POEME LĂSATE LA "VATRA"

Leo BUTNARU

 

(Auto)portret schiţat împreună cu Fănuş Neagu,

Adi Cusin şi Arcadie Suceveanu

 

Se zice că subsemnatul

spirit dezinhibat

ludic

emană o energie debordantă

Mâinile şi picioarele-i sunt muşchiuloase

ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice

trădând forţă şi vitalism (cărora

le rămâne fidel)

Barba-i scurtă ca de satir înmuiată în cărunteţe

pare să personifice ironia şi persiflarea

iar limba-i izvoditoare de anti-parnasianisme

se află non-stop în regim de replică

F.N. îl vedea drept diavol cu barbă

scăpărând din copite de sidef la mijloc de rău şi de bine

într-o lume din scoarţă de măr domnesc

plutind pe creasta valurilor ce le înalţă Prutul şi că

se vrea gladiator de destine

dar nu ştie să şi-l păzească pe al său

ceea ce înseamnă că L.B. e chiar cel adevărat

care trăieşte totul cu intensitate

încât s-ar crede că până şi supărarea îi face plăcere

(Nu e chiar aşa

însă e frumos spus – nu? – despre unul care

se simte plasat între romanticele îndoieli de cândva

şi cele din viitor

dar fără a înceta să jinduiască secţiunea de aur)

Ce ar mai fi de spus?

 

A fost declarat intergeneraţionist

între generaţiile ce au respirat şi respiră a secol XX

şi secol XXI

Urbanizat sută la sută

Modern sau poate hiper-modern

şi – uimitor! – chiar avangardist mereu uimit

Din ţărani

 

 

Alternanţa necesară

 

Jumătate din omenire e trează

când cealaltă jumătate a ei doarme.

Ar fi îngrozitor dacă toţi pământenii

ar fi treji în acelaşi timp – eu cred că

numărul nenorocirilor s-ar dubla…

 

 

Visându-mă în India

 

Pe la crăpat de ziuă

când prinde a se veştezi întunericul –

sunete dese mărunte înfundate de parcă

grindina ar bate în spatele elefanţilor

mesajele morse ale gheţii cereşti

şi pământenei cărni de animal – din asta

aş putea spune că am descifrat

conţinutul prezentului text.

 

Punctele cardinale

Acupunctură…

Ce de-a puncte cardinale are omul!

 

Epopee

 

Poemul despre clipă

trebuie să fie dintr-un singur cuvânt:

clipă.

(Iar ceea ce scriu eu aici e deja

o întreagă epopee despre clipă…)

 

Carte

 

O, ce carte tristă!… De parcă

toate poemele din ea

ar fi despre menajerie

însă în ea

de fapt

nu există niciun zoo-poem…

 

 

Viaţa paralelă a lui Ghilgameş

 

Primul fragment

 

Încep a depăna povestea lui Ghilgameş ca pe un Ghil-

Ghem. Acesta ar fi un fragment periferic

dar oarecum simetric între cele două vieţi paralele

ambele ale unui şi aceluiaşi personaj – ba nu,

e bine să spunem erou – central

din exoticul trecut oriental. Ghil-

Ghem prieten cu Enkidu care

pe aici şi în alte fragmente e un fel de vino-te-du

adică du-te-vino

prietenul navetist prin tăbliile de argilă

prin care merge să-l răpună pe Humbaba (căruia

fireşte, niţel peiorativ i-ai putea spune huma din care fu făcută baba

sau huma pentru baba). Ba mai mult decât amic

îi este Enkidu lui Ghilgameş, care a zis: „Odată ce

suntem ambii de la Eufrat,

tu şi cu mine ne suntem ca şi Eu-Frate

cu inimile de acelaşi destin legate”. Fireşte

era prin vremuri când omul, alb sau destul de smolit,

încă nu ştia de alter ego,

astfel că noţiunea Eu-Frate e ceva mai neaoşă

încondeiată frumos în cuneiforme

în lanţ leit ghioşă, imaginată de mine

modest narator circulator între tăbliile de argilă

şi postmodernism, când deja literatura

nu mai este dusă prevenitor de zgardă

nu cumva să o ia aiurea (de aia dânsa o şi cam ia

pe ici-colea, pe-alăturea). Totul e o mare revizie

de ierarhii, inclusiv în personaje

astfel că văd pe impertinenta regină Iştar

angajată a da la strungă animale bărboase la un căprar

ce mulge lapte într-un uriaş şiştar – asta

drept pedeapsă pentru aroganţa cam sfidătoare

de a-i fi spus simpatizatului nostru: „Hai, Ghilgameş,

fie-mi de bărbat,

dăruindu-mi maturitatea şi bărbăţia trupului tău!” (uite aici

şi prima întrebare: Oare

în tăbliile cu cuneiforme să fi existat şi semnul de întrebare?…),

iar când Iştar auzi: „Nu!”

