşedinţa hanului), parte componentă a localităţii (ulusului) Derbentul Mic, judeţul Cernoiarsk, gubernia Astrahan, în stepa populată de calmuci nomazi care profesau lamaismul, unde se răsfiră braţele Volgăi ce se varsă în Marea Caspică. Numit şi supra-poet, geniu de o uluitoare amploare şi modernitate a gândirii, cu o viziune perspicace, înrudită cu cea a profeţilor.

Acolo, în stepa cu iurtele de cândva, se află şi monumentul lui Velimir Hlebnikov. În plin cosmos, în plină metaforă, în poezie interstelară.

(Cunună comună)

Desluşit, văd Racul, Capricornul

Şi orice zodie îmi pare-o scoică

În care perla este chiar cea

Ce mie unuia îmi cam lipseşte.

În foşnet fredonat mărşăluieşte, parcă,

Un ritmic sunet, ca şi cum un „C(e)”

Care-mi dă impresia că, iată,

Cu valul – marea, fruntea – cu-ngândurarea

Ar fi-n rudenie. Pe calea laptelui

Ici-colo, vin femei. Drăguţ cotidian

Banal umple-nnoptarea-n care

Chiar şi mormântul ar putea iubi...

Şi vinul înserării

Şi femei de seară – împreună

Se-mpletesc în singura cunună

Fratele mezin al căreia sunt eu.

1908

(Îmi zic că lumea)

Din desagă

Pe duşumea se-mprăştie boarfele. Îmi zic

Că lumea nu-i decât

Un zâmbet strâmb,

Cald încă pe

Buzele spânzuratului.

                    

1908

Din Crimeea

           

(al inimii ritm în liber înscris)

Turci fără turcoaice,

Mici trucuri de inşi mereu sclivisiţi – chiştoace

Împrăştiate pe ţărm,

Până departe.

Eu îmi ocrotesc

Peştişorii

În palmele

Împreunate.

Zâmbetele

Nu şi le pot reţine blonzii

Osmani¹.

Uneori fac ghiduşii – li-i a joc.

Dintre degete, las şi eu un chiştoc...

În acest golf marea piroteşte de-a binelea.

Adorm marinarii

În a năvoadelor răsfirare.

Cerul

În stânga... În chipul femeii

Aţi putea depista umbra seninului?

Pescarii nu sunt în stare:

Înclinându-se, ei plasează plase.

Muncitorul întreabă: „De unde să ştiu?”

Ca un ciurlan se rostogoleşte un căţelan.

Şi, aplecându-mă să ridic o pietricea,

Simt că trebuie să întind mâna mai ceva.

Sub îndrumarea mamei sale

Duduiţa deprinde să arunce piatra în bulboane.

Prin plutitoare azururi, prin senin

Vântul seamănă dulcie

POEME LĂSATE LA "VATRA"

Leo BUTNARU

 

(Auto)portret schiţat împreună cu Fănuş Neagu,

Adi Cusin şi Arcadie Suceveanu

 

Se zice că subsemnatul

spirit dezinhibat

ludic

emană o energie debordantă

Mâinile şi picioarele-i sunt muşchiuloase

ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice

trădând forţă şi vitalism (cărora

le rămâne fidel)

Barba-i scurtă ca de satir înmuiată în cărunteţe

pare să personifice ironia şi persiflarea

iar limba-i izvoditoare de anti-parnasianisme

se află non-stop în regim de replică

F.N. îl vedea drept diavol cu barbă

scăpărând din copite de sidef la mijloc de rău şi de bine

într-o lume din scoarţă de măr domnesc

plutind pe creasta valurilor ce le înalţă Prutul şi că

se vrea gladiator de destine

dar nu ştie să şi-l păzească pe al său

ceea ce înseamnă că L.B. e chiar cel adevărat

care trăieşte totul cu intensitate

încât s-ar crede că până şi supărarea îi face plăcere

(Nu e chiar aşa

însă e frumos spus – nu? – despre unul care

se simte plasat între romanticele îndoieli de cândva

şi cele din viitor

dar fără a înceta să jinduiască secţiunea de aur)

Ce ar mai fi de spus?

 

A fost declarat intergeneraţionist

între generaţiile ce au respirat şi respiră a secol XX

şi secol XXI

Urbanizat sută la sută

Modern sau poate hiper-modern

şi – uimitor! – chiar avangardist mereu uimit

Din ţărani

 

 

Alternanţa necesară

 

Jumătate din omenire e trează

când cealaltă jumătate a ei doarme.

Ar fi îngrozitor dacă toţi pământenii

ar fi treji în acelaşi timp – eu cred că

numărul nenorocirilor s-ar dubla…

 

 

Visându-mă în India

 

Pe la crăpat de ziuă

când prinde a se veştezi întunericul –

sunete dese mărunte înfundate de parcă

grindina ar bate în spatele elefanţilor

mesajele morse ale gheţii cereşti

şi pământenei cărni de animal – din asta

aş putea spune că am descifrat

conţinutul prezentului text.

 

Punctele cardinale

Acupunctură…

Ce de-a puncte cardinale are omul!

 

Epopee

 

Poemul despre clipă

trebuie să fie dintr-un singur cuvânt:

clipă.

(Iar ceea ce scriu eu aici e deja

o întreagă epopee despre clipă…)

 

Carte

 

O, ce carte tristă!… De parcă

toate poemele din ea

ar fi despre menajerie

însă în ea

de fapt

nu există niciun zoo-poem…

 

 

ÎN CURS DE APARIŢIE, CARTEA UNUI POET UCRAINEAN: MIHAILO KAMENIUK

Mihailo KAMENIUK

Ispitirea prin text

…veni. Se cuibări.

…Trăi în firea mea,

trezind fiara din mine.

„Dar cum te cheamă, cine ai fi?...”

…Spuse:

„Credinţa.

Dar tu nu-mi aparţii,

astfel că nu te mai supăra,

nu căuta alibiuri.

Tu nu depinzi de nimeni,

cum nu depinde zăpada

de schiuri”.

*      *     *

Viaţa…

complicată, în singurătate

toate-s amestecătură himerică….

…Lasă-mă să intru-n singurătatea ta

ca pe un păcătos

în biserică.

…şi spovedeşte,

şi iartă

pe cel ce greşeşte

fără să ştie

şi ca înecatului

las’ să-i intre-n trup

ultima melodie.

*     *     *

…prin efort de voinţă

părăsesc visul,

la balcon

strâng ţigara-ntre dinţi.

…umbra ta

dispare ca-n hău,

vântul de nord

readuce mirosul tău…

… întunericul sângeriu

iarăşi pulsează la tâmplă –

ţipăt la naşterile care

nu se întâmplă.

Serviciu

...de parcă umbra calului troian ar fi…

…şi tot aşa, zi de zi…

*     *     *

…au împuşcat în mine, în Hristos au nimerit –

istoria credinţei e simplă de neînchipuit…

*     *      *

… ca un gheţar

cimitirul alunecă

peste sat.

Ce demult

n-am fost aici eu,

cel depărtat.