i se cutremurară podoabele scumpe

demne de sânii ei împărăteşti. Oricum,

chiar de eşti regină,

poţi să o păţeşti. (Mai târziu, în timp şi istorie,

avea să-i fie vitregă soarta

şi reginei Cleopatra… sau: Cleopatria…) – în fine (de etapă)

acesta e primul fragment periferic despre

Ghilgameş oarecât himeric

ticluit în vreo două zile în singurătate,

cam disperate,

când doar propria inimă îmi rămăsese de prieten înţelegător,

prieten de ajutor

împreună cu care l-am lăsat pe Ghilgameş în pace

la poarta cetăţii sale natale Uruk

de unde revine acum fantezia mea

şi unde am să mă mai duc.

 

 

* * *

 

Pomul vieţii nu are mare lucru în comun cu primăvara –

el nu înfloreşte obligatoriu în mai

putând să o facă iarna toamna sau vara;

pomul vieţii nu are nimic esenţial în comun cu vara –

fructul lui nu se coace obligatoriu în iulie august

putând să se pârguiască în miez de iarna primăvara toamna;

pomul vieţii nu are nimic în comun cu toamna –

el nu se desfrunzeşte obligatoriu în octombrie

putând să o facă în aprilie februarie sau iunie;

pomul vieţii nu are nimic în comun cu iarna

când e ger de crapă lemnul

inclusiv tulpina pomului

scândura sicriului…

…Ghici ghicitoarea mea: cu ce

cu cine are ceva în comun

pomul vieţii?…

 

 

Pe principii de egalitate

 

Nu mai e cazul să o spun că biblioteca

e un model de democraţie sui generis

iar prin democraţie e

mai ales

un perfect exemplu de egalitate

astfel că vreunui bibliotecar foarte sensibil

în stare să audă cu întreaga fire

nu doar cu timpanele

uneori i se întâmplă să distingă cum

din raft

câte o carte le strigă celorlalte cărţi:

 – Eu am 333 de pagini!

cine dintre voi are

nici mai mult

nici mai puţin decât

exact 333 de pagi?!

 Pentru ca

să nu mai fim la cheremul cititorilor mofturoşi

şi cam leneşi, ci

în deplină egalitate de efort

să ne citim reciproc

una pe cealaltă!

 

 

Părere sau doar senzaţie

 

Mi se pare absolut întemeiată părerea

sau doar senzaţia că

a ucide timpul (cum zice expresia idiomatică

şi cam idioată)

e mult mai uşor

decât a ucide o muscă

un ţânţar

o molie… – a ucide timpul…

 

 

Pauză de cumpănire

 

Înainte de a purcede la ce ai tu

pur şi simplu

de săvârşit

gândeşte-te la dumnezeiescul desăvârşit

după care

nu este exclus să renunţi la

ce ai tu pur şi simplu

de săvârşit.

 

 

Stegarul seminţeniei noastre

 

                               urc expus rătăcirilor verticale

                               şi de acolo de sus îl văd pe stegarul Rilke

                                                                 Leo Butnaru, 2003

 

Nouă, învinşilor, rămaşi sus

Impuşi să ne predăm

nu ne-a fost dat să vedem zborul lui din prăpastie.

Noi, captivii rămaşi sus, nu am văzut

ceea ce se întâmplă odată la sute de ani

după marile înfrângeri

din crestele munţilor

de data aceasta – de pe culmile Olimpului.

Le-a fost dat să vadă doar celor de jos

de la poalele prăpastiei cum

dintr-o dată

prinse a flutura o mare aripă şofrănie

în zborul ei iute şi amplu spre pământ

spre coroanele dafinilor prin ele

cu fel de fel de cuibare.

Părea că ar cădea un înger ce avea o singură aripă

cea care flutura şofrăniu lângă unul din umerii săi.

Însă, chiar olimpian fiind, evenimentul

era atât de simplu (nu se poate spune şi banal

din cauza prea rarei sale întâmplări pe lume – la

ziceam

poate că sute

sau chiar mii de ani o dată)

vorba fiind că stegarul armatei noastre de înfrânţi

rămaşi sus, pe culmile Olimpului

în faţa adversarului de neînfrânt; deci

stegarul ţării noastre, s-ar putea spune,

se aruncase în prăpastie

ţinând strâns în mâini

lângă umărul drept

şofrăniul seminţeniei noastre

aripa lui ce fâlfâia amplu, zbârnâitor

în acel zbor

în acea cădere

în acea putere…

 

 

Arderea

 

Da

arderea de tot.

Pentru că din eventualul său stârv

pasărea Phioenix nu renaşte. Ci

doar din scrumul

arderii sale de tot.